Demintologul Lucian Boia și tezele sale (I)

Data: 30 aprilie 2014 Ion Coja
Mai mulți cunoscuți, dar și necunoscuți, mi-au cerut părerea despre Lucian Boia și scrierile sale. Nu le pot face o lectură atentă, critică, din lipsă de timp. Am altele de făcut, pentru mine și de-ale mele! Dar nici nu trebuie individul lăsat să zburde în voia lui, oricât de grațios ar fi baletul pe care-l face. Căci stilul cărților sale este destul de atrăgător, ca toate textele care plutesc la suprafața subiectului abordat! Intrarea în profunzime este mai degrabă obositoare pentru mintea cititorului modern, actual. Dar și pentru unii autori! Mai ales autorii de broșuri!… Așa că am recurs la un procedeu simplificator: am apelat la câțiva recenzenți de încredere, care au identificat deja niște idei și interpretări ale dlui Boia pe care nu le putem accepta. Și asta în numele adevărului în primul rând, dar și în numele dreptului nostru – și al oricui, la o imagine corectă! Îl am în vedere mai întâi pe dl MATEI UDREA, autorul unei recenzii critice care circulă pe internet. O recenzie la cartea lui Lucian Boia despre o Românie „altfel”. Altfel decât care Românie?!, îmi vine să întreb. Căci, probabil, există tot atâtea Românii câți sunt cei care se gândesc la România mai mult sau mai puțin intens, temeinic, aplicat etc. Astfel că aș corecta de la bun început: este vorba de România lui Lucian Boia, în mod fatal alta decât România lui Ion Coja sau Matei Udrea ori Adrian Grigoriu, ultimul fiind altă persoană de care mă voi folosi: domnia sa a identificat de asemenea niște interpretări ale numitului Boia care merită a fi discutate și retușate, deoarece s-ar înscrie în fals. Așadar, mai întâi pe urmele dlui MATEI UDREA, ale cărui comentarii, în general, mi s-au părut corecte. Eu vin să mai adaug câte unele. Mizez așadar că dl Matei Udrea a rezumat corect tezele dlui Boia declarate și considerate inadmisibile: 1. România e neguvernabilă încă de la începutul începuturilor, romanii, prin Traian, au făcut o greşeală când au cucerit Dacia, eroarea fiind repede reparată, în secolul următor, de Aurelian, care s-a retras pe linia Dunării. 2. În Dacia cucerită nici măcar n-au ajuns romani adevăraţi. Majoritatea zdrobitoare a coloniştilor cu care a fost populată provincia au fost aduşi din regiuni periferice ale imperiului. De aceea legătura actualei populaţii din România cu latinitatea e mai degrabă una imaginară. 3. Limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice. Am pus la un loc cele trei „teze”, cărora li se poate face un comentariu comun. Iată-l: Românii sunt, într-adevăr, un popor greu de guvernat. Nu este Lucian Boia primul care observă asta. S-ar putea ca asta să ni se tragă de la daci. În comediile grecești antice apare un personaj, DAOS sau GETA, în care am putea vedea părerea generală a grecilor despre Daci: indivizi nesupuși, batjocoritori față de stăpân, atunci când ajung să fie sub ascultarea cuiva! Isteți! În comediile respective personajul GETA îl păcălește mereu pe grecul care-i este stăpân!… Vezi și povestea cu satul românesc, spusă de Nae Ionescu la Berlin, când, la agapa de după susținerea tezei de doctorat, a fost întrebat de soția unuia dintre marii profesori din comisia de doctorat ce fel de neam sunt românii, românii pe care el, Nae Ionescu, i-a reprezentat cu atâta strălucire în fața comisiei. Și Nae Ionescu a răspuns cam așa: „Distinsă doamnă, după cum știți, în toate satele din lume, inclusiv în Germania domniei voastre, există un personaj numit „înțeleptul satului”! E de fapt o instituție. Ei, bine, în satele românești nu există așa ceva. Nu există o persoană pe care ceilalți s-o recunoască și s-o cinstească ca pe înțeleptul satului! În schimb, există în toate satele românești unul pe care toți îl știu ca pe „prostul satului”!… Explicația: la români e greu să stabilești cine este înțeleptul satului, căci este greu să te hotărăști la cineva anume, fiind mai mulți cei care candidează la această demnitate! La alte popoare este mai ușor, căci nu sunt mulți cei știuți ca înțelepți… Le e mult mai ușor românilor să stabilească cine este prostul satului, nefiind prea mulți cei care ar putea candida la această funcție…” …Vorba lui Caragiale: „românii e deștepți”! Proștii sunt mai ușor de guvernat, au chiar nevoie să fie guvernați. Românul se descurcă și fără stăpân, fără cineva care să aibă grijă de el! A se descurca și descurcăreț sunt două cuvinte dragi românului și oareșicât specifice! Românii sunt greu de guvernat pentru că nu simt nevoia unei guvernări! Sunt convinși că se pot descurca și fără! Ce au căutat romanii în Dacia? Nu numai aurul dacic i-a atras! I-a atras și faima Daciei, de care Traian a avut nevoie pentru a convinge cât mai mulți romani să colonizeze Dacia! Intensitatea acestei colonizări, a acestei romanizări, este fără egal în istoria imperiului roman! Sub lozinca și îndemnul propagandistic Dacia Felix, magnas copias de romani au ajuns în Dacia. Așa se face că în Dacia – lăsând deoparte Italia, s-au adunat mai apoi cel mai mare număr de pietre funerare în limba latină: un număr egal cu totalul pietrelor funerare găsite în restul Imperiului!… Adica pe un teritoriu de vreo zece ori mai mare! Nu știm câți romani au trăit în celelalte provincii, dar știm că în Dacia au murit cei mai mulți romani, au murit de moarte bună, la adânci bătrâneți, în tihnă, de au avut chef să-și pună și o piatră inscripționată la mormînt… A existat deci o operă de colonizare a Daciei cu cives romani! Care era interesul Romei în această masivă strămutare de persoane? Ne lămurește Pliniu cel Bătrân: La Roma, de mai bine de un secol, se creease un excedent de populație: o mulțime de țărani din sudul Italiei, rămași fără obiectul muncii deoarece latifundiarii din Italia lăsăseră de izbeliște agricultura, nu mai renta munca câmpului, căci veneau din imperiu grâne mai ieftine decât cele produse în Italia. Pliniu îi ceartă pe romanii mari proprietari că la mijloc era și pasiunea lor pentru vînătoare, pe terenurile agricole lăsate pârloagă vînatul se putea înmulți în voie!… Nu s-au gândit la soarta țăranilor romani. Din fericire, aceștia aveau calitatea de civis romanus și asta presupunea obligația Romei de a-i asista social, cum se zice azi! Numai că numărul acestor asistați social din Roma antică nu putea fi oricât de mare! Pe scurt, orașul Roma era suprapopulat! Era logic să se caute o soluție și Dacia a oferit ocazia de a disloca pașnic într-acolo efective umane numeroase: majoritatea țărani italici, ceea ce se va recunoaște mai apoi în caracterul rustic al latinei pe care o continuă româna. Altminteri, dacă ne luăm după mențiunea făcută de un oarecare cronicar, un fel de ziarist din zilele noastre, la o distanță de câteva secole, nu avea sens să faci colonizarea cu indivizi „ex toto orbe romano”! Din tot imperiul? Ce rezolvai prin asta?! Făcea Traian un război atât de costisitor de dragul unor colonizatori de prin toate colțurile imperiului? Exclus! Părăsirea Daciei de către Aurelian nu poate fi interpretată ca o îndreptare a erorii făcute de Traian! Este total neserios un asemenea comentariu! E de admis la o bere și doi mici în Cișmigiu!… Dacia a fost cucerită la apogeul puterii Romei! Roma era stăpâna lumii, mai mult ca oricând! Iar toți supușii Romei aveau un ideal: să capete cetățenie romană, să devină din dac sau celt CIVIS ROMANUS! Romanii aduși în Dacia de Traian au adus cu ei mândria de roman, romanus sum!, pe care o regăsim, cu justificări aparent greu de înțeles, și la urmașii lor daco-romani: mândria de român! Este reală și a făcut istorie! Decăderea Romei din „vîrful de formă” atins sub Traian începe prin abandonarea Daciei! Numită și retragerea aureliană! Cine își închipuie că odată cu administrația și armata s-au retras și urmașii coloniștilor nu știe ce vorbește. Nu există precedente și nici mai târziu nu s-au petrecut lucrurile așa. Nicăieri și nicicând! Ultima oară, iunie 1940, evacuarea Basarabiei a afectat un număr mic dintre localnici!… Și doar știau că asupra lor se va revărsa urgia bolșevică! Retragerea aureliană nu s-a făcut dinaintea unui inamic fioros care a venit peste daco-romani să le ia locul romanilor!… Nimic nu-i zorea pe țăranii și păstorii din Dacia să se retragă și ei peste Dunăre! De ce ar fi făcut-o? De ce și-ar fi părăsit „baștina”, cum zic basarabenii: ograda, satul, lumea în care se născuseră de câteva generații? Revenim la romanii veniți în Dacia. Lucian Boia nu este singurul care neagă romanitatea celor care au adus limba latină în Dacia. După mintea acestor Boia, destul de mulți, coloniștii romani erau de etnii foarte diferite, sigur nu erau italici, latini!… Ceea ce ar însemna că limba latină nu era limba lor maternă. Îmi fac un titlu de merit din faptul că am cercetat mai atent această chestiune și am demonstrat măcar atât, că latinoforii, cei ce au adus latina în Dacia, erau vorbitori foarte buni ai limbii latine! Latina era limbă maternă pentru cei mai mulți dintre ei! Dă mărturie în acest sens limba română, care a păstrat o mulțime de caracteristici specifice ale latinei care s-au pierdut în celelalte limbi romanice! Dl Matei Udrea citează corect surse neutre, potrivit cărora latinitatea limbii române poate fi apreciată pe la mijlocul clasamentului alcătuit pe acest criteriu de câțiva specialiști ingenioși! Acești specialiști au ignorat însă un dat esențial: celelalte limbi romanice au rămas în contact nemijlocit cu latina până târziu, în miez de ev mediu, prin școală, biserică și adminstrație, care au folosit limba latină literară încă un mileniu după ce aceasta se transformase, la nivelul vorbirii populare, în altă limbă! Latina vorbită în Dacia a rupt orice legătură cu latina vorbită oficial sau în restul imperiului, evoluând de capul ei. O evoluție organică, naturală o putem numi, în vreme ce la celelalte limbi romanice, când le cântărim romanitatea, e bine să dăm deoparte influența cultă a limbii latine, prin școală, biserică etc. drept care gradul de romanitate al acestor limbi scade spectaculos. Așadar, la drept vorbind, locul nostru în clasamentul respectiv trebuie să fie undeva mai sus! Și nu lipsesc specialiștii care apreciază că româna este cea mai fidelă moștenitoare a limbii latine vorbite! Am susținut – și sper că am demonstrat, că româna păstrează cel mai mare număr de forme neregulate, idiomatice, din gramatica limbii latine. Morfologia unei limbi se simplifică cel mai mult atunci când o limbă nu mai e vorbită ca limbă maternă. Latina din Dacia, spre deosbire de cea din Galia, nu a trecut prin această fază nefericită! Fiecare generație a vorbit-o corect! A fost vorbită mereu ca limbă maternă, nativă, de către cei mai mulți vorbitori ai ei! Numai așa se explică anumite particularități ale limbii române, faptul că a conservat fapte de limbă latină uitate în toate celelalte provincii și limbi romanice! Legătura dintre români și latinitate ar fi imaginară, după Boia. Cum ar putea fi altfel?! Să fie o amintire de familie? Există la români o tradiție populară, un folclor care păstrează amintirea lui Traian, bunăoară. Și alte amintiri, pe care le-a inventariat Nicolae Densusianu și alți cărturari ai neamului. Amintiri din antichitatea romană și dacică ori chiar preromană! N-or fi toate corecte aceste ipoteze, dar, mai presus de toate, aceste amintiri trebuie comparate cu amintirile păstrate în tradiția populară a celorlalte popoare romanice! Comparația trebuie să înceapă cu tradiția populară cea mai importantă: graiul național! În graiul nostru, numai al nostru, s-a păstrat amintirea și semnificația deplină a etnonimului ROMANUS! Celelalte popoare romanic l-au uitat, l-au abandonat!… Și-au uitat numele!… De ce Lucian Boia, ca român ce zic unii că n-ar fi, nu simte nevoia să evidențieze această ispravă a conștiinței de sine românești?! Este rarisim ca un popor să nu-și schimbe numele vreme de trei milenii!… Ab Urbe condita până azi! Ne mai zic unii VALAHI. Nume vechi și acesta, care nu se poate să fi dăinuit până azi fără sprijinul conștiinței noastre etnice, a valahilor! Culmea este că lingviștii dau acestui cuvînt o explicație etimologică legată tot de noțiunea de ROMANUS! Adică V(a)lah ar fi însemnat la origine, origine germanică, tot romanus!… Comparația propusă, la nivelul tradiției populare, orale, pune imediat în evidență un fapt impunător: valoarea acestei culturi populare! Bogăția, complexitate, adâncimea, autenticitatea acestei culturi la noi, la români, este de necomparat cu a altor popoare romanice! Și nu numai! Fenomenul românesc, care a intrat sub lupa lui Lucian Boia, nu poate fi prezentat în cele mai succinte fraze fără a scoate în evidență această componentă care ne definește și ne singularizează într-un mod mai mult decât onorabil! La nivel superlativ, au decis unii comentatori și specialiști neutri!… Românii sunt făuritorii celei mai importante culturi populare din Europa! Această cultură populară, rurală, poartă deseori pecetea Romei. Dar și alte amintiri, cum spuneam, mai vechi decât descălecatul Bădiței Traian! Avem, ca popor, memoria cea mai prodigioasă! M-ai auzit?, Lucian Boia… O memorie la purtător, pe umeri instalată, nu în biblioteci și rafturi de cărți prăfuite, uitate, rareori, când și când, răsfoite!… Ai stricat, individule, măcar o propoziție despre această cultură populară, țărănească, asupra căreia o mulțime de cărturari străini s-au aplecat cu uimire, în extaz chiar?!… Așa analfabeți cum au fost țăranii români sute de ani, ei erau departe de a fi neștiutori! Știau multe, în calitatea lor, a fiecăruia, de coautor, de custode al tradiției orale! Vezi mitul (sic!) numit Vitoria Lipan. Ca istoric, Lucian Boia ar fi trebuit să constate că ideea latinității a făcut istorie pentru români!… Dacă ortodoxia ne-a salvat dinaintea Islamului, conștiința latinității ne-a ferit de avansurile panslavismului și de agresivitatea politicii de maghiarizare! Ofensiva acaparatoare a Rusiei s-a lovit de un popor, de o lume, cea românească, a cărei rezistență a fost în mod decisiv potențată de conștiința latinității! Repet: această conștiință a latinității, a romanității, a făcut istorie! O istorie pe care numitul Lucian Boia nu o cunoaște, deci nici n-o recunoaște!… N-a studiat-o niciodată! La niciun alt popor romanic conștiința latinității nu a constituit un reazem așa de puternic la greu, în momente de cumpănă. Mă refer în primul rând la ultimele două secole de istorie românească! De la Școala Ardeleană până azi!