Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare !❤️ Buna dimineata, Viata !❤️



Trupul trăiește dacă e lucuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă e locuit de Dumnezeu. "
Arsenie Boca



Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul.
Regina Maria

[latan.elena]

“Sunt în puritate, sunt în lumină, cu Dumnezeul meu iubit, alături de mama mea divină. Momentul acesta în care pot comunica cu ei este tot ceea ce contează.”



''Nu a existat niciodată o noapte sau o problemă care să poată să învingă răsăritul sau speranța. ''
Bernard Williams





Așa cum soarele se înălță deasupra lumii, așa și Soarele adevărului, al libertății, al nemuririi și al eternității să se înalțe în spiritul tău.

Așa cum soarele se înălță deasupra lumii, așa și Soarele iubirii și al imensității să se înalțe în sufletul meu.

Așa cum soarele se înălță deasupra lumii, așa și Soarele inteligenței, al luminii și al înțelepciunii să se înalțe în intelectul meu.

Așa cum soarele se înălță deasupra lumii, așa și Soarele blândeții, al bunătății, al bucuriei, al fericirii și al puritații să se înalțe în inima mea.

Așa cum soarele luminos, strălucitor și viu se înălță deasupra lumii, așa și Soarele sănătății, al vitalității și al energiei să se înalțe în întreg trupul meu.

Amin. Așa să fie, pentru împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa.

Amin. Așa să fie, pentru gloria lui Dumnezeu.

Autor: Omraam Mikhaël Aïvanhov

Mai mult:Răsăritul - puterea unui nou început. Rugăciunea care îți va face fiecare dimineață f

[latan.elena]

Ne iubim mama aproape fără s-o ştim, pe nesimţite, căci asta-i tot atât de firesc ca şi viaţa; şi nu ne dăm seama cât de adânci sunt rădăcinile acestei iubiri decât în momentul despărţirii finale.
Nici o altă afecţiune nu se poate compara cu ea, căci toate celelalte rezultă din întâlniri, în timp ce ea este din naştere; toate celelalte ne sunt oferite mai târziu, de către hazardul existenţei, pe când ea vieţuieşte din prima clipă, în însuşi sângele nostru.
Guy de Maupassant



Limitele părinţilor:

"Pot să îţi dau viaţă, dar nu pot trăi pentru tine.
Pot să te învăţ lucruri, dar nu te pot obliga să le asculţi.
Pot să-ţi arăt direcţia, dar nu te pot duce acolo.
Pot să-ţi dau libertate, dar nu pot să răspund pentru ea.
Pot să îţi arăt care este diferenţa dinrte bine şi rău, dar nu pot decide pentru tine.
Pot să-ţi cumpăr îmbrăcăminte frumoasă, dar nu te pot face frumos în interior.
Pot să-ţi dau un sfat, dar nu-l pot accepta eu pentru tine.
Pot să-ţi ofer dragostea, dar nu ţi-o pot impune.
Pot să te învăţ să împarţi, dar nu te pot face să nu fii egoist.
Pot să te învăţ adevărurile vieţii, dar nu-ţi pot face o reputaţie.
Pot să te învăţ să te fereşti de alcool, dar nu pot spune “nu” în locul tău.
Pot să te previn despre efectele tutunului, dar nu te pot opri să le foloseşti.
Pot să te învăţ ce-i bunătatea, dar nu ţi-o pot impune.
Pot să te învăţ cum să trăieşti, dar nu-ţi pot da viaţa veşnică."



''Inauntrul fiecaruia din noi se afla copilul care am fost. Acest copil constituie fundatia pentru ceea ce am devenit, cine suntem si ce vom deveni.''
R. Joseph, dr. in neurologie





"Este mai usor sa construiesti un copil puternic decat sa repari un matur stricat."
Frederick Douglass

[latan.elena]

„Lucrurile nu se cumpănesc după repeziciune, ci după desăvârşire.”
Esop



"Laleaua nu e preocupată să impresioneze pe cineva. Nu luptă ca să fie altfel decât trandafirul. Nu e nevoie. Ea e altfel..."
Richard Williamson



"Floarea care înfloreşte în ostilitate e cea mai rară şi frumoasă dintre toate."

[latan.elena]

''Şi totuşi în om există mai mulţi nuferi decât nămol.''
Vasile Ghica



" Iubirea îndulcește sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduiește, iar pe cel umilit îl face să înflorească."
Sfântul Ioan Gură de Aur

[latan.elena]

„Am încercat să-mi înec durerile, dar viaţa le-a învăţat să înoate.”



Frida Kahlo: Nu te opri unde nu poţi iubi. | Bel Esprit



Frida Kahlo de Rivera (1907 – 1954) a fost o pictorită care ocupă un loc central în arta picturală mexicană. Opera sa, extrem de originală, a fost celebrată în Mexic ca simbol al tradiţiei naţionale şi indigene, precum şi de către feministele din lume pentru descrierea sa fără compromisuri a formei şi a experienţei feminine. Mama artistei, Matilde Calderón y González, de origine mexicană, cu rădăcini indigene, era o devotata catolică. Tatăl, Carl Wilhelm Kahlo, născut în Pforzheim, Germania, a fost artist fotograf si pictor totodată.

Mai mult:desydemeter.files.wordpress.com/20






mediatango.freenode.ro/wp-content/

[latan.elena]

Iarna - Nichita Stănescu
Vine-o pasăre și coase,
în fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o fată și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…

[latan.elena]

Nimeni nu simte durerea altuia , nimeni nu înțelege bucuria altuia. Oamenii îşi imaginează că pot fi alături de cei dragi în momente de tristețe sau bucurie.În realitate fiecare îşi poartă singur, si durerea si bucuria.
Franz Schubert



Preaiubitul EGO ne va face să fim din ce în ce mai insensibili la frumuseţe, insensibili faţă de divin, insensibili faţă de creaţie, în toate formele sale.
De aceea, femeia nu este apreciată, şi nici copiii, şi cu atât mai puţin frăţiorii noştri mai mici: animalele.
V.M Kwen Khan Khu



" Nu știm să ne bucurăm de viață. Fă ce te face fericit! Oricum, oamenii o să te judece indiferent de situație! Bucură-te!
Cheia succesului?....Dumnezeu!"
Pr. Hrisostom Filipescu



''Viata inseamna a te vindeca si innoi in fiecare zi , a te regasi si recuceri."
H.Fr. Amiel

[latan.elena]

„A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai prețuiești decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esențiale expresii ale trăirii la marginile vieții. Elogiul tăcerii, la marii singuratici și la întemeietorii de religii, își are o rădăcină mult mai profundă decât își închipuiesc oamenii.
Trebuie ca prezența oamenilor să te fi exasperat în așa măsură și complicația problemelor să te fi dezgustat atât de tare, încât să nu te mai intereseze decât tăcerea și strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sunt decât cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.

Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele își pierd semnificația și bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorități vide, în vibrații iritante și în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbești sau asculți se dezgolește într-o nuditate stearpă și respingătoare.

În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistență expresivă, ci tot ce pleacă în afară și tot ce vine din afară rămâne ca un murmur îndepărtat, monoton și egal, neputând în nici un fel să excite nuanțele vieții sufletești, să trezească un interes sau o curiozitate.

Atunci îți pare inutil să-ți mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, și toate zgomotele la care ai renunțat prin tăcere cresc în agitația sufletească, existentă în toate marile tăceri.
După ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul.”
Emil Cioran -Pe culmile disperării




Emil Cioran…

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.

Dacă fiecare am plânge în mâna celuilalt și legăturile oamenilor ar fi o căință duioasă!

Unicul mijloc de a-și apăra singurătatea e să rănești pe toată lumea, începând cu cei pe care-i iubești.

De ce-ți vine să te sfâșii de câte ori te apucă un acces de dragoste pentru viață? De ce atâta patimă după sânge când ți se lumina inima?

Să nu reziste „celula” la fericire? Așa începe crima și sfințenia.

Singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul.

Cineva pe care-l așezăm foarte sus ne devine mai apropiat când săvârșește o faptă nedemnă de el. Prin aceasta, ne scutește de calvarul venerației. Și numai din acel moment simțim față de el o reală afecțiune.

Nu poți iubi în același timp, cu pasiune, o femeie și pe Dumnezeu. O femeie ne poate scăpa de Dumnezeu, precum Dumnezeu ne poate scăpa de toate femeile.

O lacrimă are întotdeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet.

Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine.
Bețivii, sfinții, îndrăgostiții și poeții se află inițial la aceeași distanță de cer sau, mai bine zis, de pământ.

Numai căile diferă, deși toți sunt pe cale să nu mai fie oameni.

[latan.elena]

Pentru mine,...prețul unei călătorii este frica: frica de a mă vedea scos din rutina cotidiană, frica de necunoscut, frica de singurătatea trăită prin hoteluri și restaurant ieftine. Mi-a fost mult mai ușor să-mi imaginez lumea decât să vreau s-o cunosc călătorind.

Nu te purifici de frică decât lăsând-o să-ţi pârlească mâinile.

Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Oricărei lumini îi căutăm umbra. Oricărei vorbe, îi căutăm ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru.

Ne amintim ceea ce ne convine să ne amintim. Ceea ce ne înduioșează sau ne dă impresia că ne-a format caracterul și opțiunile.

Undeva am citit că, pentru a înțelege un lucru, trebuie să încerci să-l ignori. Dacă te încăpățânezi să te gândești numai la el, îți scapă.



....noi ne folosim de iluzii ca de un drog. Cu ajutorul lor, încercăm să facem suportabilă realitatea când ea e prea dură sau greu de suportat. Altfel spus, ne asigurăm prin ele un refugiu.

Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul...

Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip... în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...
Octavian Paler