Elena Latan

[latan.elena]

4 august 1882
Draga mea Nică,
Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge.
https://www.ziarulmetropolis.ro/eminescu-in-15-scrisori-ca…/
























Stelele-n cer
Mihai Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere *
Asta e tot…Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?



Prin nopţi tăcute
(de Mihai Eminescu)

„Prin nopţi tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glass
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Văd un obraz.
Lumea senină,
Luna cea plină
Şi marea lină
Icoană-i sânt;
Ochiu-mi o cată
In lumea lată,
Cu mintea beată
Eu plâng şi cânt.”

[latan.elena]

Prefera să fie metresa lui Eminescu, decât nevasta unui prinț


Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu, aflăm de pe wikipedia. Date seci, lipsite de inimă și de vreo bătaie a ei, măcar cât un fâlfâit de aripi. Ce nu ne spune enumerarea seacă a unei vieți atât de scurte și de triste aflăm din poemele ei, dedicate iubitului pentru care și-a pus capăt vieții, la 50 de zile distanță de moartea lui. „Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu, ca o sentință definitivă la suferință nesfârșită, pe care și-o asumase în clipele grele ale distanței dintre ei, adâncită și mai mult de sora poetului care îl îngrijea, de stările depresive ale poetului și de câțiva prieteni, printre care și Maiorescu, care nu vedeau cu ochi buni relația lor. Ingerând o doză mare de arsenic, în singurătatea de la mânăstirea Văratec, Veronica împlinea profeticele vorbe ale lui Eminescu, neintenționat fatidice: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.” În detalii cuprinzătoare, citiți povestea lor aici.
Să pot întinde mâna

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Când noaptea e adâncă

Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,
Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Deștept, făr-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpacat
Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.
Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însa în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.

Cum îi răspundea Eminul, nu putem decât să simțim emoția ce răzbate, peste vremuri, din cuvintele lui.

„Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

lui Emin”
Din toată această sfâșietoare poveste de dragoste, rămân în eter vorbele fiicei Veronicăi, care a știut, în cuvinte simplu, să închidă atât gura lumii, cât și ecuația existențială a poetei: „Prefera să fie metresa lui Eminescu, decât nevasta unui prinț„. (Virginia Micle)

Citiți și : Ce s-a ales din două vieți…

Sursa:https://bel-esprit.ro/prefera-sa-fie-metresa-lui-eminescu-decat-nevasta-unui-

[latan.elena]

Un singur film despre viața lui Mihai Eminescu -
„Luceafarul”, regizat de Emil Loteanu, și apărut în anul 1987.

[latan.elena]

ABSOLUT EXCLUSIV: Scrisorile căpitanului Matei Eminescu despre viaţa fratelui său, Mihai, transmise biografului Corneliu Botez şi reproduse INTEGRAL, prin grija eminescologului Dan Toma Dulciu. Cu FOTO de FAMILIE



Eminescologul Dan Toma Dulciu ne face o nouă bucurie, oferindu-ne spre publicare integrală scrisorile fratelui lui Eminescu, Matei, către magistratul Corneliu Botez, un biograf cu totul special al Românului Absolut. Lucrarea sa, Omagiu lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani dela moartea sa [15 ian 1850 – 16 iun 1889 – 16 iun 1909], a fost republicată în facsimil de profesorul Nae Georgescu şi jurnalistul Victor Roncea în 2009, la 100 de ani de la apariţie, la Editura Semne şi conţine numeroase date despre Eminescu mai puţin cunoscute publicului larg. De asemenea, lucrarea reproduce fotografii cu părinţii, fraţii şi surorile lui Eminescu cât şi cu „moşul” lui Eminescu, stareţul Iachift şi mătuşa sa, maica Olimpiada, scanate şi puse în circulaţie online de editorii de la 2009, fiind preluate de atunci de sute de ori, rareori cu citarea sursei. De ce este importantă trimiterea la sursă sau păstrarea inscripţionării fotografiilor online? Dincolo de respectul faţă de munca altcuiva, este ideal să-l trimiţi pe cititorul avid de informaţie la sursa unde poate să găsească alte şi alte date similare. De exemplu, chiar lucrarea în cauză, în format PDF, reprodusă în paralel – dar nu anastatic – de Consiliul local şi judeţean Galaţi şi Centrul Cultural Dunărea de Jos, pe care v-o oferim la rândul nostru spre descărcare, evident gratuită, AICI. Alte fotografii ale familiei Eminescu sunt disponibile la o calitate acceptabilă la eminescuipotesti.ro. Însoţim articolul cercetătorului Dan Toma Dulciu de studiul profesorului eminescolog Nae Georgescu privind opera lui Corneliu Botez – publicat în ediţia retipărită a Omagiului lui Mihail Eminescu – cât şi de o biografie a aprigului căpitan Matei Eminescu, ale cărui contribuţii extraordinare le reproducem, în premieră online, integral, aici, cu rezerva, desigur, că şi el se putea înşela în anumite privinţe (de exemplu o uită dintr-un Memoriu asupra familiei pe sora Ruxandra, care, chiar dacă nu a trăit decât câteva zile, ridică numărul copiilor la 11). De asemenea, unele situaţii sunt redate prin prisma interpretării sale personale; mai mulţi biografi ai lui Eminescu (Gh. Ungureanu, Ion Roşu şi chiar şi C. Botez) consideră unele afirmaţii ale lui Matei (cum ar fi personajul „Donţu”) drept legende („simple aserţiuni” – afirmaţii fără dovezi). Profesorul Nae Georgescu vă aşteaptă miercuri, 18 ianuarie 2017, la librăria Sofia (Str. Bibescu Vodă, lângă Institutul Teologic), unde, începând cu orele 17.00, lansează cărțile „Boala și moartea lui Eminescu” şi „Ultimele zile ale lui Eminescu la Timpul”.



Continuare:http://www.ziaristionline.ro/2017/01...dulciu-cu-fot/

[latan.elena]

Val Răzeşu

DUMNEZEU ESTE ROMÂN
Val Răzeşu

Pentru că pe data de 15 ianuarie se implinesc 169 de ani de la naşterea Veşniciei Limbii Române, voi spune în mod cu totul neconvențional câteva cuvinte despre Sfântul ei.
Nu îi găsim numele în calendarele bisericeşti nu din cauza răutății oamenilor, ci pentru că i l-a scris cu litere de foc în Cartea Vieții, Ziditorul, încă înainte de întemeierea lumii. Nu vă spun cum, dar am aruncat o privire în Registrul Stării Civile a Raiului şi am apucat să citesc: Locul naşterii: Ipoteşti. Căsătorit cu Poezia. Un singur copil: Limba Română.
Cine viețuieşte în această lume şi nu locuieşte în Eminescu, nu este român. Pentru că el este patria noastră universală.
Privind harta geopolitică a lumii vedem continente şi țări. Să nu confundăm termenul de țară cu cel de patrie. Ori, cel de popor, cu cel de neam. Țara este o unitate administrativă, patria este cea pe care o purtăm în noi oriunde am colinda prin această lume. Poporul este suma indivizilor care populează o țară, neam sunt purtătorii de aceeaşi limbă a unui ideal național. Pământul este o fărâmă din Univers, țările sunt fărâme ale acestei planete, dar patria încape doar în sufletele oamenilor mari, pentru că ea trebuie să redevină infinit.
Omenirea va putea recuceri cândva cerul prin dezvoltarea până la ultima limită a tehnologiilor şi ştiințelor spațiale, iar atunci va decreta - poate triumfal, poate cu dezamăgire - că Dumnezeu nu există. Va eluda cu bună ştiință că astronautul rămâne captiv în navă şi în propria sa piele. Abia atunci, şi poate nici atunci, omenirea va înțelege micimea culturii materiale - câte țări încap într-o rachetă?
Dar acestea toate se întâmplă nu pentru că Ziditorul nu există, ci pentru că omul nu vrea să creadă că ştie unde să caute veşnicia. Ba, mai rău, că nici nu ar putea fi un loc unde ar putea exista. Este atât de ridicul în trufia sa de cuceritor încât îşi închipuie că poate închide Timpul într-un ceasornic. Când, în fapt, nici cel mai performant ceas atomic nu poate măsura decât trecerea şi destrămarea noastră prin timp.
Doar prin dezvoltarea culturii umaniste putem eluda limitările materiale şi desființa imposibilul. Pentru că totul, Absolut Totul, se află în noi.
A fi patriot înseamnă a-l descoperi pe Dumnezeu când ciocăni la uşa inimii, a deschide şi a-l recunoaşte Ziditorul patriei tale.
Este foarte mic numărul privilegiaților care îl aud şi îi deschid. Şi infim numărul celor cu care vorbeşte. Pentru că toate se zidesc prin Cuvânt.
Am făcut acest prolog doar pentru a ajunge la cel care însetat de Absolut a trudit şi a făurit limba îngerilor, dăruindu-o neamului românesc, să putem avea fiecare o patrie în care Luceafărul să ne lumineze nemărginirile.
,, Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Eminescu!" ( Marin Sorescu )
* Urmează o poezie adresată mai ales detractorilor săi care, sub pretextul demitizării, vor să-i demoleze statuile şi să se cocoțeze ei pe socluri.

DUMNEZEU ESTE ROMÂN
Val Răzeşu

Vai de neamul cu morți vii care n-au nimica sfânt,
peste vatra strămoşească rămân zările albastre
doar că i-a urcat Golgota răstignitul în Cuvânt
veşnicia să i-o poarte, el, Iisusul limbii noastre.

De sub pleoape teii ning dor de cer şi absolut,
pe cărarea dinspre rai vin luceferi la fereşti,
îi aud cum şuşotesc că s-a ridicat din lut
în icoana Poeziei sfântul meu din Ipoteşti.

Dacă dorul are chip - cum altarul har divin -
el s-a îmbrăcat în dor de Lumină, ce păcat
că deşi ni s-a jertfit ca anafură şi vin,
ce puțini îl văd aevea cât de sus ne-a înălțat.

A slăvit străbunii toți ridicându-i de sub glii,
a încoronat cu slovă ziditorii ăstui neam.
Azi îl jefuiesc de slavă lotrii, şi zadarnic scrii
că el a-nfiat o țară, altfel unde mai eram?

Surugii de vorbe goale, calemgii de apă chioară,
creaturi fără ruşine, împăiați pe gloabe şui,
Feți - frumoşi de trei parale - vor să-l facă de ocară
deşi sunt numai erate triste la povestea lui.

Pentru cei ce sunt, sau vin după mine, dau în scris:
- Să îl crească pentru zbor Ipoteştiul i-a fost sân
şi i-a fost limbă maternă îngereasca, şi precis
Marea Taină-i dezlegată - Dumnezeu este român!

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Femeia care a stat trei ani să coasă tot Luceafărul pe o pânză uriaşă: „Mă trezeam noaptea şi continuam să cos“



O femeie în vârstă de 71 de ani din Cugir a realizat o performanţă demnă de Cartea Recordurilor. Maria Todor a reuşit ca într-o perioadă de trei ani, între 2014 – 2016, să coasă pe o pânză de cânepă poezia Luceafărul, de Mihai Eminescu. Cele 98 de strofe au fost ”scrise” cu aţă roşie.



Femeia a mai scris, pe aceeaşi pânză, versurile din Hora Unirii, Balada Mioriţa, proverbe, rugăciuni şi zicători. De asemenea, a realizat şi ilustraţii care reprezintă Coloana Infinitului şi Cuminţenia Pământului ale mareluui sculptor Constantin Brâncuşi, precum şi Vioara lui George Enescu. Maria Todor spune că a realizat toate acestea din dragoste pentru Mihai Eminescu şi ceilalţi mari scriitori sau artişti ai României şi că intenţionează să realizeze un mic muzeu într-o camera a locuinţei sale din Cugir.

Citeste mai mult:adev.ro/pbcskw

[latan.elena]

Adrian Paunescu

Dor de Eminescu
Într-o lume relativă,
Ce-a facut si-a desfăcut,
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu și cu unu
Nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.
Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.
El Moldovei ii e fiul
Și Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.
Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.

[latan.elena]

​

Fotografia unei mari iubiri

Probabil singura fotografie prezentându-l pe Mihai Eminescu alături de Veronica Micle.

Ca orice femeie îndrăgostită, Veronica Micle își dorea mult să se fotografieze alături de Mihai Eminescu, alesul inimii sale (și nu doar ea era cel care îl presa în acest sens: Harieta, sora poetului, îl dojonea adesea pentru numărul mic de fotografii pe care și le face).Dorința avea să i se îndeplinească în aprilie 1888 când, după spusele lui Slavici, cei doi îndrăgostiți aveau să se fotografieze la Botoșani. O fotografie care, din nefericire, nu s-a păstrat. În același an însă, se pare că Veronica Micle și Mihai Eminescu s-au fotografiat și în București, împreună cu un grup de scriitori și actori. Iar fotografia este aceasta.



O fotografie realizată pe malul Dâmboviței (proaspăt canalizată și cu un gard protector refăcut), chiar în fața a ceea ce noi astăzi numim “Hanul lui Manuc”. În acea vreme, clădirea se numea “Hotel Dacia”, găzduia o sală de spectacole, iar grădina adăpostea “Teatrul de vară”. Un teatru de vară iluminat cu peste 2000 de becuri cu gaz, având două rânduri de loji – cu intrări separate – locuri la stal numerotate și scaune împrejurul meselor.Fotografia a fost dăruită de actorul Nicolae Soreanu, în semn de prețuire, ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu, cel care realiza afișele pentru Teatrul Național. O fotografie care s-a transmis din generație în generație în familia Teodorescu, împreună cu explicațiile oferite de către Soreanu. Potrivit acestor explicații, personajul din rândul din dreapta sus, cu mustăți proeminente, purtând pe cap o pălărie, este chiar Mihai Eminescu. În dreapta sa, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, se află Veronica Micle, iar în stânga poetului, se găsește Al. Vlahuță. Și, nu în ultimul rând: în prim-plan se află I. L. Caragiale, duelându-se cu bastonul cu Ștefan Iulian (actor care jucase pe scena Teatrului Național în piesa de debut a lui Caragiale, “O Noapte Furtunoasă”), care ține în mână o sabie
din recuzită.



Într-adevăr, în primăvara lui 1888 Eminescu venise în Capitală, la stăruința Veronicăi. Însănătoșit, poetul își reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru (Veronica Micle frecventa cu plăcere Teatrul Național) și era văzut prin cafenele. Și, fără îndoială, există asemănări evidente între personajul din imagine și această fotografie din 1885, despre care se știe sigur că este a lui Eminescu (doar despre aceste patru fotografii se știe cu siguranță că îl reprezintă pe Mihai Eminescu).



Sursa:http://webcultura.ro/fotografia-unei...lzniJuP16H4vaE

[latan.elena]

Unsprezece fragmente din viața lui Mihai Eminescu (scrise de Florina Ilis)

Pentru a ilustra seria am ales unsprezece fragmente din viața lui Mihai Eminescu, imaginate de Florina Ilis, autoare consacrată cu romanul Cruciada copiilor (2005).

1. În care Eminescu e la spitalul de nebuni
În sfârșit, singur. Deschide caietul. E un caiet gros de două degete, cam de 25 cm lungime, legat în marochin și prevăzut cu închizători de metal. Cheița o ține în buzunarul paltonului. E un miracol că încă n-o pierduse, atât de mică se prezenta în palma lui mare. Îl răsfoiește. Între filele nescrise, complet goale, poetul presărase, din loc, în loc, frunze. Marea majoritate erau late, cu nervuri vizibile, ce păreau caligrafiate de o mână iscusită. Nu se știe de unde ar fi putut să-și procure, pe timp de iarnă, frunzele.

2. În care Eminescu vorbește cu o nălucăDe Veronica ce mai știi?, întrebă brusc, adresându-se unei năluci închegate din mintea sa pe bancă, lângă el. I-am scris poezia De ce nu-mi vii pe când eram la Mânăstirea Neamțului și n-a venit.
3. În care un copil îl privește curios pe Eminescu
E băiatul unui servitor al stabilimentului. Obișnuiește să se joace prin curte. Despre domnul care stă acum pe bancă, tatăl lui îi spusese că a fost poet. Ce e aia poet?, întrebase copilul. Un om mare!, îi răspunsese tatăl, care abia dacă știa să scrie și să citească. Că era poet o aflase de la servitoarea pavilionului de femei. Și că era om mare o dedusese el însuși observându-i pe cei ce se interesau de amărâtul poet.

4. În care domnul Eminescu o conduce la ea acasă pe doamna Micle
În această admirabilă și romantică seară de iarnă, Eminescu o conduce acasă pe doamna Veronica Micle. Nu e târziu, dar afară e deja întuneric. E o seară frumoasă, cu lună, fără pic de vânt. Un ger aspru pare să fi încremenit totul ca într-un vechi și neasemuit tablou. Cuprins de extaz, Eminescu îi vorbește doamnei Micle despre poema Strigoii.

5. În care domnul Eminescu și doamna Micle sunt absorbiți de liniștea înghețată și aspră a nopții
Cum înaintează încet, unul lângă celălalt, liniștea înghețată și aspră a nopții îi absoarbe cu totul, făcându-i să se simtă asemeni celor din urmă locuitori ai unei lumi nepământene, lipsite de dureri. Ca un ecou vag, zăpada subțire, scârțâind sub încălțările lor, întrerupe în ritmul lent al pașilor tăcerea adormită a nopții, apoi, departe, la câteva străzi distanță, zgomotele abia auzite ale unui vehicol întârziat, o sanie trasă de cai, răzbat o vreme, îndepărtat, până la ei.

6. În care domnul Eminescu și doamna Micle ajung în fața porții casei doamnei, iar poetul vorbește despre univers
Poetul, îmbătat de amor, o urmează. Sufletul îi e cuprins de atâta deznădejde, încât uită și de planuri și de strategii și de tot. Se opresc în fața porții. Nu se grăbește niciunul să-și spună la revedere. El își ridică ochii spre cer. Vede stelele și se lansează într-o teorie abstractă asupra minunatei ordini a poziției lor, descriind cu vorbe și, mai ales, cu gesturi largi, indicând spre cer, cutare și cutare stea, pleiadele și noianul de constelații în cădere, poetul, apucându-se să vorbească atât de inspirat despre cosmos, nu era neapărat interesat de alcătuirea cerească când, sub pavăza nopții și a pustietății de pe stradă, ar fi putut profita de ocazie și s-o sărute.


Veronica Micle

7. În care domnul Eminescu o sărută prima dată pe doamna Micle
Apoi, printr-o minune mare, se găsiră unul în fața celuilalt. Poetul uită tot ce-i spusese în stradă, teoria despre minunata și muzicala ordine a mișcării stelelor pe boltă. O îmbrățișă. Tot dorul și flacăra dragostei lui se găseau în acea îmbrățișare. Luna îi privea rece, luminând părul ei blond-cenușiu cu reflexe de aur topit. Obrajii înghețați de ger se înfierbântaseră.

8. În care doamna Micle trece pe la domnul Eminescu pe acasă și constată în ce dezordine trăiește poetul
Domnește o dezordine îngrozitoare. Peste tot erau împrăștiate cărți și hârtii. Prin unghere, aeriene arhitecturi de păienjeniș tremurau ușor, în fragil echilibru. Câte un șoarece speriat alerga prin vrafurile de cărți clădite la întâmplare. După cum îi era obiceiul, Eminescu citea din mai multe cărți deodată. Își făcea apoi însemnări. Îl preocupau mitologiile nordice, dar și învățăturile budiste. În același timp, interesul său se îndrepta și înspre literatura populară românească.

9. În care doamna Micle poartă haine superbe odată cu venirea primăverii, iar domnul Eminescu o admiră
În acea zi Veronica era frumoasă și strălucitoare. Primăvara de afară o inspirase în alegerea veșmintelor: purta o rochie viorie din tafta subțire, tivită în partea de jos în arcuri largi de volane diafane, iar peste bluza cu guler înalt, din linon alb și subțire îmbrăcase un bolero de mătase fină, violet închis, (…) care, încheiat cu nasturi până sus, îi punea în evidență liniile unduioase ale taliei. Pe cap purta o pălărie ușoară, împodobită cu maci și spice, evocând și sărbătorind astfel venirea primăverii. Întreaga înfățișare a doamnei Micle și toată grația din mișcări nu erau altceva decât reflexul direct al unei naturi care, în acel început de mai, explodase în miresme și culori înnebunitoare.

10. În care Eminescu înnebunește de dorință, dar zadarnic
Bărbatul, îndrăzneț, o cuprinse pe la spate în brațe. Ea încercă slab să se sustragă îmbrățișărilor sale. Asta îi dădu curaj poetului care-și apropie buzele de umărul ei. Gulerul înalt al rochiei nu-i permise să ajungă prea departe. O cuprinse peste mijloc încercând s-o întoarcă cu fața spre el. Ea se lăsă moale în voia brațelor lui.

11. În care răposatul Eminescu este dus la groapă într-o procesiune emoționantă
Când ajunseră în cimitirul Șerban Vodă, cortegiul, de care se lipiră și câțiva gură-cască, copii din mahala și cerșetori, se opri. Patru elevi ai Școlii Normale de institutori îndepărtară coroanele agățate de baldachin, ziarele și revistele la care a colaborat poetul, precum și crengile de tei. Îndepliniră totul după cuviință, vizibil emoționați și dornici să nu greșească. Se înțeleseseră dintr-o privire scurtă și, printr-o singură mișcare, ridicară sicriul pe umeri, apoi îl purtară câțiva pași până la mormântul proaspăt săpat.

*Cele unsprezece cărți sunt: Povestea Otiliei Cazimir – Simona Antonescu; Povestea lui Vasile Pogor – Mihai Buzea; Povestea lui Nicolae Gane – Iulian Ciocan; Povestea lui Mihai Codreanu – Dan Coman; Povestea lui Ion Creangă – Andrei Crăciun; Povestea lui Dosoftei – Cristian Fulaș; Povestea lui Mihail Sadoveanu – Tudor Ganea; Povestea lui Vasile Alecsandri – Adela Greceanu; Povestea lui Mihai Eminescu – Florina Ilis; Povestea lui Costache Negruzzi – Bogdan Răileanu; Povestea lui George Topârceanu – Alex Tocilescu). Cei unsprezece clasici au muzee în Iași, oraș care le-a marcat existența. Cărțile au apărut sub egida Editurii Muzeelor Literare (Iași) în colecția Scriitori de poveste și pot fi comandate online, la adresa edituramnlriasi@yahoo.com.

De Veronica ce mai știi?, întrebă brusc, adresându-se unei năluci închegate din mintea sa pe bancă, lângă el. I-am scris poezia De ce nu-mi vii pe când eram la Mânăstirea Neamțului și n-a venit.

CITIŢI ŞI:

ULTIMII PAȘI AI LUI EMINESCU PE STRĂZILE DIN BUCUREȘTIUL DE SECOL XIX

Citiți în > https://www.ziarulmetropolis.ro/unsp...wLBURHBglETaKE

[latan.elena]

Pasionat de artă și film, dar și de poezia lui Eminescu, un tânăr basarabean a reușit să realizeze un proiect original și ambițios: a transformat în film animat 3D „Luceafărul” poetului național. Ion Cebotari, originar din orașul Nisporeni, stabilit acum în Canada, nu a dormit trei luni pentru a-și vedea visul, încercând să cuprindă toată subtilitatea și frumusețea celor 98 de strofe ale poemului eminescian.

„Luceafărul de Mihai Eminescu a fost pentru mine întotdeauna ceva mai mult decât o poezie. Am pătruns în esența poeziei și am lăsat imaginația să zboare, m-am dedicat 101% ca să redau exact toată subtilitatea strofelor. Am trăit de unul singur toate etapele producerii unui film de animație de la Development, Pre-production, Production și Post production. Am acumulat o experiență enormă și am pus în practică metode de produceri noi, pe alocuri, unice”, a spus Ion Cebotari, pentru albasat.md.

El studiază ART SCENE en ANIMATION la Universitatea LAVAL din orașul Quebec.
Tânărul din Nisporeni mai susţine că se poate considera un bărbat norocos nu doar pentru că soția îl susține în tot ceea ce face, ci și pentru că aceasta îi este alături. Ion Cebotari mai este pasionat de Stop Motion – metodă de animație volumetrică și intenţionează să-şi perfecţioneze stilurile de animație.

Filmulețul animat are o durată de 15 minute și-l puteți urmări mai jos.

albasat.md.