Dinozauri in viata

[Adrian Pop]

Inca un om mancat de dragoni de Komodo!

27 03 2009

Inca un pescar a fost ucis si mancat de dragonii de Komodo, dupa ce a fost atacat pe o plaja din Parcul National Komodo, marti.
Muhamad Anwar, 32 de ani, a sangerat pana la moarte in timp ce fugea spre sat. Ajuns aproape de sat, n-a mai putut misca, iar dragonii au venit si l-au tarat intr-un loc mai departe, unde l-au si mancat. Satenii erau speriati si nu stiau ce sa faca, decat aruncau cu pietre in ei.
“Pescarul se afla pe teritoriul parcului, cand era pe plaja. Acea zona este interzisa pt oameni, deoarece este plina de dragoni” a spus un reprezentant al Parcului.

Dragonii de Komodo sunt cele mai mari si soparle cunoscute si pot creste pana la 4 metri lungime si au o muscatura toxica si veninoasa, ce poate ucide si un bivol. Dupa ce musca, asteapta ca animalul sa moara, si se aduna multi pentru ospat. Dragonii de Komodo pot simti mirosul si de la 12 km.

Desi nu pare ca pot, aceste reptile carnivore pot alerga foarte repede, atingand 50 de km/h si au o lovitura de coada ca de bici, ba chiar pot omora animale lovindu-le cu coada.
Atacurile asupra oamenilor, deobicei sunt rare, dar in ultimii ani, numarul atacurilor a crescut foarte mult. Incidentul acesta e ultimul raportat. Aceste soparle monstruoase au limba zimtata si falci de temur si au ranit si ucis multi oameni.
Luna trecuta, un angajat al parcului a supravietuit dupa ce un dragon a urcat scara in sediul sau si l-a atacat, muscandu-l de mana si de picior. In 2007, un copil a fost ucis si mancat de un dragon noaptea in timp ce copilul dormea.
Anul trecut, cand un grup de turisti vizita parcul, unul dintre ei, mai batran, toropit de caldura, a ramas in urma si s-a oprit la umbra unui copac, fara sa anunte restul grupului.
Mai tarziu, cand au sesizat ca lipseste, s-au intors dupa el si au gasit ochelarii si camera foto si urme de sange. Aceste cazuri sunt dese.
Dragonii de Komodo sunt o specie in pericol si protejata, dar se pare in ultimii ani populatia de dragoni a crescut considerabil.

[Adrian Pop]

Asteroidul care a ucis dinozaurii a trimis viata pe Marte

669 vizualizari | Joi, 12 Decembrie 2013

0 0
VK0
Comentarii (0)

Asteroidul care a ucis dinozaurii de pe Pamant ar fi trimis viata pe Marte si pe lunile lui Jupiter, spun cercetatorii americani. Expertii au calculat cate roci pamantene, suficient de mari pentru a gazdui viata, au fost trimise in spatiu in urma caderii unor asteroizi pe Terra in ultimii 3.5 miliarde de ani. Impactul de la Chicxulub a fost suficient de puternic pentru a trimite roci de pe Pamant tocmai pe Europa, satelitul lui Jupiter. Mii de roci care ar fi putut purta viata au ajuns pe Marte atunci, o planeta care ar fi putut sustine formele de viata asa cum le cunoastem noi.

"Am descoperit ca roci capabile de a transporta viata au fost transferate de pe Pamant si de pe Marte pe alte planete stancoase din sistemul solar si pe Jupiter. Orice misiune care cauta viata pe Titan sau pe lunile lui Jupiter va trebui sa analizeze daca materialul biologic este de origine locala sau pamanteana", a declarat principalul autor al studiului Rachel Wortj, de la Universitatea Penn.


Panspermia este o ipoteza conform careia organismele vii pot fi transportate prin sistemul solar de comete si de fragmente de roci rezultate in urma ciocnirii unor asteroizi cu alte planete. Expertii au fost dintotdeauna fascinati de aceasta teorie. Datorita dezvoltarii tehnologice, ei pot acum sa simuleze aceste calatorii fantastice.

In acest nou studiu, expertii au calculat ca marimea minima a unei roci care poate purta viata prin sistemul solar este de trei metri si este aruncata de pe Terra in urma unui impact puternic cu asteroizi. Aceasta marime este esentiala pentru a proteja microbii de radiatiile solare din spatiu, in calatorii care pot dura pana la 10 milioane de ani.

Cele mai multe astfel de roci raman in jurul Pamantului sau sunt atrase la loc pe planeta noastra. Altele sunt atrase de soare sau sunt scoase din sistemul solar. Cateva roci, insa, au ajuns si in lumile extraterestre care ar fi putut gazdui viata. In urma simularilor, circa 6 roci ar fi ajuns pe satelitul Europa al planetei Jupiter, care are un ocean lichid acoperit de o crusta de gheata.

"Chiar folosind estimari realiste... inca mai este posibil sa gasim acolo organisme care inoata prin oceanele de pe Europa", a mai spus experta. Pe Marte au ajuns, insa, mai multe roci de pe Terra - circa 360.000 de mii. Cel mai cunoscut impact cu un asteroid este cel de la Chicxulub din Mexic, de acum 66 milioane de ani, cand un obiect de marimea unui oras s-a lovit de Terra. In urma impactului ar fi disparut toti dinozaurii de pe planeta noastra, intrucat a provocat eruptii vulcanice in lant si incendii, care au sufocat planeta cu fum si praf. In urma acelui impact, au fost trimise in spatiu 70 de miliarde de tone de roci, din care 20.000 de kilograme ar fi ajuns pe satelitul Europa, iar sansele de existenta a vietii acolo, in prezent, sunt de 50%, estimeaza cercetatorii, potrivit romaniatv.net.

[Adrian Pop]

Dinozaurii si viata lor

http://www.youtube.com/watch?v=Fxyqc1f-mvc

[Adrian Pop]

Tag Archives: dinozauri

14 decembrie 2012
17. Jurassic Park

By KLAUDYU

19

3

Rate This

Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.Dar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?În 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, comunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.Şi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era unidol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Descoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.Chiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.Ecourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.Alţi zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).Legendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.
Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.

[Adrian Pop]

Anunt soc - Dinozaurii vor fi readusi la viata



Trimite pe email
16.06.2008 |
28 Comentarii
Anunt soc - Dinozaurii vor fi readusi la viata dinozaur, evolutie, velociraptor, T-Rex, adn, emu, readucere la viata, preistorie + zoom
Galerie foto (1)



Ar putea parea o idee demna de o productie cinematografica dar, totusi, nu este vorba despre o noua creatie semnata Steven Spielberg, ci despre pura realitate. Dinozaurii vor fi readusi la viata de catre cercetatorii de la Universitatea din Montana, anunta Jack Horner, paleontolog la universitatea americana.

Totul a inceput in 1992, atunci ca Raul Cano, profesor de microbiologie la Universitatea Politehnica din California, reusea sa extraga o mostra de ADN dintr-o insecta prinsa in chihlimbar, veche de 40 de milioane de ani. De fapt, aceasta a fost si ideea care a dus la realizarea primei productii cinematografice din seria „Jurassic Park”. La scurt timp dupa reusita lui Raul Cano, oamenii de stiinta de la Muzeul National de Istorie din Washington reusea sa extraga ADN dintr-o termita preistorica.

Si cu toate acestea, ADN-ul unui dinozaur parea aproape imposibil de obtinut din fosilele vechi de peste 65 de milioane de ani. Asta pana in anul 2003, atunci cand ramasitele unui T-Rex erau descoperite in Montana. Dincolo de raritatea unor asemenea fosile, scheletul dinozaurului de 69 de milioane de ani, pastra inca mostre de tesut mineralizat. Mai mult, paleontologul Mary Schweitzer reusea sa identifice in acest tesut urme ale vaselor de sange. „Nu imi venea sa cred. Asa ceva, pur si simplu, nu era posibil. In mod normal, materia organica nu dureaza mai mult de 100.000 de ani, cu atat mai putin 68 de milioane de ani”, declara in acel moment Schweitzer.

Si ca surpriza sa fie si mai mare, paleontologul american descoperea faptul ca osteocitele dinozaurului erau aproape identice cu cele ale pasarilor din zilele noastre.

„Atat vreme cat exista pasari, putem recrea dinozaurii. Pentru a readuce la viata o asemenea creatura, avem nevoie de genomul unui emu, ruda cea mai apropiata a Velociraptorilor preistorici, pentru ca ei au toate caracteristicile necesare realizarii unui asemenea proiect. Daca este insa o idee buna sau rea sa readuci la viata dinozaurii, asta reprezinta o alta problema”, anunta Jack Horner.

Sursa: Daily Mail

[Adrian Pop]

Puii dinozaurilor




Lumea în care au trăit dinozaurii a dispărut demult, dar părţi din ea sunt încă îngropate şi protejate, de-a lungul timpului fosilele dezvăluindu-i câteva dintre secrete. Pe câmpiile de rocă din America de Nord au fost descoperite, în câteva bucăţi de piatră, patru schelete fosilizate ale unor tipuri diferite de pui de dinozaur.

Această descoperire spectaculoasă le-a permis cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă să afle mai multe despre viaţa dinozaurilor, în special despre modul în care îşi îngrijeau puii. Acest film documentar ne relevă noi informaţii despre comportamentul dinozaurilor, de la locurile preferate pentru depunerea ouălor şi până la modul în care aceştia îşi creşteau şi protejau puii.
Vizionare online film documentar subtitrat Puii dinozaurilor


Nota 8.9/10 (12 voturi)

http://www.filmedocumentare.com/puii-dinozaurilor/

[Adrian Pop]

https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=...viata&start=10

[Adrian Pop]

Muzeul în care dinozaurii sunt readuşi la viaţă

17 iulie 2013
Extern, Prima pagină, Realităţi economice



Cu 250 de milioane de ani în urmă, în aşa numita Eră mezozoică, au apărut primii dinozauri, nişte reptile uriaşe şi impresionante, care au dominat Pământul mai bine de 140 de milioane de ani. Cu toate că ochiul omului nu a văzut vreodată aceste creaturi gigantice, pentru că ele au dispărut cu milioane de ani înainte de apariţia omului, ştim că au existat datorită numeroaselor fosile descoperite pe întreg globul pământesc.
Însă, dacă ajungeţi vreodată la Berlin, capitala Germaniei, veţi avea posibilitatea să vedeţi scheletele acestor animale gigantice într-un muzeu la fel de impresionant cum sunt exponatele lui, Muzeul de Istorie Naturală din Berlin, pe numele său german Museum für Naturkunde.
Muzeul a fost fondat în anul 1810 şi este celebru în toată lumea graţie scheletelor pe care le adăposteşte. Cu mai mult de 30 de milioane de obiecte de colecţie ştiinţifică şi o expoziţie fascinantă, Museum für Naturkunde este una dintre cele mai importante instituţii de acest gen din lume.

Muzeul este deschis vizitatorilor de marţi până vineri, între orele 9.30-18.00, în zilele de sâmbătă, duminică şi de sărbători programul este între orele 10.00-18.00, iar în fiecare zi de luni este închis. Taxa de intrare este de 6 euro pentru adulţi şi 3,5 euro pentru copii.
Muzeul este una dintre instituţiile cele mai importante la nivel mondial în cercetare şi biodiversitate şi evoluţie geo-ştiinţifică.
Colecţiile care se regăsesc în acest superb muzeu sunt direct legate de domeniul cercetării. Ele cuprind mai mult de 30 de milioane de articole legate de zoologie, palentologie, geologie şi mineralogie, extrem de importante pentru ştiinţă, şi desigur, pentru istoria lumii. Dintre cele 30 de milioane de exponate, doar 1 din 5000 sunt expuse publicului.

În cadrul muzeului se află o sală impresionantă, numită sala renovată a muzeului care are ca şi atracţie cel mai mare şi înalt dinozaur montat vreodată cu oase din toate muzeele lumii – Brachiosaurus brancai, unul dintre cei mai mari dinozauri care au trăit vreodată pe Pământ. Acesta este cel mai de preţ exponat al Muzeului de Istorie Naturală din Berlin, am putea numi chiar mândria muzeului. Dinozaurul are 13,27 metri înălţime, cu un gât lung şi tronează ca un lider în sala centrală a clădirii. Exemplarul este compus din oase fosilizate recuperate dintr-un sit din Tanzania, la începutul secolului al XX-lea. Cu excepţia câtorva vertebre din coadă, toate oasele aparţin aceluiaşi animal.

Tot aicişş în sală, se regăsesc alţi trei dinozauri ierbivori, şi anume unul pe nume Diplodocus care impresionează prin lungimea sa de 25 de metri, un altul numit Dicraeosaurus şi un stegozaurid carte are ţepi pe spate şi se numeşte Kentrosaurus.
Un alt exponat al muzeului, Allosaurus, impresionează prin capul său imens încă de la intrare, acolo unde se vând bilete.
Pentru a da şi mai multă viaţă muzeului, nemţii au aplicat în colţurile sălii, monitoare pe care rulează imagini cu dinozauri animaţi digital, şi care redau respectivele animale ca şi cum ar fi vii.
Instituţia ştiinţifică berlineză este celebră în lume şi pentru cel mai bine păstrat exemplar al celei mai vechi specii de păsări cunoscută până acum, şi anume Archaeopteryx-ul, care a trăit cu 150 de milioane de ani în urmă. Această specie este o verigă de legătură între reptile şi păsări.

Muzeul de Istorie Naturală din Berlin este o instituţie spectaculoasă din orice unghi am privi. Începând de la clădirea sa impunătoare, până la un interior care îţi ia ochii nu doar prin exponatele sale, ci şi prin elementele de design interior.
Clădirea este împărţită în mai multe săli. Sala principală se remarcă printr-un luminator, sală în care sunt expuse faimoasele schelete ale dinozaurilor, şi nu numai, aici se găsesc şi diverse fosile care aparţin unor vertebrate sau nevertebrate descoperite de cercetătorii germani imprimate în carierele de calcar din Germania.
O altă sală reprezintă munca pe care cercetătorii germani au depus-o în cadrul muzeului, şi anume cum au reconstituit ei aceste exponate atât de impresionante, cum au realizat colecţiile până au ajuns să ne impresioneze nouă câmpul vizual, cum sunt împăiate animalele şi cum sunt ele conservate.

Muzeul de Istorie Naturală deţine pe lângă faimoşii dinozauri, mai sus descrişi, şi o piesă originală de uraniu care stă la baza primei descrieri ştiinţifice făcute în muzeu.
Cele 30 de milioane de exponate sunt împărţite pe colecţii. Colecţia zoologică cuprinde peste 10 milioane de nevertabrate, peste 15 milioane de insecte, inclusiv gândaci, fluturi şi molii. Muzeul are şi o arhivă audio, care conţine aproximativ 120.000 de înregistrări cu sunete de animale. Colecţiile paleontologice cuprind 1,2 milioane de fosile nevertebrate, un număr de 1,1 fosile de nevertebrate, iar colecţiile mineral-petrologice impresionează prin 25.000 de exemplare de minerale şi 4.900 de fragmente de meteoriţi (cea mai completă colecţie din Germania).
Muzeul deţine un magazin de unde se pot cumpăra cărţi, diverse afişe, sau pur şi simplu suveniruri, cum ar fi tricouri şi figurine cu diverşi dinozauri.

Vizitatorii ce păşesc pragul muzeului sunt invitaţi să facă o călătorie în lumea cercetării. Muzeul se bucură an de an de un număr de 500.000 de vizitatori. Expoziţiile sunt completate şi de alte resurse, şi anume programe educaţionale ample pentru toate vârstele.

Ecaterina Pop

[Adrian Pop]

MARY ANNING, femeia care a trezit dinozaurii la viaţă

Scris de : Ziua Veche 2014-05-21 07:06 Comments Off Descoperirile lui MARY ANNING includ un schelet de ihtiozaur, primele schelete de plesiosaur, primul schelet de pterosaur din afara Germaniei, fosile marine.
215 ani de la naşterea lui MARY ANNING

Trei motive au împiedicat-o pe MARY ANNING să se bucure de recunoaşterea lumii ştiinţifice în timpul vieţii. Primul dintre ele: sexul, deosebit de important într-o epocă dominată de bărbaţi.
Al doilea motiv: clasa socială din care făcea parte, la fel de importantă, într-o epocă dominată de cei bogaţi. Familia lui MARY ANNING era un săracă, iar cercetătoarea s-a luptat cu problemele financiare întreaga viaţă. Tatăl ei, care confecţiona mobilă, a murit când MARY ANNING avea doar 11 ani.
Nu în ultimul rând, faptul că provenea dintr-o familie de atei i-a pus noi piedici.
MARY ANNING este oferită acum drept exemplu de caz în care ştiinţa a învins Biserica. Faptul că multe dintre creaturile descoperite şi identificate de MARY ANNING nu păreau să mai existe pe Pământ, ridica o problemă legată de învăţăturile Bibliei, şi anume că Dumenzeu, prin Noe, a salvat toate animalele de marele Potop.
Descoperirea lui MARY ANNING şi argumentele lui Georges Cuvier şi ale altor oameni de ştiinţă, au invalidat poziţia Bisericii. În ciuda educaţiei sale limitate în şcoală, MARY ANNING citea numeroase lucrări ştiinţifice şi deseori copia de mână texte îmrpumutate de la alţii. Pentru a înţelege mai bine anatomia fosilelor cu care lucra a început să disece peşti.
MARY ANNING căuta fosilele în zona stâncoasă de pe coasta de sud a Ţării Galilor, în special în lunile de iarnă, când alunecările de teren descopereau noi fosile care trebuiau culese repede, înainte de a fi luate de apa mării. Era o muncă periculoasă, iar MARY ANNING a fost aproape de a-şi pierde viaţa în 1883, în timpul unei alunecări de teren care i-a ucis câinele.
“Poate că vei râde de mine când îţi voi spune că moartea credinciosului meu câine m-a întristat foarte mult. O stâncă a căzut peste el şi l-a ucis într-o secundă în faţa ochilor mei, aproape de picoarele mele…am fost aproape de a-i împărtăşi soarta”, i-a scris MARY ANNING prietenei sale, Charlotte Murchison.
Pentru că era femeie, MARY ANNING nu a putut intra în Societatea Geologilor din Londra şi nu a primit întotdeauna credit pentru contribuţiile ei ştiinţifice.
“Lumea m-a folosit într-un mod atât de meschin încât mi-e teamă că am ajuns să nu mai am încredere în nimeni”, mărturisea MARY ANNING, într-o scrisoare trimisă unei prietene.

Singura contribuţie ştiinţifică a lui MARY ANNING care a ajuns să fie publicată într-o revistă de specialitate era de fapt o scrisoare pe care o trimisese Revistei de Istorie Naturală pentru a contrazice un articol.

[Adrian Pop]

Câte specii de dinozauri mai trăiesc azi pe Terra? Răspunsul este unul surprinzător

Scris de Eugen Sâmbătă, 31 Mai 2014 23:36 Rate this item

• 
  
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

(3 votes)

• Print
• Email
• font size

La întrebarea „Câte specii de dinozaurii trăiesc azi pe planetă?”, paleontologul Robert Benson de la Universitatea Oxford răspunde: „Aproximativ 10.000… sub formă de păsări.” Luând ca bază ideea că păsările sunt urmaşele dinozaurilor - idee acceptată azi de majoritatea specialiştilor în domeniu - un nou studiu oferă informaţii surprinzătoare despre evoluţia acestui grup de animale. Cheia supravieţuirii lor? Reducerea dimensiunilor corpului.


Ideea că păsările descind din dinozauri – şi că ar fi aşa de asemănătoare cu dinozaurii cu pene care le-au precedat încât şi ele sunt, practic, tot nişte dinozauri – datează deja de mai multe decenii şi a devenit tot mai larg acceptată de comunitatea paleontologilor.
Studiul publicat în Plos Biology clarifică drumul evolutiv al dinozaurilor şi al descendenţilor lor actuali, păsările, elementul de noutate fiind corelaţia dintre şansele de supravieţuire după extincţia în masă de acum 65 de milioane de ani şi mărimea corpului.

Ceea ce a permis urmaşilor dinozaurilor să supravieţuiască a fost reducerea dimensiunilor corpului, cred autorii studiului.
Cercetătorii au estimat greutatea corpului la 426 de specii de dinozauri (pe baza grosimii oaselor membrelor) şi au constatat că evoluţia, iniţial rapidă, a taliei dinozaurilor s-a încetinit continuu, după apariţia lor, cu excepţia grupului care a dat naştere păsărilor.



Dinozaurii de talie mare, care aveau nevoie de resurse uriaşe de hrană, au avut de suferit cel mai mult în urma impactului devastator de acum 65 de milioane de ani, în vreme ce formele de talie mai mică şi care aveau nevoie de cantităţi mici de hrană s-au descurcat mai uşor.
În linia evolutivă care a adus la apariţia păsărilor, evoluţia nu şi-a încetinit ritmul; aceste forme de viaţă au continuat să găsească şi să exploateze noi nişe ecologice. Acest fenomen ar putea explica extraordinara diversitate ecologică a păsărilor, de la păsările mari, nezburătoare, până la micile specii migratoare care zboară mii de milometri în fiecare an.




(Sursa: descopera.ro)