Emil cioran - amurgul gândurilor

[Adrian Pop]

Coja Ion a distribuit o fotografie postată de Răscrucea.







EMIL CIORAN - AMURGUL GÂNDURILOR

EDITURA HUMANITAS

Poti spune usor că universul n‑are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar măsuri spre a te sanctiona.

Asa sîntem cu totii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine să ne izolăm într‑o exceptie. Dacă universul n‑are nici un rost, scăpat‑am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vietii se reduce la atît: ea n‑are nici un rost; fiecare din noi găseste însă unul.

Singurătatea nu te‑nvată că esti singur, ci singurul.

Dumnezeu are tot interesul să‑si vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le‑au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniste metafizică, si el îi tulbură somnul.

Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu îmblînzeste deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îsi căuta pulsul prin teroarea nimicului....

Se spune că Diogene s‑ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.

Diogene, dacă se năstea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiratia pentru cinici si două mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Dacă ar prinde glas agitatia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.

Tot ce nu‑i uitare ne uzează substanta; remuscarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenintătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îti umple clipele cu senzatii de plumb topit în sînge.

Oamenii simpli simt remuscări în urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le‑am vorbi de „accese“, ei n‑ar putea întelege tăria unui chin inutil.

Remuscarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniste etică pe marginea vietii. N‑ai nici o vină pe care s‑o regreti, si totusi simti remuscări. Nu‑ti aduci aminte de nimic, dar te năpădeste un infinit dureros al trecutului. N‑ai făcut nici o faptă rea, dar te simti responsabil de răul universului. Senzatii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice si‑n teroarea imediată a solutiilor.

Cu cît esti mai putin indiferent în fata răului, cu atît esti mai aproape de remuscarea esentială. Aceasta‑i uneori tulbure si echivocă: atunci porti povara absentei Binelui.

Violetul e culoarea remuscării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)

Remuscarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintă.

Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Aparitia moralei este identică întîiului freamăt de remuscare.

Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă si zadarnică a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigară — ne dau imaginea ei.

Păcatul este expresia religioasă a remuscării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.

Te căiesti de ceva ce s‑a întîmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atractia răului sau a vulgaritătii a învins reflectia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.

In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu‑i decît interpretarea morală a acestei ireversibilităti.

Răul ne dezvăluie substanta demonică a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celălalt. Dar simtim cu totii căldura dureroasă a răului si răceala extatică a binelui.

Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovătie si cunoastere.

Ceea ce deosebeste remuscarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduiosare, un patetic al incurabilului.

Sînt atîti oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea îsi creează din viată o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu‑i decît instrumentul unui funebru narcisism.

Atît animalele, cît si plantele sînt triste, dar ele n‑au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai în măsura în care omul îl foloseste încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c‑am acordat prietenia la plante, animale si la cîte minerale! — dar nici unui om.

Lumea nu‑i decît un Nicăieri universal. De aceea, n‑ai unde să te duci niciodată...

Toate momentele acelea cînd viata tace, ca să‑ti auzi singurătatea... În Paris, ca si într‑un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieste într‑un colt al constiintei si rămîi cu tine însuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s‑a izolat si în zvîrcoliri nedefinite se ridică la suprafata ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Si atunci îti dai seama că mai există si alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.

Toate gîndurile par gemetele unei rîme călcate de îngeri.

Nu poti pricepe ce înseamnă „meditatia“ dacă nu esti obisnuit să asculti tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renuntare. Toate initierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m‑a apucat frica de tăcere. Mutenia cosmică îti spune atîtea lucruri, că lasitatea te împinge în bratele acestei lumi.

Religia‑i o revelatie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lectiei de nihilism ce ne‑o inspiră soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastră... Astfel se asază tăcerea la antipodul vietii.

De cîte ori îmi vine‑n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelatia omului. Si tot de atîtea ori, parcă au atipit muntii pe fruntea mea...

Suso ne spune, în autobiografia sa, că si‑a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n‑a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi‑as scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Si surpriza lui Suso s‑ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.

Sînt poieni în care îngerii îsi fac vilegiatura. In ele as semăna flori din marginea deserturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.

Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec si o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristete fără motiv, o remuscare fără cauză, o ură fără obiect...

Sentimente pure — care îsi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viata si nici gîndirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esential, cu cît răpesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n‑au dată, iar viata în ea însăsi e mai putin localizabilă decît neantul.

In dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infectiile temporale si să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu‑i, în fond, decît deparazitarea constiintei de timp.

De cîte ori mă gîndesc la om, mila îmi îneacă gîndurile. Si astfel nu‑i pot da de urmă în nici un chip. O frîntură în natură te obligă la meditatii frînte.

Pasiunea pentru sfintenie înlocuieste alcoolul în aceeasi măsură ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Betivii, sfintii, îndrăgostitii si poetii se află initial la aceeasi distantă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, desi toti sînt pe cale să nu mai fie oameni. — Asa se explică de ce o voluptate a imanentei îi condamnă în mod egal.





Îmi place · · Distribuie