Paul Purea
Îngerii nu au nume…
În curgerea mai înceată ori mai iureşă a vieţii , am trecut şi eu , ca orice bănaţean bunăoară, de câteva ori prin comuna Obreja . De fiecare dată simţeam în auzul de dincolo de biologic , sunete “rustice “ de doine şi balade, de clinchet de izvor , de şopot de frunza, ori de joc de doi... În imaginar îmi apăreau grădini cu flori , şi – ce trecea dincolo, în registrul deja “pathologic “ – vedeam fete frumoase, cu plete lungi castanii, sădind într-un pământ de aceeaşi culoare , nimic altceva decât… doruri …doruri multe cu stufoase rădăcini. Cam atât ştiam , simţeam , de acel loc , acel pământ - prihod de trecere a cohortelor traianiene înspre liniştea zamolxiană a munţilor ( din Europa poate cei mai bogaţi ) - a scurgerii în straturi a sângelui ce se cerea primenit , retransfuzat într-un proiect al prefiguratei, fără de voie , istorii viitoare ; ei bine , tocmai acolo să cultivi dorul ? dorul românesc? - mă întrebam - părându-mi-se răspunsul un facies uriaş de sincretism căzut peste ceva nedefinit : amestec între sunet şi fluid , între culoare şi trecere , între privire şi foşnet - toate veghind la o identitate pierdută de neam şi autentic. Simţeam un fel de ceaţă , un adormitor alean …Apoi simţeam un lăuntric suspin şi deveneam dintr-odată în crisparea aceea , din nou eu … cel cu pumnul strâns , cu vorba acidă, cu neîncrederea încă, într-un posibil proces de tămăduire . Şi ?...
Ceea ce trăim contemporan fiecare dintre noi, de multe ori facând-ne să aruncăm – precum odinioară dacii - săgeţi de furie în aerul rarefiat în oxigen al speranţelor noastre ,nu este altceva decât o “nuanţă” fără de culoare, un sunet fără de doină . Aşa se întâmplă cu toţi cei iubitori de ţară şi românism , aşa se întâmplă – tot mai frecvent – cu mine . De ce să nu recunosc , sunt unul dintre cei mai “temători” români în ceea ce înseamnă îndepartare de romanism şi pierdere : de străbun-strămoşesc , de tradiţie-folclor , de continuitate-viitor, şi de înca…mi-e frică să spun , ce !
Mi-a fost, mi-e frică , dar iată că – prin inspiraţia şi bunăvoinţa unor prieteni – ajung în Obreja prezentă , la festivalul “Achim Nica “ , şi… deodată mi se deschid larg porţile timpului, ale încrederii chiar, că România încă nu e pierdută , că fibra “românesc”-ului , a “authentic”-ului pur – expresie a simţirii neviciată de politicieni şi politica lor “de lături şi troc “ din ultimul sfert de veac – acea fibră originală a neamului nostru , există încă ! Şi există într-o astfel de dimensiune încât “răilor “ar trebui, zi şi noapte , să le fie frica !
Între întuneric şi lumină, am vazut îngeri-îngeraşi cu chipuri de copii . Mulţi - foarte mulţi , frumoşi - foarte frumoşi , curaţi - foarte curaţi , talentaţi - foarte talentaţi …Dar, ce-i cel mai important, am văzut aievea hotărârea - o hotărâre monolit - în privirea, vocea , mişcarea lor…Acea hotărâre care – vorba poetului – îţi smulge o lacrimă din gloria trecutului , şi iţi dă o alta , dătătoare de viaţă pentru viitor ! Da, România , nu e pierdută …România îşi mai păstrează imaginea pe chipul acestor copii-îngeri din Caraş-Severin …Probabil, existând pe toate chipurile de copii ai ţării . Doar că noi nu le vedem… Noi ,cei aşa-zis , maturi, cu sceptrul puterii în mâini , cu înţelepciunea în minţi… Totul este să deschidem larg ochii , să facem din pâlpâirile acelea ce par uneori ( fals !) de licurici , un Soare românesc autentic, mare şi puternic, unitar şi fără de pete, încât să poată da lumină celor încă în întuneric , şi foc arzător să dea, în aceeaşi vreme , duşmanilor satanici de popor !
Cum mi-am amintit de vorbele bunicii , cum că, “îngerii nu au nume “ , n-am scris nici eu , acum si aici, nici măcar o singură iniţială de nume, de la acel Festival…
Vraja nu trebuie aruncată întru destrămare . Mie , lăsaţi-mi-o mie, măcar câteva zile , să-mi ostoiască aleanul , să –mi înrădacineze speranţa …şi dorul !
Felicitări Obreja ! Felicitări Caraş –Severin ! Felicitări Achim Nica
Răspunde cu citat
Marcaje