Elena Latan

[latan.elena]

ÎN ACEASTĂ ZI DIN VIAȚA TA, CRED CĂ DUMNEZEU VREA CA TU SĂ ȘTII ...
 ... că lumina ta este văzută, inima ta este cunoscută, sufletul tău este îndrăgit de mai mulți oameni decât ți-ai putea imagina.
Dacă ai ști cât de mulți alții au fost atinși în minunate moduri de către tine, ai fi uimit. Dacă ai ști cât de mulți oameni au sentimente față de tine, ai fi șocat. Ești mult mai minunat decât crezi că ești. Obișnuiește-te cu asta. Obișnuiește-te încet cu asta. Respiră din nou. Faci bine ce faci. Mai mult decât bine. Mai bine decât bine. Te descurci grozav. Deci, relaxează-te. Și iubește-te astăzi. Apoi, primește iubirea lui Dumnezeu. Primește-o chiar acum. O meriți.
Cu dragoste, prietenul tău,
Neale Donald Walsch

[latan.elena]

"Ziua de azi este o binecuvantare de la Dumnezeu, timpul pe care il ai este un dar din partea Lui, dar felul cum iti petreci ziua si timpul este darul tau pentru El."

[latan.elena]

"În zadar fugi de Dumnezeu; că nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii."
Sfantul Nicolae Velimirovici



” Cauti toata viata sa intalnesti un om care sa te invete cheia lucrurilor si a vietii, altceva decat stiai. Il intalnesti , in sfarsit, il intrebi si, in loc sa afli acel altceva, esti trimis indarat la propria ta fiinta de care nu stiusesi cum sa te lepezi mai repede.
Fii tu insuti! iti spune.Fii cat mai mult tu insuti ! ”
Constantin Noica

[latan.elena]

Când Îi e sete şi Îi e foame şi te cheamă, te duci. Aşa cum eşti. Cu inima ruptă în bucăţi care atârnă după ce au călcat alţii fără milă pe ele, cu sânge picurându-ţi din răni care tot mai pâlpâie nădejdi tâmpe, cu zgârieturi pe plăci de vise care îţi cântă întruna în cap iluzii naive, cu mâini tremurânde şi goale, şi rănite de prea mult bătut pe la porţi închise, cu genunchii zdreliţi de la atâtea căzături prin abisuri, cu aripile alea cusute şi recusute şi peticite şi vai de ele, cu tălpile sângerânde şi-alea de cât ai umblat prin lume să te găseşti, cu trupul tot făcut praf de cât te-ai împrăştiat şi risipit prin colţurile lumii, prin sufletele oamenilor, cu tolba aia a ta plină-ochi de păcate, aia pe care-o cari în spate ‒ mai goleşti, iar vin, iar se-adună, iar goleşti, iar vin, iar se adună, ca un Sisif idiot şi neputincios ce eşti ... cu buze strivite de atâtea prostii câte ai putut să spui, muşcate de câte răutăţi ţi-au ieşit din gură, sângerânde şi-astea de prea puţine cuvinte şi tăceri cu rost, de prea multe sărutări de Iuda, de prea multe pofte, de prea multe tânjiri aiurea, de prea mult venin... Te duci. Cu mintea aia ameţită de planuri, iluzii, filme, mii de gânduri după care se roteşte ca după avioane, ca o pisică la un meci de ping pong... cu aia te duci! Aşa cum eşti, făcut praf, jerpelit, zdrenţuit, murdar, cu inima aia a ta peticită şi răspeticită în care ai găsit loc mereu pentru Ionel şi pentru Florica, pentru Gheorghiţă, pentru Maricica, pentru Vasilică şi pentru atâtea alte diminutive şi atâţia oameni pe care i-ai idolatrizat, numai pentru El n-ai găsit loc... cu aia te duci! Nu stai pe gânduri! Că stai să mă spăl să mă aranjez să îl scot pe Ionel să îţi pregătesc ceva de mâncare că ştii, nici nu ştiu să gătesc...stai, să chem deratizarea în suflet, că nu te pot primi aşa în casă chiar dacă afară plouă şi Tu îmi baţi în geam că Ţi-e foame... Cum să intri? Că-i deranj! Da' câte veşnicii ar mai dura să faci curat oare? Acum te-a chemat. Acum Îi e sete! Acum Îi e foame! Acum Ţi-a bătut în geam să îi rodeşti, smochin păcătos şi leneş. De ce o fi venit tocmai la tine? Aşa zdrenţuit şi sărman cerşetor de iubire cum eşti? Soldat ciuruit în războaiele altora? Nu ştiu. Dar a venit. Îi e foame. Îi e sete. Du-te. Du-te şi spune-i, cu vocea care ţi-a mai rămas de cât ţi-ai strigat durerile prin lume, cu vocea aia înecată de lacrimi şi tremurând de emoţie, du-te şi spune-i:"Îţi pot da doar lacrimi, Doamne, să-ţi astâmperi setea. Sau spune-mi tu ce îţi pot da. Şi-oi face. Fac cumva. Ţi-e foame, Doamne, ştiu. Ţi-oi da ceva. Ce voi putea. M-ai luat repede acum... şi n-am pe masă ce să-ţi pun. Dar stai puţin, hai ia un loc în colţişorul ăsta de inimă care-a mai rămas curat. Vei fi înghesuit, da, ştiu. Ştiu, e murdar, n-ai loc de Ionel, e praf şi e urât în inima mea, da, ştiu, iertare, Doamne, cum de Te-ai nimerit tocmai aici? No, hai, te rog, hai, ia un loc. Şi ţi-oi spăla picioarele ostenite. Cu lacrimi le-oi spăla. Găsim noi şi mâncare, nu te îngrijora. Hai, stai puţin. Tot nu înţeleg, da' nu-i nimic. Hai, intră, hai. Deşi, cum de tocmai pe mine m-ai chemat? Cum de-ai bătut tocmai în geamul ăsta murdar de praf? Da' nu contează... Deşi...?!? tocmai la mine?!? zdrenţuitul, păgubosul, amărâtul, sărăntocul, eu, cel fără de roade, cu sufletul meu plin de dureri, cu inima mea care plânge, plină de răni, cu trupul meu necurăţat de patimi, cu mâinile mele zgârcite şi păcătoase... Nu ştiu cum de Te-ai oprit tocmai la mine, cel nevrednic, tocmai acum, când n-am ce-ţi da, tocmai acum, când inima mi-e frântă, plină de nimicuri şi prea goală de Tine, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, nu ştiu ce Ţi-oi da, nu ştiu ce să mă fac cu mine, păcătosul, nu ştiu cum oi scoate-o la capăt să nu rămâi neomenit, habar nu am ce mai pot scoate din mine acum, că lumea mi-a luat tot, nu ştiu, nu pot să îmi dau seama, habar nu am. Dar nu contează, ceva ţi-oi da!

Aici sunt, Doamne!

"Iată-mă!"



Plecăm. Plecăm mereu... "Spre alţii. În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo - colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp -uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum, dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur, mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni ‒ chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim d e undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.
În tot acest timp, unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni care au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? ". Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi...
Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm și începem să ne căutăm pe noi î nşine. Poate că oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de - abia după ce ne - am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni - i apropiem pe alţii și ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de - abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine."

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

[latan.elena]

Flori de mac
Lucian Blaga

În frunza de cucută amară
îmi fluier bucuriile-și-o neînțeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.

Aș vrea să vă cuprind,
că, nu știu cum, petalele ce le purtați
îmi par urzite
din spumă roșie
a unui cald și-nflăcărat amurg de vară.

Aș vrea să vă culeg în brațe
feciorelnicul avânt,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
ca nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.

Și-aș vrea să vă strivesc,
ca sunteți roșii, roșii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinșii, mari stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
și pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.

[latan.elena]

"Bucuria omului e omul...
Uneori unii oameni te vor în lacrimi pentru ca, privind la ale tale, ale lor să pară mai ușoare. Dar mulți uită că zâmbetul de astăzi poartă în spate lacrima de ieri…Unii plâng mai târziu, alții plâng mai devreme. Dar oricum ar fi, toți plângem. Toate visele au prețul lor. Cursul vieții, lung, tumultuos, colorat poartă cu el scrisoarea iubirii. Iubire de copil în inimă de bărbat sau de femeie. Până în ultima zi vei simți parfumul… Acolo unde au curs lacrimi, a izvorât viaţa.
Succes la examenele de la școala vieții! Viața fiecăruia este o rugăciune…"
Hrisostom Filipescu

[latan.elena]

Floarea din asfalt

Mă simt atât de străină uneori de timpurile în care trăim. De prea multă stridenţă în tot. De prea multă goliciune de peste tot. De prea multă grabă în toate. De prea multă vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur.
Lumea mea e uneori ca un film alb-negru... dar cu oameni care încă mai roşesc. Uneori e fără sonor, alteori îţi mângâie sufletul Chopin, Haydn, Mozart...Uneori cântec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vânt de seară...

Uneori lumea mea are tihna şi manierele unui ceai de la ora 5...Şi parfumul unei scrisori trimise după multe ezitări, scrise pe multe pagini cu litere tremurate... pe care primitorul o sărută şi o păstrează o viaţă întreagă, ca pe cea mai de preţ comoară. Se găsesc în ea uneori gesturi de un eroism care astăzi poate părea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios.
Se găsesc uneori în ea oameni cu suflet de copil şi cu gesturi de o candoare ce îţi topeşte sufletul.

Lumea mea pare uneori o călătorie cu Orient Expressul alături de cei mai fascinanţi companioni: cartea, amintirile, visele, versurile, neapărat versurile, florile, rugăciunile prietenilor şi omul care te iubeşte pentru sufletul tău. Şi care rămâne acolo, cu tine în compartiment, orice ar fi şi oriunde îl va duce această călătorie.
În lumea mea cel mai frumos machiaj e bunătatea, cele mai de preţ accesorii sunt faptele frumoase, făcute neapărat în taină aici delicateţea şi nobleţea nu sunt un handicap, dacă ierţi nu înseamnă că eşti "fraier", iar ridurile sunt iubite, pentru că fiecare spune, într-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Filmul meu alb-negru capătă din ce în ce mai mult contur, construindu-se singur, pas cu pas, din ce în ce mai clar de când am constatat că mă simt din ce în ce mai străină de lumea în care trăim. Dar că nu mă opreşte nimeni să construiesc eu una mai frumoasă....

Ca un film alb negru, uneori.

Dar în care, foarte important!, oamenii încă mai roşesc...

"Floarea din Asfalt" - Alexandra Svet

[latan.elena]

„Omul este ceea ce înțelege. Oamenii aparțin unor niveluri diferite de comprehensiune. Aceasta este adevărata diferență dintre ei!
Precum speciile zoologice aflate în diferite stadii de evoluție, ființele umane aparțin unor perioade evolutive care sunt în majoritatea cazurilor incomensurabile ca distanță una față de cealaltă.” –
Stefano Elio D’Anna



”Tot ceea ce vedeți în mine, nu este al meu, este al vostru!
Al meu este tot ceea ce văd eu în voi!”
Erich Maria Remarque



Atunci când începi să înțelegi ceea ce ești fără să încerci să te schimbi, atunci ceea ce ești începe să se transforme.
Jiddu Krishnamurti



''Te-ai dezvoltat dinauntru in afara. Nimeni nu te poate invata, nimeni nu te poate face spiritual. Nu exista alt invatator decat sufletul tau."
Swami Vivekananda










Anna Vinogradova

[latan.elena]

Nu suntem aici doar să ne ţinem companie reciproc. Ne-am adunat aici pentru a arăta fiecare alt Dumnezeu... ''
Jeff Brown



Omul, ca Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci
când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă.
În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei
prin Fiinţa esenţială.
În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică.
Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei
pe care o primeşte de la Fiinţa lui.
El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune
în toată libertatea, în cotidian.
Karlfried Graf Durckheim

[latan.elena]

Epoca noastră este pe cale să descopere această lege fundamentală:
ceea ce este necesar
sunt mai puţin actele specific religioase
cât o stare de suflet,
o dispoziţie de spirit care sã facã din om un cineva
pe care „prezenţa lui Dumnezeu” sã nu-l părăseascã niciodată.
Karlfried Graf Durckheim



''Sufletele noastre vin dintr-o lume mai bună, de aceea ne este nouă așa de dor de stele...''
Nikos Kazantzakis



Visurile nu se mănâncă, dar hrănesc...
Gabriel Garcia Marquez