Buna dimineata, Soare !Buna dimineata,Viata !
Sa te indragostesti de Dumnezeu este cea mai mare dintre toate povestile de iubire. Sa il cauti pe Dumnezeu este cea mai mare aventura. Sa il gasesti, cea mai mare realizare umana.
Raphael Simon
"Bucurati-va din plin; este singurul lucru bun la urma urmei.”
Voltaire
Dincolo de nori e-întotdeauna soare.
Cerul ne oferă cel mai bun exemplu... că după fiecare furtună, soarele ne va mângâia din nou şi că, dincolo de nori, este lumină, este căldură, este speranţă. Toate grijile noastre, toate temerile şi toate dezamăgirile sunt doar niste nori trecători pe cerul nostru. Soarele, lumina şi căldura nu ni le poate lua nimeni.
Irina Binder
Gratitudinea care rodeste...
Adevăratele puteri, fericire sau sănătate sunt fructul acestei opere de artă care este gratitudinea.
Trebuie să o simţim pentru ceea ce avem,
pentru realitatea aşa cum este,
pentru ceea ce suntem,
pentru tot ceea ce am adus cu noi născându-ne.
Fiecare dintre noi este unic.
Elisabeth Kubler-Ross - Lectia puterii
„Lăsaţi-ne să fim recunoscători oamenilor care ne fac fericiţi. Ei sunt acei grădinari încântători care ne fac sufletele să înflorească”
Marcel Proust
„Aprecierea este un lucru minunat.Ea face ca ceea ce este extraordinar în ceilalţi să ne aparţină în acelaşi timp şi nouă”.
Voltaire
„Cultivaţi obişnuinţa de a fi recunoscători pentru toate lucrurile bune care au venit către voi și să mulţumiţi continuu. Şi pentru că tot ce aţi trăit a contribuit la ceea ce sunteţi azi, ar trebui să includeţi totul în sentimentul vostru de gratitudine”.
Ralph Waldo Emerson
„Gratitudinea este ca energia electrică. Trebuie să fie produsă, descărcată şi folosită ca să îţi dai seama de existența ei”.
William Faulkner
„Să spui Mulţumesc este cea mai simplă şi eficientă rugăciune pe care o poate rosti cineva. Eu obişnuiesc să o spun foarte des. Cuvântul mulţumesc exprimă cea mai înaltă formă de gratitudine, smerenie şi înţelegere”
Alice Walker
„Se pare că aici,
într-un fel de stare de bine egoistă în care se trăieşte,
s-ar suporta mai bine uitarea, ingratitudinea, nedreptatea,
suntem ca într-un labirint în care
tristeţilor le este mult mai greu să ne atingă.”
Paznicul melancolic
Un text scris de istoricul de artă Jean Clair În cele ce urmează am tradus doar preambulul prezentării - despre Venetia si atmosfera ei.
Baudelaire spunea că forma Parisului se schimba mai repede, vai, decât inima unui muritor. Dar nimic, mai spunea el în melancolia sa, nu se schimba, când îşi amintea cu fidelitate, palatele, schelele, blocurile de piatră, vechile cartiere…
La Veneţia, forma nu se schimbă deloc. Totuşi, ea a făcut să se nască şi o melancolie atât de profundă încât a fost aleasă, se spune, nu pentru a muri aici, ci pentru a se retrage cel puţin dintr-o lume care se schimbă prea repede. De aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea va găzdui câteva din minţile cele mai fine din cultura noastră: poeţi, muzicieni, filosofi şi pictori, germani, francezi, englezi, americani…
Apa, prezentă peste tot, este cea care îi garantează acea dublă virtute, narcotică şi funerară: de a nu se schimba, de a conserva şi de a hrăni, prin însăşi permanenţa sa, o melancolie şi mai puternică decât cea care îi permitea lui Baudelaire să păstreze în minte forma unui Paris frivol şi schimbător. Apa care urcă, odată cu acqua alta, şi care acoperă temeliile sale, şi apa care coboară din cer sub formă de ceaţă şi înghite cu blândeţe terasele şi campanilele sale, de jos cât şi de sus, apa estompează Veneţia, aşa cum se estompează un desen. Şi totuşi apa coboară din nou, ceaţa se risipeşte, şi Veneţia renaşte, mai minerală şi mai conturată decât înainte.
Tocmai această Veneţie a ales să o fixeze Roger de Montebello: ce rămâne din mirajele ei, o bandă mică de piatră, dură, minerală, între două zone de indecizie, de o geometrie riguroasă, ordonată, de o simetrie impresionantă, asemenea unei arhitecturi de Palladio. Poate pictura - labilă, aproximativă, fluidă şi spontană - să se plieze, şi ea, unui astfel de exerciţiu?
Dar poate că şi mai mult, în unele din peisajele sale: visul de piatră la care visa, înaintea lui, Baudelaire pentru a evoca frumuseţea, se arată aici, dezvăluit în tablourile sale, drept ceea ce este în fapt: o marmură, un calcit, un mineral cristalizat care, printr-o anume proprietate surdă, tinde să se dezvolte într-adevăr ca un cristal, cu muchii ascuţite, cu faţete, cu reflexe. Montebello nu îşi imaginează ceea ce poate să pară la prima vedere a fi fantezii formale. Din contră, el presimte acolo un principiu care face ca piatra cea mai dură la Veneţia nu numai să se afirme asupra apelor, ci chiar să crească asemenea unui cristal, şi să se apropie de această altă industrie al cărei maestru este Veneţia: sticla.
Mai mult decât Baudelaire poate, Rilke, în Caietele lui Malte Lauris Bridge, cred, a ghicit natura acestui vis de piatră: „Sub Veneţia cea moale şi opiacee a reveriilor turistice şi a străinilor somnolenţi […], se află cealaltă Veneţie, reală, lucidă, casantă ca şi sticla, în nici un caz provenind din vise.” Imaginile dedublate ale lui Montebello, când pictează aceste arhitecturi vitroase, evocă aceste miraje.
Altceva, totuşi, face din ea sejurul unor solitari, astăzi ca şi ieri, de oameni care nu vin să caute aici distracţia, nici răgazul, nici rătăcirile gustului, ci, din contră, departe de mulţimi şi de lumini, retragerea şi meditaţia. Două lumi se întâlnesc şi se opun aici, mai mult decât oriunde. Şi această polaritate este mai întâi poate cea a topografiei sale singulare, a geografiei sale, a planimetriei sale, care opune două aspecte inconciliabile, poate, şi două populaţii care nu se întâlnesc deloc.
Veneţia este oraşul în care se încâlcesc, în ochii vizitatorului descumpănit, calli-le, rii-le, campo-urile, fondamenta-le, rive-le, care se întind între mici canale şi zidurile locuinţelor, salizade-le, o întreagă toponimie stranie şi precisă, ce decupează la nesfârşit un spaţiu. Oraş labirint, nu se întrevede aici nici un Minotaur, dincolo de o intrare sau de un portic, ci doar o solitudine, mereu reînnoită sau mulţimea, tot mai apăsătoare. Dar şi o Veneţie panoramă, cetate panoptică îmbrăţişând orizontul de la înălţimea campanilelor sale care îi străpung ţesătura, la înălţimea cărora ne urcăm pentru a descoperi stupefiaţi imensitatea lagunei. Privirea trecătorului solitar şi rătăcit contrazice privirea veghetorului atotvăzătoare şi glorioasă. Ce poate face pictorul, singur în atelierul său, pentru a fixa această viziune duală, cu două priviri incompatibile?
Din această Veneţie, altana este încăperea principală, dominând haosul străzilor şi al trecătorilor întunecate ale aleilor sale.
…
Un labirint protector la prima vedere, în care nimeni nu se aventurează fără să fi fost rupt în meandrele, în încurcăturile şi impasurile unui suflet a cărui imagine este oraşul, în care „eul” se reflectă mai bine decât oriunde. O vedere de sus, dominând cu o privire glorioasă confuzia lumii şi întrezărindu-i frumuseţile. Va fi vorba de a concilia aceste două „viziuni”.
„Această curioasă alură de înrudire, de sociabilitate şi de viaţă de familie care este pe jumătate în Veneţia […], oraşul dă impresia unui imens apartament colectiv, în care piaţa San Marco este încăperea cea mai împodobită, şi în care celelalte construcţii, palate şi biserici, joacă rolul de mari divane în odihnă, de mese de joc de societate, de motive decorative.”
Nu se pot mai bine descrie aceste două aspecte a priori inconciliabile pe care Veneţia le propune locuitorului permanent sau pasager. Henri de Regnier (Altana) a văzut bine această funcţie protectoare a oraşului lagunar: „Se pare că aici, într-un fel de stare de bine egoistă în care se trăieşte, s-ar suporta mai bine uitarea, ingratitudinea, nedreptatea, suntem ca într-un labirint în care tristeţilor le este mult mai greu să ne atingă.”Venetia este patria artelor, vechi si noi. Renasterea si Arta contemporană coexistă într-o multime de spatii expozitionale.Canal Grande
Venetia este o bijuterie de bijuterii: plină de biserici cu pereti si tavane acoperite cu fresce - opere ale unor artisti cunoscuti, cu sculpturi si ornamente,
plină de expozitii permanente de artă (Galeria Accademia, Colectia Peggy Guggenheim, Correr), de palate care găzduiesc colectii de artă (Ca'Pesaro, Ca'Rezzonico, Ca d'Oro si multe altele),
plină de expozitii temporare de artă (vara aceasta: Philip Guston la Accademia, Mark Tobey la Guggenheim, Roger de Montebello la Muzeul Correr),
si gazdă a Bienalei Internationale de Artă Contemporană (Giardini si Arsenale).
Basilica San Marco
la orele serii, imediat ce am ajuns...
Piata San Marco
În dreapta Campanilla, una din ele; cealaltă se află pe insula San Giorgio.
În stânga Turnul cu orologiu.
În partea opusă Basilicii în acest careu se află Muzeul Correr.
Palatul Dogilor
Vedere din curtea interioară a Palatului Ducal
Scara de Aur din palatul Dogilor
Puntea suspinelor - între Palatul Ducal si temnită.
Pe faleză, seara, la ora când soarele stătea tocmai să apună - Riva del Schiavone.
Canal Grande si Podul Rialto
la doi pasi de unde aveam cazarea.
Mai mult:http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Imagini_din_Venetia.htm
Canale si străzi din Venetia
Ultima modificare făcută de latan.elena; 29.03.2019 la 16:45.
In fata marii- Virgil Carianopol
Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.
Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.
E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.
Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.
Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.
Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot sa mai ies din el...
''Privind cerul, ne uităm astfel la divinitate, la Univers, dar şi la noi, căci şi noi suntem făcuţi, în definitiv, din praf de stele.
Privind cerul, putem ajunge să facem religie, dar şi astronomie.
Privind cerul, ne uităm dincolo de noi, dar şi în noi.
Legile de funcţionare ale lumii sunt şi legile noastre; şi în noi se învârt planete, şi în noi se încheagă şi se desfac constelaţii. ''
„Fie ca lumina sufletului tău să te ghideze.
Fie ca lumina sufletului tău să binecuvânteze munca pe care o faci, cu iubirea secretă şi căldura inimii tale.
Fie să vezi în ceea ce faci frumuseţea propriului tău suflet.
Fie ca sacralitatea muncii tale să aducă vindecare, lumină şi reînnoire celor care lucrează cu tine şi celor care-ţi văd şi primesc munca.
Fie ca munca ta să nu te obosească niciodată.
Fie ca ea să elibereze în tine un izvor al prospeţimii, inspiraţiei şi entuziasmului.
Fie să fii prezent în ceea ce faci.
Fie să nu te pierzi niciodată în absenţele fade.
Fie ca ziua să nu-ţi fie niciodată o povară.
Fie ca răsăritul să te găsească treaz şi vioi, apropiindu-te de noua zi cu vise, posibilităţi şi promisiuni.
Fie ca seara să te găsească satisfăcut şi mulţumit.
Fie să intri în noapte binecuvântat, adăpostit şi protejat.
Fie ca sufletul tău să te liniştească, să te mângâie şi să te reînnoiască.”
(Anam Cara, John O'Donohue)
http://www.calatoriainimii.ro/…/Cartile/Detalii/98-Anam-Cara
Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală.
Osho
Cameron Gray
Ultima modificare făcută de latan.elena; 30.03.2019 la 00:36.
Teologii se pot certa, dar misticii din intreaga lume vorbesc aceeasi limba ! - Meister Eckhart (teolog german, 1260 – 1328)
Izvorul nopţii -Lucian Blaga
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
Întunericul nu trebuie să-l luminăm ca să-l putem vedea.
Umbrele. Umbrele seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sunt fiicele luminii.
Misterul misterelor. Întunericul absolut este singurul lucru pe care-l vedem deopotrivă de bine fie cu ochii deschişi, fie cu ochii închişi.
Lucian Blaga
Ultima modificare făcută de latan.elena; 30.03.2019 la 01:19.
Momentan sunt 505 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 505 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
.jpg)
Marcaje