Buna dimineata,Soare !Buna dimineata, Viata !
''În unele zile e nevoie ca tu să ți creezi propriul răsărit. "
„Ne desăvârşim mereu! În fiecare răsărit de soare există ceva minunat.”
Richard Bach
„Viaţa e răsărit de soare, cu fiecare suflu al respiraţiei, cu fiecare bătaie a inimii.”
Cristina Moloman
''Ne poarta pasii pe cararea vietii
Inaintam cand schiopatand, cand cu pas lin
Ne-mpiedicam, cadem, pentru ca maine iarasi
Noi sa ne ridicam mult mai puternici
Si mult mai pregatiti, pentru a infrunta
Ce ne-a fost scris in clasicul destin.''
Viaţa este cea mai serioasă preselecţie, la care participi în fiecare zi. Nimeni nu se naşte pentru a muri, ci pentru a trăi cu folos şi a valorifica la maximum fiecare secundă a vieţii!
Elena Stan
Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. Viaţa nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârşeşti mereu. În fiecare răsărit de soare se naşte ceva frumos. Călătoria aceasta nu are sfârşit.”
Richard Bach
Viaţa: un drum lung cu o mulţime de umbre şi câteva rază de soare.
Marco Mamino
„Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, lumea ar fi o bucurie.”
Radu Beligan
Omul, acest miracol cald si plin de viata, de complicatie si de inocenta...
Anne Rice
'' Dumnezeu e în inima mea !
că altfel ce rost ar mai avea bătăile ei ?''
Timotei Cipariu
,,Una din marile mulțumiri ale vieții e să te știi om bun."
Ioan Slavici
„Suntem aşezaţi în braţele unei imense inteligenţe, ceea ce face din noi receptoare ale adevărului ei şi organe ale activităţii ei. Când discernem dreptatea, când discernem adevărul, nu aducem nimic de la noi, ci doar permitem trecerea prin noi a razelor sale.” –
Ralph Waldo Emerson
„Dacă poți să iei pe cineva de mână, să-l îmbrățișezi sau doar să-l bați pe umăr, bucură-te, niciodată nu te vei simți singur.”
„Poate simt mai multe decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente.”
Definiția lacrimei
Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri
Lacătele de apă
Se deschid cu stele
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.
Perplexitate
Tu spui, liniştit: „adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: „speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: „cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
(Rugaţi-vă să nu vă crească aripi)
Octavian Paler
''Codrii mei batrini,
Prietenii mei buni
Doinele v-ascult
Venind din buni - strabuni.
O iarba verde, un freamat dulce,
O pasarica pe ram, bolta senina..
Unde m-as duce, une m-ar duce
Tot voi ramine, pe veci, codru, cu tine.''
"Spun mereu că cel mai frumos cadou pe care ți-l poate face viața,înafară de sănătate și familia de sânge,sunt oamenii pe care ți-i scoate în cale.
Fiecare vine în viața ta cu o lecție iar câțiva îți devin binecuvântare.
Sunt lumină,sunt direcție,sunt sens.Sunt iubire.
Puțini însă știu să te facă să te descoperi și dacă e cazul ,să te reinventezi.
Să pună în palma ta,emoții și-n suflet, bucurie.
Să te facă să te simți din ceva,cineva.
Să-l simți acolo chiar când nu e.Să-i auzi inima.
Să poată face într-atât încât să te uimească.
Să vrea,să știe,să poată.Necondiționat."
Maria Holtzhauser
Trăim prin povesti. Primii si cei mai buni învăţători din viaţa noastră si din evoluţia omenirii ne educă si ne inspiră spunându-ne poveşti. Povestea e drumul cel mai scurt către sensul lucrurilor, precum si modul nostru cel mai uşor de a ne aminti şi de a purta cu noi sensul pe care îl descoperim. O poveste bună trăieşte înăuntrul şi în afara timpului si ne oferă indicii despre o lume a adevărului de dincolo de lumea faptelor.
Conştient sau inconştient, poveştile ne conduc vieţile. Dacă nu suntem conştienţi că trăim o poveste, probabil că am rămas blocaţi într-una limitată si presantă, o poveste pe care definiţiile si aşteptările altora o leagă strâns în jurul nostru. Atunci când căutăm să ajungem la o poveste esenţială de viaţă, intrăm în contact cu surse imense de vindecare, creativitate si curaj.
Robert Moss - Visul activ
"Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit: Exista cu siguranta o solutie pe undeva, iar eu o voi gasi .''
Bruno Ferrero
„Am ajuns departe, foarte departe, deși am pornit de la fundul sacului. În viață trebuie mereu să treci peste nenorociri și să ridici capul sus și să răzbești. Eu am răzbit.”
Gheorghe Dinică
" Niciodata sa nu intrebi pe cineva ce este bine si ce este rau. Viata este un experiment ca sa afli."
„Fără îndoială că femeia are o finețe intelectuală prin care ea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să ghiceasă cu atâta siguranță și repreziciune, într-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om, mai ales în sufletul femeii.”
Garabet Ibrăileanu
via Catchy
Cert este faptul că, în viața unei femei, aventura căutării feminității este întreprinderea cea mai anevoioasă, mai plină de așteptare și totodată, cea mai recompensatoare, pentru că descoperirea ei poate echivala cu o restaurare a întregii ființe. De ce spun asta? Pentru că e martie și ne amintim că suntem femei. Preț de două zile, nici acelea din zorii zilei până-n seară, ci atâta timp cât primim atenție din partea oamenilor care ne sunt dragi. În rest, viața merge înainte, linear ca în basme, știm ce avem de făcut, între ce limite avem voie să gândim și mai ales la ce, totul se derulează ca într-o peliculă cu final previzibil.
Continuare:
Cu femeile, jocul e pierdut întotdeauna, mai ales dacă citesc prea mult... - Catchy
„Sonata lunii” de Dimitrie Anghel
Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pământului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vânt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se târăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rânduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mână nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal.
De la fereastra lui, Beethoven, cu un zâmbet amar pe buze, lăsându-și capul pe mână, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întâiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc.
Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un țărm, urcă până la el și îl face să-și plece urechea și să asculte. Vii, ochii lui se aprind și licăresc și mâna-i albă, ca și cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăștiate în aer, se întinde și dibuiește prin întunerec…
Afară însă, dulce, domoală și liniștitoare, noaptea își caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai târziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zâmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine…
Nepăsătoare și albă, aducând cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheață, a ajuns acum drept fereastră și a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeș ale clavecinului străvechi, peste care dormeau ațipite visurile, s-au luminat. Foi răvășite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăștiate pretutindeni. O vioară într-un cui spânzură lângă arcușul ei, deasupra unui divan străvechi.
Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un Plutarh cu scoarțe vechi spune faima atâtor vieți trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea și sărăcia asta, privește enigmatică din rama ei la alba lumină ce crește luminându-i zâmbetul de pe buze…
Deodată însă câteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de acești trei negri soli, ca ieșiți dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, și alba tăcere a început să cânte.
Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurându-se printre negrele note funebre și s-au domolit și ele, făcând iarăși loc triștilor soli ai disperării. O întrebare sfioasă și rugătoare și-a făcut loc apoi și un glas nehotărât, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mâinile albe, ca și cum sângele tot s-ar fi retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă și cu ochii aproape plânși, fața celui ce cânta s-a întors și a privit peste umăr la portretul de pe masă.
Drept geamul deschis, luna se oprise acuma și privia curioasă, idealizând sărăcia cuprinsului. Pulberea ridicată juca în sulul de raze și mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau niște hârzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă și coboară portativele, chemate de atracția asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hârtiei și să-și ia zborul în lume. Nerăbdarea gloriei, încătușată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă și voia să iasă cu orice preț, cu negrul ei norod de semne, sătulă de sărăcia și întristarea cuprinsului.
Zâmbind însă trist și împrăștiind cu piciorul hârtiile din jurul lui, Beethoven își întinse din nou brațele și, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cânte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeșteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăși, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurându-se printre clapele albe și negre, ca printre lumini și umbre, și o plângere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca și cum lacrimile lui însăși cădeau pe clape trezind sonoritățile acestea umbrite. Fumuria și trista îndoială își arăta fața acum, și mânele albe ce-o deșteptase mângâind-o parcă, nu luau seamă la mânele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele și să prindă neliniștita îndoială ca s-o zugrume…
Revolta dormea încă, ațipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mâni o treziră și pe ea fără de voie ; și mâniosul chip al celei deșteptate din somn privi o clipă nedumerit la cealaltă față și trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete.
Mânios, chipul celui ce cânta se brăzdă de zbârcituri adânci și mânele lui, ce alergau acum pe clape, păreau că amenință însuși destinul și că luptă cu el căutând să-l înfrângă..
O undă de vânt ca trezită de energia lui, sau venită de cine știe unde, intră în casă mișcând partiturile și amestecând clarul de lună. Înfiorată, revolta căzu și merse să ațipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormânt, răsunară încă o dată și cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dânșii, se arătară și ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet, ca dornice de a se reîntoarce în întunerec…
Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate tăcură sub mânele încremenite.
În cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-și cânta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecând pe lângă ochii mirați ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie și ca pe un uriaș portativ de raze se înălța și se pierdea în lună.
„Și viața e Cartea Cărților. N-o citește oricine. Fiecare o poartă în sine, scrisă de la cea dintîi pînă la cea din urmă pagină. Dar pentru a o descifra e nevoie ca un dascăl aspru – Experiența – să te învețe limba în care e scrisă.”
Romain Rolland- Inimă Vrăjită
''Toate se întâmplă la vremea lor, precum fluxul şi refluxul, nimic nu poate fi schimbat atunci când aşteptarea e singura soluţie, nimic...''
Haruki Murakami
''Mă rog pentru că nu pot să nu mă rog. Mă rog pentru că sunt neputincios. Mă rog pentru că nevoia curge din mine tot timpul, fie că dorm, fie că sunt treaz. Nu Îl schimbă pe Dumnezeu; mă schimbă pe mine.”
CS Lewis
''Cerurile pentru mine nu mai pot să fie stinse. Îmi vând partea mea de lume pentru partea mea de cer.''
Alexandru Macedonski
"...Mai spune-mi povestea cu Soarele care iubea atât de mult Luna, încât murea în fiecare seară, doar să o lase pe ea să respire...."
Momentan sunt 165 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 165 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje