Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare !❤️ Buna dimineata, Viata !❤️

[latan.elena]

Cântec de primăvară - Nichita Stănescu

Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viață,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în față,
trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.

Și mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
și iar mi se rotește-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morții sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roșii-nalță.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în față,
și mă trezesc, și-nving și sunt învins.

[latan.elena]

"Lumina mea ingroapa-te cu mine, la primavara poate incoltim." - Adrian Paunescu



Cat de frumos se trezeste natura din amorteala si frigul iernii! Ca o intruchipare splendida a armoniei si bucuriei de a trai, primavara ne ofera cel mai de pret dar al sau: minunatia florilor. Cu fiecare clipire a timpului proaspat, primavaratic, cele mai frumoase flori isi fac sfios aparitia pe pamantul abia iesit de sub nameti pentru a ne umple sufletele cu splendoarea si gingasia lor. Pentru a sarbatori veselia de culori si miresme ale primaverii, va oferim in dar un superb pictorial floral.

"Este febra primaverii. Acesta ii este numele. Iar atunci cand te cuprinde, iti doresti – nu stii de fapt ce iti doresti, insa simti pur si simplu o emotie in inima, iar lucrul acesta ti-l doresti." - Mark Twain

"Totul infloreste fara nici o opreliste; daca in locul culorilor ar fi voci, o incredibila simfonie s-ar naste in inima noptii." - Rainer Maria Rilke



"Daca nu ai fost niciodata cutremurat pana in strafundul sufletului de o floare rasarita in primavara, probabil ca sufletul tau nu a cunoscut vreodata inflorirea." - Audra Foveo

"La fiecare stranut al primaverii apare a noua floare." - Victor Hugo



"Splendoarea trandafirului si puritatea crinului nu pot rapi parfumul micutei violete, nici farmecul simplu al margaretei. Daca orice gingasa floare si-ar dori sa fie un trandafir, primavara si-ar pierde frumusetea." - Therese of Lisieux

"Orice lucru bun e scurt. Dragostea e scurta, viata infloritoare e scurta, tineretea e scurta, primavara e scurta. Orice lucru bun are aripi, zboara." - Avetik Isahakyan

"Primavara se afirma in stilul ei personal, atat de zgomotos si limpede incat gradinarul pare sa fie doar un instrument, si nu compozitorul." - Geoffrey B. Charlesworth

"Anotimpurile reprezinta ceea ce ar trebui sa fie o simfonie: patru miscari perfecte in armonie una cu cealalta." - Arthur Rubenstein

"Desigur, primavara mi-a tasnit din tample. De umbre, umerii imi siroiesc, tacut, prea bine mi-e si nu ma mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncaput." - Nichita Stanescu

Sursa:https://www.toxel.ro/inspire/gingasi...e-superbe-5847

[latan.elena]

Povestea Cioplitorului de Stele – Povestea Adevarului si a Iubirii

Se spune că departe, încât şi gândului îi era greu să ajungă până acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era AIN.
Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi, pentru că mâinile lui îi erau atât de măiestre s-a hotărât ca el să cioplească stele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mâinile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pămînt. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei grădini înflorite.
Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei.
Aşa că cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea – care îl înconjura din toate părţile – îi transforma inima.
Ain îşi avea atelierul pe o stea care strălucea ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau Lumina, dându-i forma unei stele.
Dar veni o zi în care mâinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva… Degeaba încercară stelele să-l încânte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mâinile îi erau neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Îşi duse mâna la piept, unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima îi era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită.
O căldură nedefinită se zbătea în adâncul fiinţei sale. Neliniştit, lua dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să cioplească o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ce sufletul lui tânjea. Simţi că inima îl doare atât de tare, încât îşi duse mâinile acolo, încercând să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mână o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să cioplească o stea, aşa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră… o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată cum numai dorul inimii lui putea naşte.
Ain o privea tulburat şi ochii i se umplură de lacrimi când o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el când îi auzi glasul.



– E bine aici la tine!
– Vei rămîne cu mine?
– Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.
– Un nume… O să-ţi spun AMENA!
– Amena! Spuse ea, luându-l de mînă. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un râu de munte. Fiecare zi care începea devenea un dans al zânelor. Nimic nu i se părea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei. Mergeau peste tot împreună, el învăţând-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorbă cu sufletele lor.
– Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?
– Sunt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poartă către o altă lume.
Pentru câteva clipe rămânea tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie ea că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rândul lui era o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat?
Ain era fericit, iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Chiar Îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i strălucească mereu. Şi, până la urmă, îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învăţă să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse pe mâna cioplitorului.
– Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!
Ain zâmbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată? Până noaptea târziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră.
– Îngerii ştiu atât de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vârful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus…
– Ce ţi-a spus, Amena?
Dar ea adormise ostenită de atâtea întâmplări.
Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagră! De fapt nimeni nu ştia ce se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimântător, căci nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.
Dar, de ceea ce se temea, se întâmplă. Într-una din zile, pe când hoinărea singură, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama că se îndepărtase şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna ce o purta tot mai adânc, Amena încercă să ceară ajutor, strigându-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă până când îşi pierdu conştiinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos.
Amena ajunsese pe Pămînt, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atât de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cântec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată nu îl mai putea uita nicicând.
Amena se ridică în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi doi vulturi:
– Priviţi, a căzut din stele! Vino cu noi la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei!
Lângă stâncă se înalţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cât să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scânteind de nestemate şi având fiecare în mână câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină.
Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot ce i se întâmplase de când mâinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră. Au hotărât să rămână în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pământ ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor.



Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Amena învăţă despre originea cerească a sufletului, învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrânul înţelept, ce-o învăţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului…
– Priveşte, Amena, nu există plantă pe Pămînt care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine.
– Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă tâşneşte din inima Adevărului. De aceea preţuieşte-l ca pe un dar sfînt, pentru că el susţine Creaţia.
Iar Amena învăţă de la Ram cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.
Seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea nesfîrşirea bolţii tulburată de dorul de cioplitor. Oare Ain o căuta? Atunci simţea mâna lui Ram mângâind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
Răbdare! Aici, pe Pământ, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cândva drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despărţea Berbecul cu Lâna de Aur din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mâine ale timpului, într-un ţinut însorit în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întâlni pe cioplitor.
Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfântă, când poporul aştepta naşterea anului. Amena era însăşi frumuseţea, iar mintea sa înflorise asemenea unei flori celeste, udată de roua fără de asemuire a învăţăturilor primite.
– E noaptea de vrajă a lumii, Amena – spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm!
– Aş vrea să ajung la Ain! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele. Lăsaţi-mă să plec spre Împărăţia Lupului Alb!
– Credeam că vei uita, că vei rămâne cu noi! Cu toţii te-am îndrăgit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei? …
– Vino, se auzi glasul abia murmurat al Înţeleptului Ram. Şi numai ce mâna lui îi atinse umărul, că se şi treziră amândoi în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar.
– A sosit Timpul! Drumul spre Împărăţia Lupului Alb se află în faţa ta. Oglinda este uşa prin care vei intra în labirintul peşterii. Nimeni nu te va însoţi în întunericul peşterii. Foloseşte fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus şi, mai ales, nu te lăsa cuprinsă de frică. Dacă eşti gata intră acum în oglinda din faţa ta, găseşte Calea şi fii fericită! Totul stă în puterea şi credinţa ta!
Amena, respirând adânc, păşi în cleştarul străveziu al oglinzii şi fu înconjurată de beznă. Nimic care să-i arate drumul… Începu să păşească pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecându-i în gol. Câteodată avea impresia că se mişcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul. Atunci îl auzea pe Ram: “Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însăţi!” Fata se oprea, respira adînc şi pornea mai departe.
Doamne! Cât este de întuneric!
– Întunericul este o altă formă a luminii, Amena… îi răspundea din amintire vocea blândă a lui Ram. Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei. Cum se transformă bezna în lumină? Cum?
– Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să nu o pierzi niciodată…
Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, aşteptând miracolul regăsirii luminii. Răbdarea îi fu pusă la grea încercare. Părea a fi pierdută definitiv în beznă. Se ghemui din ce în ce mai adânc în ea, fără gând, ostenită. Dar iată că ceva tainic începu a se desface în interiorul sufletului ei, trudindu-se să iasă afară. Şi munca era atât de zvârcolitoare, iar acel ceva atât de frumos, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi şi, deodată… văzu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădu seama Amena că propria ei fiinţă era purtătoarea de Lumină, pentru că din această Lumină fără seamăn fusese făcută. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima şi, odată cu ea, întunericul. Iar cel care îşi vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic! Şi pereţii labirintului se luminau, iar calea se deschidea în faţa ei fără obstacole. Străbătu pe rând şapte săli scânteind de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă minune, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea.
În vremea aceasta Ain o căuta cu disperare pe Amena. Deznădejdea îi cuprinse inima. Nimic parcă nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria care îi umpluse casa odată se stinse, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva în fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere.
– Ar putea vorbi cu Universul, şuşotiră două steluţe.
– Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui. Şi, fără să stea pe gânduri, o luă la fugă către Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decât în faţa lui. Acesta îl privi cu bunătate şi înţelegere.
– Ştiu ce vânt năpraznic te-a purtat până la mine, rosti abia şoptit. Îmi pare rău, dar fetiţa a căzut în Groapa Neagră.
– Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
– Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.
– Pe Pământ? Acolo unde se nasc sufletele ca să înveţe Legea?
– Da, cioplitorule. Groapa Neagră este o Poartă prin care trebuie să treacă cei care vor să crească. Fiecare naştere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.
– Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
– Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele mamei pămîntene. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani…
– Învaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să o găsesc pe Amena, cu orice preţ!
– Greu lucru îmi ceri… Ca să ajungi pe Pământ va trebui să înveţi să te naşti şi să mori; să înveţi să alegi între realitate şi iluzie; să înveţi cum să treci printre două porţi ale naşterii şi ale morţii, pentru că altfel vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui să uiţi: să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, chiar şi pe Amena. Pentru că te naşti mânat de dorinţă vei uita Împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşeşc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
– Da, pot! Fără Amena viaţa mea nu-şi mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi a adus-o la viaţă! Ajută-mă să mă nasc pe Pământ!
– Fie, Ain! Există o cale, dar la naşterea ta vei uita totul… Vei primi o sămânţă de trup pe care va trebui să o creşti după legile vieţii pământene… Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi… Dacă te încumeţi… plăteşti preţul…
– Preţul? Care preţ? Orice, cere-mi orice!!
– Ain, trebuie să-mi dai harul tău de a ciopli ca nimeni altul!
– Darul dintîi? Darul destinului? Privirea lui Ain se adânci în abis când hotărî: dacă acesta este preţul, mă învoiesc!
Universul întinse mâna dreaptă spre el şi o spirală argintie de lumină îl cuprinse pe Ain, rotindu-se în jurul lui, luând cu ea darul de preţ al flăcăului. Ain simţi că se scufundă în bezna tuturor beznelor, după care uită totul.



Soarta te-a născut,
Prunc nemaivăzut,
Şi te-a chemat
Şi te-a îmbăiat
În izvor de munte
Cu plete cărunte,
Pruncule-nstelat
Să te faci bărbat
Şi să creşti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvântat! Ai primit Solia
Să ne aperi cântul
Să respecţi Cuvântul
Neamului de Soartă
Ca să-l treci prin Poartă
Mângâiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tină,
Neamului de lumină…
Pruncu’ le aştepta…
Trecură ani şi ani, iar pruncul creştea, se făcea tot mai frumos, mai puternic şi mai înţelept. Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii când te priveau, se transformau în două izvoare de iubire nesfîrşită.
Cîteodată însă, seara târziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stâncile, tăcut şi trist. Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neîmplinire îi lăcrima ochii, dar desluşit nu putea spune ce-i lipseşte. Îşi mângâia atunci brăţara împletită din flori nemuritoare cu care se născuse. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu era.
Ţinutul în care se născuse Ain era ţinutul Cerbului Înstelat, ţinut în care putea vedea dansând spiriduşi şi zâne când zorii se naşteau. Se spunea că Cerbul păzea o Împărăţie de taină în care nu putea intra oricine, căci acolo, povesteau bătrânii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb însă nu l-a văzut nimeni. Cândva, în vremuri aproape uitate, când sufletele oamenilor erau ca bobul de rouă, Cerbul se arăta nemuritorilor. Cei care l-au văzut, povestiră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire! O singură privire a Cerbului te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata Timpului şi putea să-ţi dezvăluie taina Adevărului.
Într-o zi, o întâmplare ciudată îl purtă pe băiat pe nişte locuri pe care nu le mai călcase niciodată. Într-o noapte, pe când făcea de strajă, un urs reuşi să fure o mioară. Flăcăul se luase după urs şi alergă după el până răsări soarele. Ursul lăsă mioara nevătămată şi-l privea pe băiat rugător, parcă cerându-i ajutor. Atunci văzu că totul în jur era scăldat în aburi de lumină albastră, iar iarba, florile şi copacii aveau culori ciudate, fumurii. Îl urmă pe urs până la o peşteră, unde zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barba căruntă, care gemea încetişor. Băiatul începu să-l maseze aşa cum îl învăţaseră bătrânii, alungând boala din corpul bărbatului. Apoi scoase de la brâu un săculeţ cu ierburi de leac, din care făcuse o fiertură aromată din care îi dădu să bea. Se scurseră câteva ore bune până când bărbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
– Îţi mulţumesc, flăcăule! Dar de unde eşti? Pe la mine rar urcă cineva!
– Sunt de jos, din Vale. Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri.
– Puţini oameni se încumetă să urce la Stânca Dorului! Eu sunt cioplitor de icoane.
– Un cioplitor de icoane?!
– Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul?
– Nu… şi o amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină.
Moşu luă o bărdiţă şi o bucată de lemn. Mâinile lui păreau ca vrăjite; mângâiau cu dalta lemnul şi, încetul cu încetul, lucrul se desăvârşi.
– Hai, încearcă!
Flăcăul îşi simţea palmele transpirând de emoţie! Dar, ce ciudat! În clipa în care începu să lucreze, i se păru că îşi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, să-şi poată atinge taina ce-i plânge în suflet. Mâinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, cu măiestrie, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră.
Bătrânul îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri, părea făcut din Lumină.
– Icoana ta întrece orice frumuseţe, toate icoanele din Palatul Cerbului!
– Al Cerbului Înstelat? L-ai văzut pe Cerb?
– Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte Palatul.
– Deci Cerbul există… şi ochii i se umeziră.
– Cum să nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei să-l vezi îţi voi arăta unde obişnuieşte să vină. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă.
„O să poată să vadă Cerbul. O să-i poată vorbi! Îl va putea ruga orice!”
„Cere-i Paloşul Străbunilor!” auzi Glasul Inimii. „Paloşul Vrăjit… Acela care îl are, nu va putea fi învins.”
Flăcăul luă în mâini icoana şi se lăsă purtat de bătrân spre locul unde va urma să vină Cerbul. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme apăru şi Cerbul. Era aidoma cum îl visau bătrânii păstori: mândru, cu coarne înstelate. Când Cerbul îl cerceta cu ochii, simţi că o putere fără margini îl cuprinse şi-i toarnă tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului icoana.
– Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru darul mâinilor tale…
– Mă cunoşti?
– Te ştiu de când ciopleai Lumina şi mai de demult chiar. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…
– Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor?
– Bine ai ales, al tău să fie şi nu uita: harul de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă ci în Iubire… şi Cerbul dispăru într-o clipă.
Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos.
Viaţa bărbatului îşi urma cursul ştiut, dar cu singura deosebire că acum cel mai mult îi plăcea să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile la Stânca Salamandrelor, unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandrele stropite cu smaralde şi topaz. Flăcăului îi plăcea să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Şi astfel află că, undeva, dincolo de Valea Cerbului Înstelat, s-ar afla Împărăţia Lupului Alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Şi tot acolo povestise o salamandră aurie, ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor.
Când auzise despre fată inima îi tresărise tulburată şi, de atunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.
Stânca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Câtă deosebire între Ţara Marii Regine şi aceste locuri! Doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Simţeai, respirând aerul lor, cum devii o parte a măreţiei lor, că acolo îţi sunt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din izvorul vieţii.
Amena privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. În faţa ei stătea, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:
– Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi dorul tău. Ascultă cu atenţie, Amena! Ţara aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Oamenii sunt păstrătorii tainelor lumii, ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi ştiu să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; ei ştiu să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Din trupul acestei ţări s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc… Şi este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născătoare de pace… de frumuseţe… de bucurie. Ca să fii acceptată va trebui să te joci cu tainele acestui Pământ şi să-l convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului… Iar când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.
– Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor şapte Împărăţii?
– Da, Amena. Ştiai despre ele?
– De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cântecul inimii lui…
– Ai să-l găseşti pe cioplitorul de stele aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc… Dar, pentru început ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu.
Şi fata ucenici la Bătrânul Morar, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa şi să spună zvâcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc îi dă dreptul celui sârguincios la îndeplinirea unei dorinţe şi, când sosi clipa să plece de la moară, Lupul o învăţă pe Amena să ceară Scutul Fermecat, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucură de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul din faţa Morii şi care nu se opresc niciodată. O singură secundă îi era îngăduit ca să se strecoare şi să-şi ia darul făgăduit. Mâna Amenei decupă aerul fulgerând spre nemişcare. Cei doi colţi de piatră se opriră şi fata ridică fără teamă Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se înşurubă în aer şi fata se trezi în faţa Sfatului Bătrânilor. De la cei 12 bătrâni află despre libertatea sufletului:
– Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă. Trebuie numai să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată.
…Iar de la Baba Mare, desfăcătoarea de farmece, învăţă Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
– În lumea în care te afli, Amena, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea. Lumea e o continuă devenire, de aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite. Descântecul schimbă faţa lucrurilor, folosind forţa vicleană a Răului o întoarce către Bine, prefăcând într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.
Dar o întâmplare schimbă ordinea zilelor.
În noaptea naşterii Noului An o groaznică nenorocire se abătu asupra Împărăţiei: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperând să pună stăpînire pe Ţară. Lupul Alb se străduia din răsputeri să-i ţină piept:
– Amena, am fost prinşi nepregătiţi… şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla… Să ne grăbim! Căci, după ce vei trece voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de soare să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresări. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Ain, sosise… Dar preţul i se părea prea mare… Nu putea părăsi Ţara care o crescuse cu răbdare şi iubire acum când Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească:
– Opreşte-te! Rămân şi lupt alături de tine, până vom birui! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii!
– S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ.
– Spune-mi ce trebuie să fac pentru a învinge?



– Mai este o scăpare. La Stânca Salamandrelor îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu va fi învins în lupta dreaptă. Aleargă şi roagă-l pe păstor să ne ajute.
Ca vântul ce mână furtuna din urmă alergă fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei… În faţa ei, Stânca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, lângă un foc, fata zări un flăcău care cânta din fluier. Privirea lui părea adâncită, departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit.
Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a rândul privise stelele, căutând-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Ain o va strânge la pieptul lui ca odinioară, regăsind-o. Şi iată că minunea întâlnirii lor se întâmpla acum pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum totul se învârte în jurul ei, în timp ce o fericire îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Ain învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice.
Dar ce face Ain în grota aceasta? De ce o priveşte de parcă ar vede-o pentru prima dată?
– Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea?
Ochii Amenei se umplură de lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască? Îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Întunericul, sus pe creste. Nu era timp de întrebări. În câteva cuvinte îi spuse păstorului despre pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.
Fără să stea pe gânduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena către locul înfruntării. Acolo lupta era aprigă. Lupul Alb abia se mai zărea de năluci care se năşteau pretutindeni. Paloşul voinicului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări. Alături de el Amena ridică Scutul Fermecat, apărându-l pe Ain de atacuri mişeleşti. Ea mai învăţase de la Bătrânul Ram taina sacră a Pământului, a transformării răului în bine: Priveşte Amena şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă! Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb şi-l trimitea în lume să poarte pacea.
Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Dacă văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, Întunecatul, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea învălui Pământul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite încercară să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi neşfârşite ca foamea, Lupul Alb, Amena şi Ain luptară fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia.
Dar în vâltoarea luptei, flăcăul izbi cu Paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură tâşni flacăra unui fulger şi, la lumina ei, voinicul zări brăţara de la mâna Amenei. Brăţara sora geamănă a lui!
Şi atunci se întâmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti! Cine este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Îşi aminti clipa în care o cioplise pe fată, de ziua în care o pierduse. Îşi aminti că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Ain îşi regăsi natura sa divină şi bezna începu să se retragă.
O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau:
– Amena de atâta timp te caut!
– Şi eu Ain, te aştept de atâta vreme!
– Ai trecut şi ultima probă, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către adevărata Împărăţie!
– Aşadar, lupta a fost doar o probă?!
– O probă şi încă o învăţătură. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi fiecare bătălie te face mai puternic!
Din curmătura munţilor apăru… Cerbul Înstelat.
– Sunt sufletul neamului omenesc! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină ţi-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…
Cerbul bătu cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau se ridică spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!!
– Da, cioplitorule de stele! Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii, Amena, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mână. Iar fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua Voinţa, fără de care nu există realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă Universul… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.
– Şi care este acest cuvânt?
– Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine!



– Îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!
Şi numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur îşi schimbă înfăţişarea.
– Aceasta este forţa iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!
– Mergeţi cu bine! le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau peceţile porţii.
Dar, povestea Amenei şi a lui Ain nu se încheie aici. Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atât de tare, încât le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ transformându-se în nestemate.
Cartea ,,Fetita Cioplitorului de stele,, din colectia Povesti initiatice,autor Lidia Barsan.

Sursa:Povestea Cioplitorului de Stele – Po

[latan.elena]

Acolo unde este dragoste, nu este intuneric. (proverb Burundi)



Iubirea, ca si ploaia, nu-si alege iarba pe care cade. (proverb zulu)



Multe sunt drumurile care nu duc catre inima. (proverb marocan)



Sa vorbiti unul cu altul inseamna sa va iubiti. (proveb Kenya)



Fericirea cere sa ai ceva de facut, ceva de iubit si ceva la care sa speri. (Proverb Swahili)



Lasa-ti iubirea sa fie precum ploaia incetosata. Sa vina incetisor, insa sa inunde raul. (proverb din Madagascar)



O litera din inima poate fi citita pe fata. (proverb swahili)









Bernadett Bagyinka

[latan.elena]

Nu ne naştem oameni buni, oameni buni devenim după multe renunţări şi dureri.
Louisa May Alcott



Dragostea si rugaciunea pot zgudui lumea!
Maica Gavrilia Papaiannis



“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.”
Sfântul Isaac Şirul



"Dumnezeu, când a voit să-l aducă pe om în lume, i-a pregătit întregul univers ca pe un palat preafrumos."
Sf. Grigorie de Nyssa

[latan.elena]

''Bucuria este un mijloc excelent de a atrage lângă tine sufletul pereche.''
Russ Michael



''Sufletul pereche este acela care te face să simţi că trăieşti.''
Richard Bach

''O relaţie între sufletele pereche este învăluită într-o aură cerească, sublimă.''
Russ Michael



''Bucuria pe care o simţi când îţi îmbrăţişezi sufletul pereche este extatică şi divină!''
Russ Michael


''Un suflet pereche este o persoană iubită cu care iei legătura la nivel magnetic sau sufletesc.''
Russ Michael



''Până când nu vei fi învăţat să-ţi asculţi intuiţiile, nu îţi vei întâlni sufletul pereche.''
Paul Ferrini



''Aşa de mică este depărtarea astăzi, încât ea uneşte suflete-pereche pentru vecie.''
Viorel Muha

''Sufletul pereche nu este o persoană care vine în viaţa ta şi te iubeşte aşa cum vrei tu să fii iubit, ci o persoană care te iubeşte aşa cum ai nevoie să fii iubit.''
Terra Wolfe



''Sufletele pereche fac parte din planul divin al Creatorului pentru evolutia pamantului. Schimbarile energetice si dezvoltarea spirituala care se manifesta la ora actuala in lume ne ajuta sa incepem sa ne iubim pe noi insine. Numai cand ne putem iubi neconditionat pe noi insine suntem pregatiti sa intalnim un suflet pereche. Si asta pentru ca acest suflet pereche ne poate face fericiti sau ne poate tulbura.''

Mai mult:Sufletul pereche - Calatoria sufletului

[latan.elena]

Iubirea transformă pământul în cer.

Îmi place când vorbeşti repede, parcă ai mesteca nori...

Dacă aş putea să-ţi fur un zâmbet, nu mi-aş mai dori nimic apoi...

Pino Daniele

[latan.elena]

Val Răzeşu

VISEAZĂ-ȚI VEŞNICIA
Val Răzeşu

Soarele răsuflă greu, obosit de jocul lui
De-a lumina strecurată în petalele de flori
Şi a aripă de fluturi ce cutreieră hai-hui,
Parcă vrea spre asfințit sprijinit de subțiori.

Lucrurile îşi arogă dreptul lor la umbră lungă
Şi alungă către ceruri somnul din privighetori,
Să îşi scrie partitura, greierii cât cântă-n dungă,
Şi să facă pregătirea pentru simfonii în zori.

Frunzele prefiră cântec de pe buze de zefir,
Împrumută în clipire, licuricii, raza lunii,
Stelele se strâng de mână în dumnezeesc delir
Şi ascund povestea zilei, ca în cuibul lor lăstunii.

În privirea ta adâncă se ascunde infinitul,
Din privirea mea te strigă răsăritul cel mai clar,
Pe mirarea ta coboară pleoapele, ca asfințitul.
Doar pe aripă de flutur aş putea să intru iar.

Hai, iubito,- n brate, vino, cerurile să le sui,
În iubire învelită să te culc pe bratul stâng,
Să auzi cum te sărută inima în ,, nani pui"
Şi toți îngerii în mine aripile cum îşi strâng.

Dormi, visează-ți veşnicia, nu-mi lua în seamă pripa,
Gândurile mele bune să îți fie câmp cu flori
Şi, zâmbeşte când ți-atinge fluturele cu aripa
Coapsele, sânii şi gura, şi te umpli de fiori...

14 februarie 2017
VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

"Frumuseţea este pecetea
lui Dumnezeu pe creaţie."
Henry Ward Beecher



,,Nu stăm multă vreme aici, pe pământul ăsta.Timpul nostru aici e doar o suflare... Aşa că ar fi bine să-l respirăm adânc."



Pacea nu se află nici în muncă sau distracţie,
nici în lume sau în mănăstire,
ci în propriul suflet.
W. Somerset Maugham



Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.
Mihai Eminescu



''Muzica stelelor este auzită doar de cei ce știu să contemple misterul noptii.''