Elena Latan

[latan.elena]

"Dimineaţa, adun primul tău surâs ce devine soare."
Jacques Salome







"Nu iti creste copiii, sa aiba mai mult decat ai avut tu, creste-i sa fie mai mult decat ai fost tu."



“Trei lucruri ne-au rămas din paradis: stelele nopţii, florile zilei şi ochii copiilor.”
Dante Alighieri

[latan.elena]

''...Salutare tie,sfanta dimineata.
Ce frumoasa-i lumea la venirea ta!
Fumega pamantul de cereasca-ti fata,
Soarele-ti ofera vesel fata sa!''
Nicolae Iorga

[latan.elena]

Jarbas Agnelli de exemplu, a vazut pozitia pasarilor de pe cabluri si si-a imaginat ca aceasta imagine este o partitura. Asa a creat un cantec inedit:
„Am vazut imaginea cu pasarile pe firele electrice”, a spus Jarbas si apoi m-am decis sa creez un cantec, folosind asezarea pasarilor, pe post de note muzicale. Am fost curios sa aflu ce melodie au creat pasarile.”
Sursa:https://www.garbo.ro/articol/Enterta...a-melodie.html

[latan.elena]

Nu poti vedea Lumina in ceilalti, pana nu o vezi in tine insuti (insati). O data ce o vezi in tine, nu mai exista nimeni in care sa nu vezi Lumina. Nu conteaza daca ei o vad sau nu. Tu stii ca ea este acolo. Si atunci cand le vorbesti, tu te adresezi de fapt, Luminii..."
Paul Ferrini



Se poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul?
Octavian Paler, „Viaţa pe un peron”

[latan.elena]

"Copacii sunt sanctuare. Oricine ştie cum să vorbească cu ei, oricine ştie cum să-i asculte, poate afla adevărul. Din vechea lege a vieţii."
Hermann Hesse



Hermann Hesse: "Acasa nu este nici aici, nici acolo. Acasa este inauntrul tau sau acasa este nicaieri."

("Cititi un pasaj tulburator de frumos din Bäume: "Betrachtungen und Gedichte" (Trees: Reflections and Poems), apartinand scriitorului Hermann Hesse- laureat al premiului Nobel pentru Literatura - si publicat in 1984.
Este un eseu superb despre viata, fericire, despre acasa, despre a apartine, despre frumusete si adevar, poate unul dintre cele mai frumoase fragmente de literatura scrise vreodata.
Aceasta oda pe care pana scriitorului german o surprinde atat de profund si delicat si o dedica copacilor nu este doar a copacilor.
Este o oda a insasi vietii, a vietii cu bucuriile si tristetile ei, cu lumina si intunericul care o insotesc deopotriva.)



“Pentru mine, copacii au fost intotdeauna cei mai patrunzatori predicatori.
Ii venerez cand locuiesc in triburi si familii in paduri si dumbravi.
Si mai mult, ii venerez cand stau singuri.
Sunt precum persoanele singuratice.
Nu precum pustnicii care au plecat pe furis din anumite slabiciuni, ci precum oamenii mareti, solitari ca Beethoven si Nietzsche.
In cele mai inalte ramuri ale lor lumea fosneste, radacinile lor se odihnesc in infinit; insa ei nu se pierd pe ei acolo, ci se lupta cu toata puterea vietii lor doar pentru un singur lucru: sa se implineasca pe ei insisi conform propriilor legi, sa isi construiasca propria forma, sa isi ofere lor insisi o reprezentare.

Nimic nu este mai sfant, nimic nu este mai exemplar decat un copac frumos, puternic.
Cand un copac este taiat si isi dezvaluie soarelui rana sa mortala si goala, ii poti citi intreaga istorie in discul luminos, inscris in trunchiul sau. In inelele anilor sai stau cu adevarat scrise cicatricele sale, toata lupta, toata suferinta, toata boala, toata fericirea si prosperitatea, anii grei si anii voluptosi, atacurile carora le-a tinut piept, furtunile pe care le-a indurat.
Iar cel mai tanar dintre fermieri stie ca cel mai tare si nobil lemn are cele mai stramte inele, ca sus in munti si in pericol continuu cresc cei mai puternici, indestructibili, desavarsiti copaci.



Copacii sunt sanctuare. Cel care stie sa vorbeasca cu ei, cel care stie sa ii asculte poate invata adevarul. Ei nu propovaduiesc invatatura si precepte, ei propovaduiesc, neabatuti de amanunte, legea straveche a vietii.

Un copac spune: Un sambure este ascuns in mine, o scanteie, un gand, sunt viata din viata eterna. Incercarea si riscurile pe care mama eterna si le-a asumat cu mine sunt unice.
Unice sunt forma si nervurile pielii mele, unic este chiar si cel mai mic joc al frunzelor in crengile mele, unica este cea mai mica citatrice de pe coaja mea.
Am fost facut ca sa alcatuiesc si sa dezvalui eternul in cel mai mic si special detaliu al meu.


Un copac spune: Puterea mea este increderea.
Nu stiu nimic despre tatii mei.
Nu stiu nimic de cei o mie de copii care in fiecare an primavara rasar din mine.
Traiesc secretul semintei mele chiar pana la sfarsit si nu imi pasa de nimic altceva.
Am incredere ca Dumnezeu este in mine.
Am incredere ca munca mea grea este sfanta.
Din aceasta incredere traiesc.


Cand suntem coplesiti si nu mai ne putem indura vietile, atunci un copac are ceva sa ne spuna: Fii calm! Fii calm! Uita-te la mine!
Viata nu este usoara, viata nu este dificila. Acestea sunt ganduri copilaresti…
Acasa nu este nici aici, nici acolo. Acasa este inauntrul tau sau acasa este nicaieri.

Dorul de a rataci imi sfasie inima cand aud copacii fosnind in vant seara.
Daca cineva ii asculta in tacere pentru o perioada lunga de timp, acest dor ii dezvaluie esenta, sensul.
Nu este atat de mult despre cum sa scapi din suferinta, desi poate parea asa.
Este un dor de acasa, de o amintire a mamei, de noi metafore pentru viata.
Duce acasa.
Fiecare carare duce catre casa, fiecare pas este nastere, fiecare pas este moarte, fiecare mormant este mama.
Copacul fosneste seara, cand stam tulburati in fata gandurilor noastre copilaresti: Copacii au ganduri lungi, cu respiratii lungi si odihnitoare, tot asa cum au vieti mai lungi decat ale noastre. Atata timp cat nu ii ascultam, copacii sunt mai intelepti decat suntem noi.
Dar cand am invatat cum sa ascultam copacii, atunci caracterul trecator si rapiditatea si pripeala de copil a gandurilor noastre ating o bucurie fara egal.
Acela care a invatat cum sa asculte copacii nu mai vrea sa fie un copac.
Nu vrea sa fie nimic exceptand ceea ce este.
Asta este acasa.
Asta este fericire.”

Sursa:http://ethos-nima.blogspot.com/2017/...nici-aici.html

[latan.elena]

"Tinereţea îşi adună materialele, ca să dureze un pod până la Lună şi, după un răstimp îndelungat, omul la vârsta mijlocie sfârşeşte prin a clădi cu ele o cabană într-o pădure."
Henry David Thoreau

[latan.elena]

Venus din Milo - Octavian Paler
Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările țipă ca la începutul lumii și
oamenii învață primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor și înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sânge când țipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
și pe față și pe urmă să mă privesc liniștit,
fără tristețe și fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovați față de noi înșine
și față de alții. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-ați aflat decât că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înșine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceați dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
și admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzește de fapt
spre concluzia că după atâtea secole și atâtea greșeli,
după atâtea speranțe și atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
și dacă într-o dimineață păsările vor trece pe țărm
amețite de soare și nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt niște păsări amețite de soare
și dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip niște urme
ciudate și nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip niște urme ciudate,
atunci uitați-vă bine la trupul Tehurei,
poate veți descoperi în flacăra arămie o zeiță de marmură
recăpătându-și din cele două brațe pierdute un braț
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să știe ce-i arta.

[latan.elena]

Laurentiu Lary

Multe suflete, multi oameni si tot atatea povesti.
Si daca am sti prin cate am trecut, pentru a evolua si a ajunge aici...
Sa ne ridicam privirea si sa pasim cu Recunostinta, iubire, incredere si curaj, in viata ce am ales.



''Sunt lucruri de care avem nevoie..
Şi lucruri pe care le dorim..
Dumnezeu ne alege ce ni se potriveste..''



" Eu îi mulțumesc Lui Dumnezeu și pentru ce mi-a dat și pentru ce nu mi-a dat, că știe El mai bine de ce."



,,Dă-mi Doamne, Ce crezi Tu, că eu poate nu ştiu ce-ți cer!''

Ileana Vulpescu

[latan.elena]

Genesis

În atelierul său din Aachen, Emil Ciocoiu privește cea mai recentă pictură din tematica generoasă a „Amfiteatrelor”, zonă de creaţie și concentrare în care și-a exprimat de atâtea ori gândurile și emoţiile. Au fost „Amfiteatrul iubirii” și „Amfiteatrul speranţei”, acum a pictat „Amfiteatrul Unirii”.

---

Este un artist cunoscut și recunoscut în întreaga lume și, din 1996, când a revenit prima dată în ţară, cu o expoziţie, ne prezintă în mod constant, pe cele mai prestigioase simeze de la noi, evoluţia artei sale, căutările în lumea artei puternice, de anvergură. Pictura sa este, în general, de mari dimensiuni, se manifestă pe spaţii ample în care se dezvoltă izbucniri de universuri, înălţări cosmice și dialoguri vibrante. Putem concentra discuţia pe o serie de teme dedicate în care evoluează creaţia pictorului Emil Ciocoiu, cu o desfășurare intensă pe întreaga sa activitate artistică. Din tușe radiante de lumină și culoare se nasc Universurile și tot ce este pe lume, Natura, Omul și aspiraţiile sale, Cântul apei, Orașele, Muzica, florile și soliflorile, Și, într-adevăr, Amfiteatrele, vortexuri de energii cromatice în care ne-fiinţa umană se regăsește pe sine în jurul unei mari idei care poate fi Pacea sau Viitorul, Libertatea sau Consensul, Bucuria sau Iubirea și Speranţa, după cum am amintit, pot fi Europa sau Marea Unire a românilor, cea mai recentă creaţie a sa.

Continuare:https://laudatio.ro/sublima-metafora-spirituala-pictata-de-emil-ciocoiu/


George Enescu

Coloana de foc

Carolus Magnus

Manhattan 1989

Materie

Grădina Reginei Maria de la Balcic


Viziune în viitor

[latan.elena]

Politeţea este, pentru spirit, ceea ce este frumuseţea pentru obraz: o icoană a bunătăţii.
Voltaire




Un vechi proverb englezesc spune: „Politeţea nu costă nimic şi cumpără orice!”

Nu suntem singuri pe pământ! Trăim într-o comunitate.Indiferent de rasă sau de locul unde ne aflăm, există reguli universale de comportament în societate, care implică o ţinută morală şi o prezenţă fizică, în armonie cu mediul din jur, cu obiceiurile şi regulile generale de convieţuire, bazate pe respectul reciproc.

Felul cum ne prezentăm, cum vorbim, cum reacţionăm în toate împrejurările, ne dezvăluie mentalitatea, educaţia, cultura, caracterul nostru.

Inutil unii semeni se luptă să capete un lustru superficial pentru a da o valoare personalităţii lor, dacă nu au autenticitate, dacă fondul moral nu este cinstit, elevat, uman, fiindcă adevărul iese la iveală, la cea mai mică manifestare contradictorie a evenimentelor, la primul impas.

Trebuie să fim naturali, dar nu de o naturaleţe prin vulgaritate sau brutalitate, ci prin fineţe şi „bun simţ”, despre care Gothe spunea că este „geniul umanităţii”.

Toate acestea se obţin prin răbdare, bunăvoinţă, printr-un comportament egal, civilizat, care până la urmă intră în firesc, în obicei, în manifestarea noastră de fiecare zi.Cu cât se începe mai devreme, cu atât este mai valabil, mai bine, dar, niciodată nu este prea târziu!

Generozitatea, voia bună, politeţea, surâsul, ne crează prietenii, ne uşurează viaţa şi ne îndepărtează piedicile, alungându-ne singurătatea, evitând fenomenul de izolare, de dezinteres, de devalorizare, pe care îl au unii oameni lipsiţi de tandreţea şi de căldura celor din jur, aceasta datorându-se „ermetismului”, „agresivităţii” sau unor vechi complexe, care-i fac posaci şi, în aparenţă, cu „ţepi de arici”. În realitate ei sunt dornici să comunice, dar fie din timiditate fie din încăpăţânare sau din alte cauze psihice mai complexe, nu mai intră în fluxul viu al vieţii şi privesc prin grilajul propriei lor solitudini.

Există totuşi o solitudine a gânditorilor, a artiştilor, a cercetătorilor, care este necesară pentru creaţie. Ea este ca o „uitare a lumii”, pentru a pătrunde mai adânc în tainele pline de neprevăzut ale fenomenelor vieţii. Această singuritate este de fapt o puază pentru a absorbi mai intens „umanul” şi sublimul pentru a le reda în opere, întregind astfel afirmaţia lui Honore de Balzac: „A uita este marele secret al firilor tari şi creatoare. A uita asemenea naturii care nu cunoaşte trecutul, care reîncepe neîncetat tainele zămislirilor ei neobosite!”

Trebuie să ştim să uităm tot ceea ce ne-a durut mai mult, sau ceea ce am pierdut şi nu se mai poate reîntoarce, fiindcă altfel rămânem etern handicapaţi moral.

Viaţa este o continuă reînnoire, o surprinzătoare sursă de bucurii şi de necazuri, de greutăţi şi facilităţi, de încântări sau dezamăgiri, realizări sau eşecuri, dar nu trebuie să ne axăm pe aspectul său negativ, să-l reţinem în memoria noastră cu prea multă persistenţă, fiindcă însăşi consistenţa acestor factori este trecătoare, în ritm cu pulsaţia vieţii. Totul este tranzitoriu, etern este doar Universul cu legile sale naturale, în perpetuă mişcare.

În acest fel, nu mai privim ca o catastrofă tot ce ni se întâmplă, cu toate contradicţiile, ci învăţăm să ne întărim în faţa greutăţilor şi să găsim cele mai bune soluţii pentru a le rezolva.

Astfel, vom fi încrezători în forţele noastre, vom fi dinamici, operativi, politicoşi, surâzători!

În raporturile cu cei din jur, vom fi plini de bunăvoinţă şi discreţie, cu o anumită toleranţă pentru felul de a fi al altora, integraţi într-un comportament civilizat de ţinută civică.

Bunul simţ ne obligă să nu venim la job în ţinută de bal şi nici la înmormântare în costum de carnaval.

Prin repetate porniri binevoitoare, umane şi manifestări de factură superioră, devenim sinceri cu noi înşine şi cu cei din jur şi nu avem nevoie să ne prefacem , să fim în serviciul ipocriziei, care-şi lasă lestul său de amărăciune şi dezgust.

A fi sincer nu înseamnă a spune cuiva tot ce-ţi trece prin cap, pe motiv că acesta este adevărul. Ceea ce ni se pare „adevăr” este de fapt o judecată subiectivă, cu sursă inconştientă de nedreptate, de răzbunăre, o grosolănie chiar.

Un adevăr dureros şi gratuit, fără să aibă sursă salvatoare, reparatorie care să scoată din suferinţă un om, este tot atât de nociv ca şi o otravă, mai ales când este spus într-un moment nepotrivit.

Trebuie să fim noi înşine, persoane adevărate, bune, devotate, delicate, umane! Să fim politicoşi!

Politeţea de azi este o politeţe adaptată la democraţie, la înţelegere şi la uman, care înlătură barierele dintre oameni, făcând legătura între grupările sociale diferite şi se deosebeşte de cea din trecut, care era o politeţe limitată, aristocratică, care se baza pe diferenţa de clase sociale şi sublinia o societate de avere şi ranguri, cu o aparenţă şlefuită, dar plină de ipocrizie, cruzime sau indiferenţă pentru restul oamenilor.

Politeţea menţine un climat plăcut între oameni şi pune frâu izbucnirilor răutăcioase sau brutale, prin acest „tabu” care este bunul simţ.

Sursa:https://deweekend.ro/despre-politete-si-eleganta-politete-si-bun-
simt