Elena Latan

[latan.elena]

"Dar vei fi băgat de samă o împrejurare:
cartea mea, citind-o în şir, rămâne neînţeleasă…
dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şaptea filă,
o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir."
Mihai Eminescu



''- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.''



''- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.''
Mihai Eminescu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=jWhcQSdmFvE



O, rămâi
de Mihai Eminescu

O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult.

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi.

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi.

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol.

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot ...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

[latan.elena]

Marin Sorescu - Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii -
"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

[latan.elena]

"Dintr-o însemnare descoperită - pe o carte de rugăciuni de la Neamț - de Paul Miron: "Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist.
Și mi-au sărutat mâna și-au spus: Părinte, să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă "Lumina lină".
Ciprian Voicila
Foto: Mihai Eminescu la Mânăstirea Neamț



"Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."
George Calinescu
http://www.sfatulbatranilor.ro/forums/133-Mihai-Eminescu

[latan.elena]

"Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult."
Fragment din poezia Melancolie, prima poezie tradusa vreodata in alta limba (germana) de Regina Elisabeta.
Iata cum descrie regina poeta, intalnirea cu Regele Poeziei, precum il numeste ea:
" Eminescu ne aparea nelinistit si ravasit, ca venit dintr-o alta lume; tenebros, el imi amintea de Manfred si de Faust, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici. (...)Mi-a sarutat grabit mana , privinfu-ma cu o privire potolita, dar patrunzatoare ce voia parca a-mi secatui spiritul, spre a ramane pentru el un subiect de curiozitate sau interes; ma compatimi ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala. Privirile-i cautau departe, dincolo de ziduri" Regina il serveste cu ceai.
"A baut ceaiul cu sete. Trasaturile fetei tradau oboseala unei tinerereti traite fara bucurie.Degetele-i erau lungi si inghetate, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile. Mi-am dat foarte bine seama ca din tot ce i-am oferit in timpul vizitei, ceasca de ceai pe care i-am servit-o eu insami a fost singurul lucru care i-a facut placere, ceva ce semana cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
In toata viata mea, el a ramas pentru mine imaginea Poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile pe care le poseda. Avea vocea ragusita dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna. Cand i-am laudat versurile, a inaltat din umeri: "Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci", a suspinat el, readus o clipa la realitate. Regina unei tari s-a inaltat, spre cinstea ei, pana la regele poeziei romanesti..."
(Carmen Sylva Regina Poeta, Silvia Irina Zimmermann)

Eminescu și Carmen Sylva. Regele ș



Mihai Eminescu și Regina Elisabeta, scandalul epocii. Ea îl adora, el o detesta „Uiți că vorbești cu regina României?”, „Da, dar nu cu regina poeziei!”

Regina Elisabeta îl adora pe marele poet al țării, tânjea după compania lui, după admirația lui. Nu le-a primit niciodată. Mihai Eminescu a ținut-o mereu la distanță, criticându-i scrierile și refuzând invitațiile la Curtea Regală. S-au cunoscut, față în față, doar de două ori, iar rezultatul a fost, de fiecare dată, catastrofal.

La mijlocul anilor 1800, Casa Regală a României era printre cele mai sărace din Europa. Pentru a-și câștiga existența, Regina Elisabeta scria, sub pseudonimul Carmen Sylva, și apărea în reclame pentru mașini de scris, în presa din Occident.

Regina îl adora pe Mihai Eminescu. În 1879, destinele lor s-au întâlnit, în momentul în care poetul a tradus una dintre poeziile publicate de Elisabeta, în Germania, o „traducere care a avut critici foarte proaste”, conform Corinei Dumitrache, muzeograf la Castelul Peleș.


Primul semn de apreciere al reginei față de poet a fost primit cu un refuz categoric. În 1882, lui Mihai Eminescu i s-a oferit medalia Bene Merenti, însoțită de o sumă importantă de bani. Poetul nu a acceptat nici medalia, nici banii. Titu Maiorescu spunea că a acționat împins de modestie, alții atribuie gestul sfidător orientării sale antidinastice.
„M-ai dat în spectacol”


Trei ani mai târziu, pe 30 octombrie 1882, a avut loc prima lor întâlnire. Fiind o iubitoare a artelor, în salonul reginei erau prezenți oameni de seamă ai vremii, printre care Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, George Enescu și Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, prietenă a reginei, dar și una dintre presupusele iubite ale lui Mihai Eminescu, cea care ar fi fost muza unei dintre cele mai frumoase poezii ale artistului, „Atât de fragedă”.

Mite a fost instrumentul folosit de Elisabeta pentru a-i forța mâna lui Eminescu, a cărei poziție antidinastică era cunoscută, să accepte invitația în salonul său. În 1881, cele două au tradus douăzeci și una dintre scrierile poetului, rugându-l apoi pe Maiorescu să-l cheme pe Mihai Eminescu la curtea din București.

Continuare:https://a1.ro/premium/mihai-eminescu...-id874527.html

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=O1FmVqhfJf4



Nichita Stănescu - Către Eminescu
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

[latan.elena]

Tudor Arghezi, lui Mihai Eminescu

Ție

Ceahlăul e statuia ta...
Luceafărul te aștepta
De veacuri vechi, mai multe sute,
Piscul în creștet, cald, să ți-l sărute.
S-a întâlnit adâncul cu înaltul
Și nu mai scăpărase, din piatra țării, altul.
Fusese noapte-n cerul așternut
Pân' ai primit botezul de sărut.
Singură luna, sfânta, te-a văzut,
Fecioara scumpă de tristeți și jale
De peste toate dragostele tale.

Ești al pământului tu, Doamne, dintre lunci
Ori ai rămas în ceruri ostatec de atunci?

Inscripție pe amfora lui

Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei,
Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei!
Cel mai chemat din noi și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr.

Sursa:https://adrianbucurescu.blogspot.com...-eminescu-tie.

[latan.elena]

Doamna mea,
Ți-aș zice „amica mea”, dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost – odinioară – și-mi pare un secol de atunci – ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe care am învățat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și să mă laşi să-ți descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. Mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o Doamnă oarecare, ce nu ți-a dorit niciodată rău și de care erai geloasă fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea – de ce s-o tăgăduiesc? – a venit, poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas permanent.



Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi ești ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am… Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.

Al Dtale supus
Eminescu

Septembrie 1882


Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle -Wikisource
Replici – WebCultura



Iubirile lui Eminescu

Despre opera și viața lui Eminescu s-au scris multe,prea puține lucruri găsim despre felul în care arăta,se îmbrăca și toate iubitele sale,specialiștii oprindu-se doar la Veronica Micle.



Se pare că Mihai Eminescu era un bărbat scund,1,65,dar extraordinar de atrăgător.Purta părul dat pe spate,avea dinții mari și galbeni pentru că fuma enorm,se îmbrăca neîngrijit dar destul de scump pentru acele vremuri,hainele îi erau mereu pătate de câte ceva. Iubea enorm vinul,cafeaua,cânta până dimineața cu lăutarii sau prietenii și avea o voce superbă.Deși câștiga bine și avea un tată bogat,mai tot timpul amaneta câte ceva și rămânea fără bani. “Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veşnic înamorat şi veşnic având nevoie de bani”,spunea despre el Caragiale.

Iubirile lui Eminescu nu au fost puține,femeile măritate cu bărbați mai în vârstă au fost preferatele poetului dar au existat și alte ”muze”.
”Mortua est” vorbește despre prima sa iubire Elena,mult mai mare decât el care a murit prematur,poetul avea 16 ani.Ulterior s-a îndrăgostit de o actriță de mâna a doua din trupa lui Pascali.Fuge pentru această Eufrosina Popescu de la școală,supărat fiind și de moartea lui Aron Pumnul și colindă toată țara cu trupa de teatru,supărat și gelos de mii de ori fiindcă Eufrosina iubea uneori și bărbați bogați și mai puțin tineri.
După ce tatăl lui reușește să-l aducă înapoi și îl ademenește cu plătirea studiilor doctorale la Berlin,aproape că nu mai vrea să părăsească Botoșaniul,cauza numindu-se Natalia,sora unui lăutar celebru.



La Berlin trăiește o poveste de iubire cu Milly,de profesie croitoreasă.Nici cumnata lui Titu Maiorescu,o altă nemțoaică măritată și mondenă,prezență obișnuită în saloanele Reginei Elisabeta,Mitte Kremnitz,nu i-a rămas indiferentă.Aflat déjà într-o relație cu Veronica Micle,Eminescu i-a făcut ”curte” și a învățat-o limba română dedicându-I și o poezie-”Atât de fragedă…”



Deși o știa de la Wiena,în 1874 se îndrăgostește nebunește și trist de soția rectorului Universității din Iași. Veronica Micle era măritată de la 14 ani cu soțul ei Ștefan Micle,avea copii și pe lângă marea iubire care o stăpânea la fel de înrobită era și de statutul social. Iubirea dintre cei doi este facilitată după 1879 şi de moartea lui Ştefan Micle, Veronica rămânând văduvă şi iubita oficială a lui Eminescu Relaţia lor va fi complicată, plină de suişuri şi de coborâşuri, inclusiv, în 1881, de o ceartă teribilă, provocată de aflarea trădării Veronicăi, cu “prietenul Caragiale”.



De altfel, Eminescu l-a şi agresat fizic pe Caragiale, în timpul petrecerii de Crăciun, care a avut loc în casa lui Maiorescu. Deşi au cochetat chiar cu ideea căsătoriei, Eminescu şi Veronica nu-şi vor găsi liniştea decât după moarte, Micle, născută în acelaşi an cu el, alegând, la nici două luni de la dispariţia acestuia, să se sinucidă cu arsenic la Mănăstirea Văratec.
Înainte de a se îmbolnăvi,Eminescu a mai avut o relație cu Cleopatra Poenaru, fiica pictorului C. Lecca şi verişoară cu I.L. Caragiale. Această Cleopatra era “o femeie planturoasă, cu doi copii mari”, divorţată, dar suficient de fermecătoare, se pare, încât să-i stârnească inima lui Eminescu. Pentru ea a scris “Pe lângă plopii fără soţ”.



Sursa:http://www.revistaagressive.ro/cultu...-eminescu.html
Cine a fost adevărata MUZĂ a lui Eminescu. Poetul a iubit-o cu mulţi ...

[latan.elena]

,,În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă."
Mihai Eminescu



"Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine... "
Glossa -Mihai Eminescu



Mihai Eminescu
Atat de frageda...

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

[latan.elena]

„În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!”
Mihai Eminescu despre univers



Scrisoarea I - Mihai Eminescu
(fragment)

''Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...''