Melania Apostol a distribuit o fotografie postată de Ortodox in lume.
Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului.
Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan şi de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".
După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârşească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt - căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sânul pământului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pământul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.
Împărăţind marele împărat Constantin şi luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormântului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânşii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: "Toată necredinţa şi lenevirea lepădând-o, faceţi ceea ce v-am poruncit".
Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpând, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsând patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dânşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: "Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânşii cu acest sac, pe care îl ai în mâini".
Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducând, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.
Ştiind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări şi rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.
După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulţi de un gând cu el îi înşela. Înştiinţându-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peştera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcând prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a câştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lângă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel:
"Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: "Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos".
Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porţile şi privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar altă spre miazăzi, şi o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinându-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.
După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigând: "Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul". Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dânsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, şi luau de la dânsul binecuvântare. Şi eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii şi să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă şi de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoţând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: "Primeşte binecuvântare". Acestea zicând, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stâlp de foc înaintea lui şi înfricoşându-mă, m-am deşteptat.
După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte fraţii obişnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: "Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peşteră". Eu am zis către dânsul: "Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!"
După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: "Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla". Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptându-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stând înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu faţa la pământ, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare şi tămâie şi luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.
Săpând eu, se auzea sunet mare şi era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţându-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie şi frică, am luat o lumânare şi tămâie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.
În uşă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luându-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: "Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi şi era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peşteră şi luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau".
Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintâi.
Acela, venind şi închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam până ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: "Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?" Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obişnuita cântare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dânşii: "Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit".
Astfel, întorcându-mă cu dânşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cântarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvârşind soborniceşte sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Şi diaconul glăsui: "Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm"; toţi ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.
Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: "De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?" Şi, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas şi s-a atins de vârful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârşit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câştigat tămăduire.
Chiar şi Sfântul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: "În acel timp, un om, arându-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pământ. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop - şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.
Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământeşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Şi a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.
Deci a luat din mirul acela şi Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alţii, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întâmplat acolo un orb care din naşterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.
După mulţi ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - când nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în râuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite - atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur şi, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sânul pământului, în vas de argint.
Acolo a stat neştiut de nimeni, până în vremea împăratulsui Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
sursa:http://www.doxologia.ro/viata-sfant/...torul-domnului
Îmi place · · Distribuie
Răspunde cu citat
Marcaje