Cât i-a costat pe evrei și ne-evrei înființarea ISRAELULUI?
Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă, Holocaust pe 28.11.2013 | 30 comentarii
Cât a plătit Omenirea
pentru înființarea statului ISRAEL ?
Partea întâi
Mărturia unui evreu foarte bine informat:
BENJAMIN H. FREEDMAN
Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele mondiale?
Opinia unui evreu care a fost în mijlocul evenimentelor
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961
„Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, a fost trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!” Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă?
Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite.
De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celui mai înalt nivel al organizaţiilor evreieşti şi al maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Partea a doua
Comunismul și nazismul –
cei doi piloni ai statului Israel
Domnule profesor ION COJA, ați publicat de curând pe site-ul Dumneavoastră conferința ținută de Benjamin H. Freedman în 1961, la Chicago. I-ați pus și un titlu care nu aparține autorului: Cine a declanșat și la ce au folosit războaiele mondiale? Cu subtitlul Au existat și evrei care au spus adevărul. Un text vechi de 50 de ani. Ce v-a făcut să-l aduceți în atenția cititorilor Dumneavoastră?
Am citit textul conferinței lui Benjamin H. Freedman pentru prima oară în urmă cu vreo 15 ani. L-am recitit de curând, când cineva mi l-a trimis pe Internet, scos din revista Lumea, numărul pe luna august. M-a copleșit, așa cum nu se întâmplase la prima lectură, în urmă cu mulți ani. Deduc că abia acum, în anul de grație 2010, eu, Ion Coja, sunt pregătit, adică știu destul de multe ca să înțeleg importanța excepțională a acestui text pentru înțelegerea lumii în care trăim. L-am trimis unor prieteni evrei și i-am rugat să-mi spună ce nu este adevărat în acest text, să-mi dea referințe asupra unui autor, evreu sau nu, de la care să aflu de ce acest text nu merită să fie luat în seamă…
Din răspunsul lor am înțeles că nu există o contestație serioasă din partea evreilor. Dar evreu a fost și Benjamin H. Freedman, așa că nu e corect să-l opun evreilor, ci unor evrei, hai să le zicem evreii sioniști. Acești evrei sioniști, cei mai vizați de dezvăluirile lui Freedman, din câte am putut eu să aflu, încă nu au contestat cu seriozitate acuzațiile atât de grave aduse de Freedman. S-au mulțumit să spună că așa au mai făcut și alți evrei convertiți.
Convertiți la ce? La respectul adevărului?
Ce informație nouă ați primit din acest text, acum, la recitirea lui?
Nu am primit nicio informație nouă… Recitirea unui text îți oferă altceva, altă șansă, șansa de a înțelege ceea ce deja știi!(!) Nu e destul să ai în cap informația. Ea trebuie să se integreze, să se așeze la locul ei în mozaicul din creierașul tău și să stabilească niște conexiuni care produc la un moment dat în capul tău ceea ce se numește înțelegere, dumirire. Eu, după ce am re-citit declarația lui Benjamin Freedman, am înțeles care este rolul extraordinar de mare pe care l-a avut și îl mai are apariția statului modern Israel pe harta lumii! Cât de mult este implicată existența statului Israel în viața noastră de toate zilele!
Am înțeles bine: „Cât de mult este implicată apariția statului Israel în viața noastră de toate zilele”? A noastră?!… Acesta ar putea fi titlul interviului nostru.
Ar fi un titlu incomplet… Da, ai înțeles bine. Afirm că viața a milioane de oameni, sute de milioane, dacă nu cumva chiar mai mulți, a fost afectată de apariția statului Israel! Nu cunosc, în istoria secolului al XX-lea un eveniment cu consecințe atât de mari, de complexe, asupra unui număr mai mare de persoane. Am în vedere și persoana mea! A celor ce vor citi aceste rânduri! Chiar și persoana dumitale!
Vă gândiți la apariția comunismului? A nazismului?
Comunismul și nazismul sunt fenomene adiacente, mai exact spus sunt fenomene subordonate apariției statului Israel!
„Comunismul și nazismul au fost subordonate apariției statului Israel”… Ar trebui iar să mă mir, să mă crucesc de ceea ce spuneți, dar tac. Nu mai zic nimic, căci nu mai pricep nimic. Vorbiți dumneavoastră! Nu vă mai întrerup până când voi începe să mă dumiresc și eu unde vreți să ajungeți!
Hai să ne amintim ce informații ne dă Freedman acesta, în textul de mai sus: mai întâi aflăm că în 1916 Germania domina scena războiului mondial, lucru pe care îl știam și noi, de pe propria piele: intrarea României în război, la 15 august 1916, triumfală în primele zile, s-a întors împotriva noastră, mai mult de jumătate din Țară, în frunte cu capitala București, a intrat sub cizma ocupației prusace, teutone, sau cum vrei să-i zicem! Anglia și Franța, care ne promiseseră marea cu sarea dacă intrăm alături de ele în război, s-au dovedit neputincioase. Nici măcar pe ele însele nu se puteau apăra ca lumea…
Se pune întrebarea: De ce nu au câștigat nemții războiul?
Aflăm de la acest Freedman de ce: pentru că au intervenit evreii sioniști, care au imaginat un scenariu la al cărui final ei să se aleagă cu Palestina, cu posibilitatea de a coloniza Palestina cu evrei și de a o transforma în Eretz Israel… Urmarea: nu s-a mai încheiat armistițiul propus de Germania, atât de convenabil pentru Anglia, și războiul a continuat! Cu ce consecințe?…
Nu, nu mă interesează consecințele politice, ci cele strict umane și ușor de contabilizat: milioanele de morți pe care le-a înregistrat prelungirea războiului. Nu este un sofism să pui acești morți în relație cu proiectul Israel în Palestina: în primul război mondial au murit circa douăzeci de milioane de oameni, iar o bună parte dintre aceștia au murit pentru ca evreii sioniști să bifeze un punct din programul lor: sprijinul Angliei pentru viitorul stat Israel!… Mai mult, Freedman lasă să se înțeleagă că încă de la izbucnirea sa Marele Război a fost controlat de marii bancheri evrei, de cercurile înalte ale evreimii sioniste. Printre altele, aceste cercuri erau interesate de un război care să facă posibilă revoluția prin care țarul, marele inamic al Kahalului, să fie măturat de la putere…
Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat proiectul sionist al înființării statului Israel, Primul Război Mondial ar fi durat mai puțin, iar numărul victimelor ar fi fost cu mult mai mic! De câteva ori mai mic! Istoricii profesioniști pot stabili fără nicio dificultate câte milioane de oameni au murit din cauza prelungirii războiului. Cel mai ușor le este americanilor să stabilească această cifră, pentru morții lor!… Toți americanii care au murit în Primul Război Mondial au murit de fapt pentru înființarea statului Israel!
„Toți americanii care au murit în Primul Război Modial au murit de fapt pentru înființarea statului Israel!” E cumplit ce spuneți, domnule profesor!
O spune un american, un evreu american, Benjamin H. Freedman.
Culmea este că americanii nu au nici azi habar!…
Pentru cei care au decis continuarea războiului, adică pentru liderii evrei, englezi și americani, este sigur că aveau cum să previzioneze sacrificiul la care erau astfel supuse popoarele. Era să zic „propriile popoare”, dar expresia aceasta se potrivește numai pentru anglo-americani. Evreii combatanți pe front și, deci, victime ale proiectului evreiesc, victime ale „propriului proiect”, au fost foarte puțini… Așadar, miza nu a fost numai Palestina, asupra căreia Anglia nu avea niciun drept, ci s-a știut că mai intră la socoteală și cei ce vor muri în continuare, ca să asigure derularea proiectului sionist!… Le-a păsat cumva de aceste victime?
Fă-mă atent, te rog, dacă exagerez cu ceva sau dacă bat câmpii fără nicio logică!
Mi-e teamă că este prea logic ce spuneți!
Așadar, războiul se încheie în felul descris de Freedman. Cu o victorie a sionismului, care, după câte știu eu, deja declanșase colonizarea evreilor în Palestina. După război, eforturile sioniștilor se intensifică, având acum garanția britanică, faimoasa declarație a lordului Balfour.
Ca o paranteză fie spus, am auzit cândva un comentariu, cum că Balfour acesta și alți englezi ar fi sprijinit proiectul sionist din …antisemitism, cu speranța că un număr cât mai mare de evrei din Marea Britanie vor lua calea Palestinei!… Ceea ce ne amintește de poziția legionarilor și a lui Ion Antonescu, care au sprijinit și ei ideea strămutării în Palestina a unui număr cât mai mare de evrei, dacă s-ar fi putut chiar toți! Am putea spune că întreaga Europă a sprijinit ideea ca evreii să-și dobândească o țară propriu, un cămin național. Au luat în serios ideea și dorința lor ca în statul evreilesc să se adune toți evreii!… Li s-a oferit evreilor Madagascarul, Uganda, Rhodesia, oricare dintre ele, eventual ca adaus la o metropolă evreiască stabilită pe teritoriul vechiului Israel, în Palestina. Repet, cei mai deciși susținători ai acestui proiect au fost anti-semiții, care în felul acesta vedeau soluția problemei evreiești: nu prin exterminare (soluție la care, se pare, nu s-a gândit niciun anti-semit dintre cei arhi-cunoscuți ca antisemiți…!), ci prin strămutarea evreilor într-un stat propriu.
Și acum intervin cu revelația pe care am avut-o zilele acestea, recitind declarația Freedman: domnule, evreii sioniști au făcut un mare secret din faptul că în ciuda susținerii internaționale quasi unanime, proiectul sionist nu a întrunit susținere din partea evreilor, din partea celor care, în conformitate cu scenariul sionist, ar fi trebuit să-și facă bagajele și să plece din casa lor, din țara lor, unde aflaseră găzduire până atunci. Să-și părăsească bunăstarea și afacerile, pentru a se stabili într-o regiune neospitalieră, în mijlocul lumii arabe, sigur ostilă la acest proiect. Evident, era vorba de un scrificiu imens, pe care evreii de rând, câteva milioane de care era nevoie ca să populeze noul stat, nu se grăbeau să-l facă. După aproape 40 de ani de la lansarea oficială a proiectului, nu se stabiliseră în Palestina nici măcar 100.000 de evrei!
N-am înțeles care este revelația pe care ați avut-o?
Repet: scenariul constituirii Israelului a mizat pe idealismul și romantismul a câteva milioane de evrei, capabili să renunțe la viața pe care o duceau și să riște totul plecând în necunoscut, după fantasmele lui Theodor Herzl și urmașii acestuia. Fie că sioniștii se așteptau la altceva, fie că nu, cert este că evreii de rând nu s-au grăbit în număr mare, suficient de mare, să emigreze în Palestina. Asupra acestui aspect insist, căci nu a fost luat în calcul de noi, ne-evreii.
S-au găsit evrei bogați care să doneze sumele mari cu care să fie cumpărate terenurile din Palestina, dar evrei bogați care să se mute în Palestina nu s-au prea găsit! Astfel că tot proiectul stătea să cadă, să cadă mai ales în ridicul: evreii nu se înghesuiau să-și edifice o țară proprie! Cea în care trăiau, unii practic dintotdeauna, le era îndestulătoare! Îți dai seama că era vorba de o atitudine absolut normală din partea oricărui evreu normal, întreg la minte! Anormali au fost cei care nu și-au dat seama că aceasta va fi reacția îndeobște a evreilor față de invitația de a-și schimba radical viața de pe o zi pe alta. Au mizat pe un eroism imposibil de aflat. Nu există popoare de eroi sau de martiri! Pricepi greșeala sioniștilor? Impasul în care au intrat?
Asta pricep!
Ei, bine, această situație, acest refuz al evreilor de a urma îndemnul sionist, a produs consecințe extraordinar de mari pentru omenire!…
Te rog să repeți ce am spus!
„ Refuzul evreilor de a urma îndemnul sionist și de a se stabili în Palestina, a produs consecințe extrem de grave pentru omenire!”
Bravo, ai spus mai bine decât mine: consecințe extrem de grave pentru omenire! Despre asta este vorba!
…Căci sioniștii nu au abandonat proiectul lor atât de nerealist! Aș zice utopic, dacă n-aș ști ce a urmat și dacă n-aș ține la noblețea utopiilor…
Și acum te rog să fii atent: dacă sioniștii, liderii evreimii, au văzut că de bună voie evreii nu vor să fie eroi cu orice preț, sioniștii au decis să-i oblige, să-i constrîngă pe evrei să-și părăsească casa, țara și să plece în Israel! Ba chiar au avut cinismul de s-au gândit cum să-i constrângă în așa fel încât evreii să nu-și dea seama că sunt constrânși, evreii să ajungă să-și dorească ei să plece în Israel, evreii să vadă în Palestina unica soluție de viitor, ba chiar o soluție extrem de atrăgătoare… Salvatoare! Pricepi?
Parcă încep să pricep, dar mă îngrozesc!…
Nici mie nu mi-e ușor să cred, să fiu chiar convins în ultima vreme, că pentru a-i determina pe evrei să plece din țările unde trăiau foarte bine, cu un statut material mult peste medie, sioniștii, Cahalul, marii înțelepți ai Sionului, Congresul Mondial Evreiesc etc., etc., s-au pus toți de acord între ei că nu-i pot face pe evrei să emigreze în Palestina decât dacă, în țările unde evreii se simțeau atât de bine, se instituie un regim politic ostil evreilor, un regim declarat anti-semit, capabil să împingă acest anti-semitism până la crimă, la genocid, la… la…
…Holocaust?
Ai înțeles, deci. Așadar, îi invit pe istoricii de profesie, mult mai informați decât mine, să aprofundeze această problemă: refuzul sau reținerea, abținerea evreilor de a se conforma proiectului Israel în Palestina. Care a fost reacția sionistă? A marilor strategi ai iudaismului? Ce au făcut ei ca să-i facă pe evrei să-și schimbe atitudinea și să pornească în exod spre Palestina? Ce altceva decât anti-semitismul nazist, legile anti-semite din mai toată Europa…
Adică vreți să insinuați că Hitler și nazismul au fost creații ale evreimii mondiale?!
Stai liniștit! Nu te emoționa! Nu e nicio noutate. Exact asta au spus-o înaintea dumitale o mulțime de istorici. Pe care, recunosc, nu prea i-am luat în serios! Dar acum, după ce am re-citit Declarația lui Benjamin Freedman, m-am lămurit! M-am dumirit! Toate ciudățeniile și contradicțiile din desfășurarea celui de al II-lea Război Mondial capătă sens, se organizează într-un întreg, cu logica lui, dacă ții seama că evreii au fost atât de importanți în declanșarea și desfășurarea războiului deși nu au avut nicio armată!
Dar au avut banii! Niciun război nu se face fără bani! Fără bani, nici armată nu există!…
Care a fost interesul evreiesc?
Se pare că mai presus de orice înființarea statului Israel. Un proiect lipsit de realism, între oameni normali! Dar nu și pentru paranoicii care îl concepuseră!
Paranoicii?
Ai reținut exact! Paranoicii!
…Am folosit mai sus cuvîntul logică. Au un fel de logică și paranoicii! Așadar, cine vrea să priceapă declanșarea și desfășurarea celui de al II-lea Război Mondial trebuie să aibă în cap și acest reper: proiectul sionist al constituirii statului Israel și mai ales impasul în care ajunsese acest proiect. Restul sunt detalii.
Holocaustul este „detalii”? Este „restul”? Ce efect s-a urmărit prin provocarea anti-semitismului în Germania, împins acesta până la genocid, la holocaust?
Se știe acum ce efecte au urmărit sioniștii, nu naziștii! Mai întâi (1) să ridice o nouă barieră, de ură și neîncredere, între evrei și goimi, ca să împiedice tendințele de asimilare ale evreilor de rând, „normali”!
(2) Să le bage în cap evreilor că musai trebuie să aibă și ei o patrie în care să fie în siguranță și în care să se strămute ca să se salveze!
(3) Să facă în așa fel încât victimele reale ale Holocaustului, câte vor fi, să fie evrei de proastă calitate, evrei săraci, cu potențial intelectual, social și fizic scăzut.
Prin Holocaust evreimea s-a curățat de exemplarele tarate, rod al consacvinării de secole din ghettou! Au dispărut în mare parte evreii „cu mutre tipice de evrei degenerați”, de care se făcea atâta caz înainte de 1940. Acei evrei erau o realitate pe care liderii evreimii nu o puteau ignora. I-au „rezolvat” prin eugenizarea rasei evreiești, numită azi holocaust. Denumire improprie!
În fine, alt scop a fost (4) ca după încheierea războiului, pentru evreii victime ale Holocaustului să se perceapă despăgubiri substanțiale…
Mai vrei?…
Trecem mai departe. La următorul eveniment istoric. Care?
Probabil că comunismul. Rolul comunismului în edificarea statului Israel?…
Formularea trebuie nuanțată: rolul comunismului în determinarea evreilor din țările comuniste să plece în Israel. Așa trebuie pusă problema: de ce evreii au început să plece în masă în Palestina numai după ce în țările respective s-a instalat comunismul? Poți spune că regimul comunist din România sau Polonia nu a avut un rol în determinarea evreilor să plece în Israel?
Aici cunosc bine situația, nu am nevoie de bibliografie. Toți evreii prieteni cu părinții mei așa s-au explicat, aproape că s-au scuzat când au plecat din România în Israel: din cauza comunismului o fac! În România nu se mai putea trăi! Legile comuniste aproape că desființaseră proprietatea. Marea proprietate nu numai că a fost desființată, dar în cele mai multe cazuri a fost sancționată, pedepsită ca infracțiune. Comerțul a fost etatizat, la fel meseriile, inclusiv farmaciile, cabinetele medicale, atelierele meșteșugărești, practic tot!
Bordelurile la fel!
Glumiți!…
Deloc! Toate pensionarele bordelurilor au fost preluate de partid și au devenit activiste de partid! Unele, prin căsătorie cu tovarăși de viitor, au ajuns în funcții de partid importante!…
Dar să revenim la comunismul instaurat după al II-lea Război Mondial, la suita de neajunsuri și abuzuri la care au fost supuși cetățenii din lagărul comunist! Este bine cunoscută această tragedie! Dar trebuie evidențiat un detaliu: pentru prima oară în istoria lumii, în statele comuniste a fost interzisă plecarea din țară, libera circulație de-o parte și alta a granițelor. A fost interzisă sistematic părăsirea raiului comunist pentru infernul capitalist! Cu o singură excepție, o singură categorie de oameni puteau cere părăsirea sistemului comunist: evreii!
Acest lucru trebuie subliniat de zece mii de ori: evreii impun în Rusia și Europa de Est regimul comunist, un regim care intra în contradicție cu toate drepturile omului, dar mai ales cu spiritul mercantil, speculator, al evreului, ceea ce face tot mai nesuferită viața în aceste țări pentru evrei! Psihoza plecării, a abandonării a tot ce ai numai ca să pleci din țară, a cuprins aproape întreaga societate. Unii își riscă viața ca să treacă granița. Unii chiar plătesc cu viața sau cu libertatea încercarea de a părăsi sistemul în singurul mod posibil: prin trecerea ilegală a graniței. Numai evreilor li se oferă posibilitatea de a părăsi legal, comod și fără probleme lagărul socialist, putând lua cu ei și o parte însemnată din avuția agonisită. Cum să nu profite de ocazie?! Condiția era una singură: să ceară repatrierea în Israel!…
Alt detaliu de primă însemnătate: în țările lagărului comunist trăiau cei mai mulți evrei din Europa, atât ca număr, cât și procentual. Te rog să-mi explici de ce nu am voie să trag concluzia că scopul – sau, mă rog, unul din scopurile pentru care s-a instaurat comunismul în țările respective a fost să-i determine pe cât mai mulți evrei să părăsească aceste țări spre a se stabili în Israel.
Așa cum prezentați lucrurile, se impune această concluzie. Nu cunoscusem acest aspect: deci evreii, ani de zile nu s-au înghesuit să populeze Palestina. Exista riscul ca evreii sioniști, liderii evreimii, să obțină toate aprobările pentru înființarea statului Israel, dar să nu aibă amatori pentru onoarea de a fi cetățeni ai Israelului. Onoarea fără gheșeft nu face nici două parale pentru majoritatea oamenilor, deci și pentru majoritatea evreilor. Abia când au ajuns să se confrunte cu duritatea regimulul comunist evreii descoperă că au de câștigat foarte mult plecând în Israel, iar câștigul înseamnă să scapi de regimul comunist, atât de inuman… Deci nu pentru ce găseau în Israel, ci pentru ce lăsau în țara lor evreii au acceptat să emigreze. Ca să scape de regimul comunist în primul rând! …Asta e perfect logic. Dar să spuneți că regimul comunist a fost instaurat cu acest scop, că acesta a fost scopul urmărit prin expansiunea regimului comunist, mi se pare un exces.
Sigur că lucrurile sunt mai complexe, adică prin aceeași acțiune, prin producerea aceluiași eveniment, au fost urmărite mai multe scopuri, mai multe efecte. Nu le am în vedere pe toate, nu ne-ar ajunge o zi întreagă să vedem ce s-a urmărit prin apariția comunismului!
Bunăoară, unul din scopuri a fost ca prin instaurarea comunismului să se desființeze propietatea particulară, îndeosebi cea imobiliară, funciară! Proprietate care era în mâna ne-evreilor în proporție de 99%.
Apoi, după 1990, după căderea comunismului, s-a declanșat procesul de retrocedare a propietății funciare, proces în urma căruia, principalii benficiari, principalii proprietari funciari care au apărut, sunt evrei! Sunt evreii!… Dar asta iscutăm altă dată! Data viitoare!
Hic et nunc eu încerc să pun în evidență un singur efect sau scop, care până acum a fost ascuns sau neglijat: rolul comunismului în determinarea evreilor să părăsească țările comuniste din Europa cu destinația Israel!! Adică rolul comunismului în apariția și consolidarea statului Israel!
S-ar putea să fie un efect colateral, nu o țintă anume urmărită!
Pui întrebări la care, dacă răspund, ne vom pierde în detalii. Nu sesizezi esențialul. Eu propun să fie luat în calcul un fenomen niciodată discutat până acum. Îl mai enunț o dată: evreii, de rând sau cei bogați, marea masă a evreilor, nu au răspuns cu entuziasmul scontat la propaganda făcută de liderii sioniști în favoarea înființării statului Israel. Foarte puțini evrei au luat drumul Palestinei. Astfel că pe la 1930 liderii sioniști puteau constata că statul Israel nu se poate înființa pe baza evreilor care vin în Palestina de bună voie!
…Acesta este un moment de mare importanță, când sioniștii, liderii evrei, dacă ar fi fost oameni normali, raționali și cu simțul măsurii, ar fi trebuit să abandoneze proiectul și să recunoască că nu au fost realiști, că au mizat pe romantismul și idealismul unor oameni obișnuiți, normali, care nu aveau nimic comun cu ideea de sacrificiu de sine pentru o idee politică…
Idee îndoielnică! Evreii, în majoritaea lor cazari, știau bine care le este patria străveche!…
Dar se pare – iar eu propriu zis cred asta tot mai mult, că bântuie la cel mai înalt nivel evreiesc de decizie o judecată paranoică, o lipsă de măsură și un cinism de-a dreptul criminal, fără nicio sensibilitate pentru suferința umană. Căci decizia luată a fost total indiferentă la prețul în vieți și destine omenești frânte, distruse.
Mai întâi în 1916-17, când evreii au provocat respingerea armistițiului și continuarea războiului cu pierderi de vieți de câteva ori mai multe ca până atunci. Milioane de oameni tineri, ne-evrei, care au murit pe front pentru ca evreii să obțină din partea Angliei acordul pentru instalarea în Palestina a statului Israel!… Repet întrebarea: care a fost prețul plătit de întreaga omenire pentru acest câștig sionist! Câți oameni au murit după ce Anglia a refuzat armistițiul propus de nemți?
Nota bene: nu pot numi acest câștig un câștig evreiesc deoarece evreii, invitați să emigreze în Israel conform proiectului aprobat de învingători, nu s-au grăbit să emigreze în Palestina! Se simțeau foarte bine fiecare pe la casa sa!…
A doua oară, când liderii evreimii au luat o decizie paranoică, (probabil pe la începutul anilor 1930), decizia de a provoca un antisemitism sălbatic în câteva din țările în care se aflau mulți evrei, ca prin terorizarea evreilor să-i determine pe acești co-naționali să-și părăsească rosturile din țara respectivă și să se refugieze în Palestina. Zic unii istorici, iar eu acestora înclin să le dau dreptate, că în acest scop evreii l-au susținut pe Hitler să aibă ascensiunea politică pe care a avut-o, iar în final au determinat declanșarea celui de la II-lea Război Mondial și, implicit, declanșarea Holocaustului.
Asta am întâlnit și eu, la mulți istorici. Ideea că producerea Holocaustului a contribuit mult la apariția statului Israel. Dar, drept să spun, nu prea am înțeles cum.
Istoricii care fac această afirmație perfect justă au în vedere un singur aspect: Holocaustul, eventual cu exagerările de-acum cunoscute, trebuia să provoace o emoție așa de mare în toată lumea încât toată omenirea să înțeleagă cât este de justificată dorința evreilor de a avea o patrie. Nu aveau nicio șansă cei care s-au opus, căci Națiunile Unite, toată „lumea bună” a planetei erau de acord!…
Se omite, se ascunde sau nu se pricepe faptul că Holocaustul a avut și menirea ca, în interiorul lumii evreiești, să înfrângă rezistența sau reținerea față de proiectul sionist, producând o importantă mutație în mentalul colectiv evreiesc: le-a inoculat, dar cu ce preț?!, convingerea că viața printre creștini, printre goimi este atât de nesigură, că goimii sunt capabili oricând de alte persecuții cu caracter de pogrom, de genocid, astfel că emigrarea în Israel este singura care poate asigura viața oricărui evreu și un viitor acceptabil copiilor…
Nu mai înțeleg rolul comunismului dacă Holocaustul putea să producă aceste efecte!
Putea, dar nu era sigur că le va produce. Și nici nu l-a produs! Evreii nu se confruntau prima oară cu ravagiile antisemitismului. În plus, mai trebuie adăugată ipoteza unor istorici, potrivit cărora Holocaustul a mai avut un scop, din perspectivă iudaică și în măsura în care a existat un control cât de cât evreiesc în desfășurarea Holocaustului.
„Control evreiesc în desfășurarea Holocaustului”? E aproape o blasfemie, domnule profesor!
Te rog citează corect: am spus „cât de cât evreiesc… controlul cât de cât evreiesc în desfășurarea Holocaustului”, și am avut în vedere un detaliu uitat, neglijat sau ascuns din desfășurarea Holocaustului. Cred că știi că nu toți evreii au fost deportați. Știai?
Nici nu era posibil să fie toți deportați, dar ce importanță are acest detaliu?
Nu te-ai întrebat niciodată dacă au existat anumite criterii după care se făcea selecția, care evreu merge la Auschwitz și care nu?!
Din ce am citit, e clar că nemții îi alegeau pentru gazare și exterminare pe evreii bolnavi, inapți de muncă!
Păi de ce nu făceau nemții de la bun început această selecție?! De ce îi plimbau pe evreii inapți de muncă prin toată Europa pentru ca abia la Auschwitz să-i dea deoparte și să-i trimită la camerele de gazare, la moarte?! Ți se pare logic, ți se pare treabă nemțește gândită?
Nu, într-adevăr nu văd logica, îmi scapă! Nu pricep!
Nu pricepi pentru că nu cunoști un detaliu, despre care ți-am vorbit deja. Poate că ar merita să insist… Un detaliu pe care sioniștii îl ascund cu multă grijă! Atenție: nu nemții decideau care evrei pleacă în lagăre și care nu! De cele mai multe ori un lider evreu, rabinul, de exemplu, făcea listele! Și rabinul îi trecea primii pe listă pe evreii tarați fizic, nevolnici de viață, cum spune vorba din bătrâni. Iar ipoteza acelor istorici de care vorbeam este aceasta, o ipoteză cutremurătoare: atât cât a depins de evrei, de evreii sioniști, victimele Holocaustului au fost evreii degenerați, tarați, evreii de calitate proastă. Căci, vai, nu toți oamenii sunt egal dotați pentru viață, pentru reușită! Se cunoaște foarte bine că a existat o preocupare a sioniștilor ca în Palestina să ajungă numai evrei de calitate, mai ales tineri, bine dotați, bine pregătiți pentru viață, care să nu devină un balast pentru tînărul stat evreiesc!
Dacă-mi aduc bine aminte am citit lucrurile astea și în Protocoalele Kogaionului, dar tot mă crucesc de ce aud!…
…Te rog să nu te mai crucești atâta, acestea sunt lucruri care s-au spus de multă vreme, cu argumentele cuvenite, numai că nu au circulație în public. Sunt informații cenzurate! Și cred că ele sunt ascunse în primul rând față de publicul evreiesc!
Cred că și acest detaliu trebuie subliniat: ce spuneți dumneavoastră sunt lucruri pe care cenzura sionistă le ascunde în primul rând față de evrei, față de evreii normalli!…
Vezi! Am început să ne înțelegem! Perfect ai percutat cu această observație.
Sunt însă evrei care știu asta. O ziaristă din București, nu-i dau numele, care a stat ceva pe la Auschwitz, trimisă de unguri, s-a confesat unor prieteni români exact în acești termeni, învinuindu-i pe evreii sioniști! Nu pe nemți! Nu pe unguri!
Dacă nu-i dați numele ziaristei, nu vă crede nimeni. Nici măcar eu!
Ai dreptate. Se numea HEIDI LŐFFER… A făcut de mai multe ori acest comentariu când prieteni români se grăbeau să o căineze pentru numărul de identificare de pe braț pe care i-l aplicaseră nemții la Auschwitz!…
E cumplit pentru evrei să afle toate astea!
De 70 de ani tot facem inventarul suferințelor evreiești… Și constatăm că multe dintre aceste suferințe au fost cauzate de evrei, de lideri ai evreimii! E dreptul evreilor să reacționeze sau nu față de această dezvăluire: evrei vinovați de holocaustul din al II-lea Război Mondial!… Dar cred că e timpul să facem și inventarul suferințelor pe care aceiași lideri evrei le-au cauzat altor popoare! E un subiect pe care îl deschide Declarația Freedman! Subiectul acesta vreau să-l discutăm cu maximă seriozitate! Acum îl discutăm noi doi, ca istorici amatori, pârîți, dar în continuare, de aici înainte, sper ca acest subiect să fie abordat cu profesionalism, de persoane mai bine informate, specialiști propriu zis în istorie recentă. Eu nu fac decât să propun subiectul!
Deja ați identificat două teme de cercetare. Prima: câte vieți omenești s-au pierdut prin decizia Angliei de a respinge oferta de armistițiu a Germaniei? Decizie luată în urma intervenției liderilor evrei sioniști! Corect?
Cred că pot fi inventariate și distugerile, costurile materiale, mai ales că o bună parte din cheltuielile războiului se făceau pe bani împrumutați de guverne de la băncile evreiești… Motiv în plus ca să le convină evreilor prelungirea ostilităților!
A doua: câtă suferință a provocat nu numai evreilor, ci și ne-evreilor decizia liderilor sioniști de a împinge Germania și alte țări la adoptarea și exacerbarea anti-semitismului ca politică de stat! …Am rezumat corect?
Da, e corect rezumatul. Va fi o cercetare complexă și delicată: victimele ne-evreiești ale politicii anti-semite!… Sună ca un paradox.
Poate că nu ar strica să dați un exemplu, două.
După cum se știe, la încheierea războiului anti-semitismul a fost cu severitate incriminat. Cei vinovați de crime împotriva evreilor au fost aspru pedepsiți. Din păcate, acuzația de anti-semitism a devenit o armă folosită deseori împotriva unor oameni nevinovați. De exemplu, eu, subsemnatul, sunt o asemenea victimă! Dar nu mă plâng!… Alții însă, pe aceeași acuzație, neîntemeiată, au înfundat pușcăriile, au fost dați afară din slujbă, marginalizați… Sau condamnați la moarte, precum George Alexianu, omul care a fost binefăcătorul evreilor din Transnistria! S-au găsit evreii nemenici care să-l acuze de anti-semitism, dar nu s-au găsit și evreii cinstiți care, știind bine care era adevărul, să intervină în apărarea sa.
Evrei lași, în frunte cu rabinul Alexandru Șafran! Care vine la București în 1995, la 50 de ani după procesul Mareșalului, unde a refuzat să depună ca martor, vine și-i declara dlui Șerban Alexianu, „amic din tinerețe”, că ce mare păcat, un om ca tatăș său, George Alexianu, care a făcut numai bine evreilor, să fie condamnat la moarte și executat de comuniști. Un om așa de minunat ca George Alexianu!… Câtă nerușinare la acest mare rabin de Geneva!…
Așadar, e vorba de victimele pe care le-a produs și le produce acuzația nedreaptă de anti-semitism, de holocaust, genocid, pogrom etc. Noi, românii, ca popor, suntem acuzați pe nedrept de holocaust în Transnistria și de pogrom la Iași și București, în iunie și ianuarie 1941… Dar nu suntem acuzați la Tribunalul de la Haga sau la ONU, sau la Tribunalul din Băilești, cu dovezi juridic valabile, ci suntem acuzați cu argumente propagandistice, ziaristice, adunate de comisii fără nicio autoritate morală sau juridică! …La fel de nedreaptă este și acuzația de pogrom anti-evreiesc în ianuarie 1941.
La Iași ce a fost?
Pentru ce a fost la Iași să fie întrebați germanii, ei i-au împușcat pe evrei și nu au făcut-o așa, din senin, că erau ei anti-semiți… Să se disculpe nemții! Nu mă bag. Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul meu românesc. Și încercând să aflu cât sunt de adevărate acuzațiile la adresa românilor, am găsit o mulțime de dovezi cum că nu suntem deloc vinovați…
Din păcate, din păcate pentru cei care ne-au acuzat pe nedrept, a trebuit să cercetez problema în contextul ei. Așa mi-am dat seama că nici nemții nu sunt chiar așa de vinovați cum se clamează pe ulițele Hollywoodului! Dacă nu apărea această acuzație nedemnă la adresa noastră, nu ajungeam nici eu anti-semit. Căci pentru sioniști anti-semit este mai ales acela care nu acceptă acuzația de anti-semitism fără argumente serioase!… Evreii de proastă calitate s-au cam jucat cu acuzația de anti-semitism. În final, această acuzație se va demonetiza cu totul! Nu din vina …anti-semiților ca mine!
Deci trebuie făcut și inventarul suferințelor și neajunsurilor provocate prin acuzele nedrepte de anti-semitism. Cap de listă românii?
Nu-mi dau seama, dar suntem și noi pe lista celor ultragiați și păgubiți prin acțiunea bezmetică a haitelor de acuzatori de teapa lui Radu Ioanid, Andrei Oișteanu, Lya Benjamin și țuțării lor, alde Cioflâncă, Gabriel Andreescu…
Gabriel Liiceanu?
Dacă vrei mata?! Ai date precise?…
Ce urmează?
Urmează inventarul cel mai dureros, cel mai absurd: victimele comunismului. S-a vorbit atât de mult despre comunism… Despre comunismul de tip bolșevic, cominternist, instaurat în Rusia și țările est-europene de cei „40.000 de evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obținut comanda în atâtea țări ale lumii”, despre care vorbește Benjamin H. Freedman.
Numai 40.000 de mii?
Ar fi de discutat acest număr… Dar altădată. …Cred că trebuie să povestesc o întâmplare, care, cu câteva săptămâni în urmă m-a… m-a luminat. Am avut întâlnirea de 50 de ani de la terminarea liceului Micea cel Bătrân. Printre colegi, unul dintre cei mai iubiți, Peter, venit din Germania. La un an după terminarea liceului, în 1961, Peter a plecat cu toată familia în Israel… A revenit mereu în România, s-a însurat de două ori aici, a făcut facultatea de medicină aici, a trimis-o și pe fiică-sa să facă facultatea tot în România, la Constanța. E mai român ca mulți românași din clasa noastră politică!
A participat Peter al nostru cam la toate întâlnirile noastre de foști liceeni lemebiști… La ultima, în plină petrecere, când ne simțeam mai bine cu toții, cu un aer gânditor, Peter îmi spune: „Mă, Ioane, dacă nu erau comuniștii, noi nu plecam de aici!…”
Cred că vorba asta a fost pentru mine revelatorie: așadar, Peter și familia lui, cu părinți medici foarte respectați în Constanța, au plecat în Israel din pricina regimului comunist! Au plecat în Israel, iar mai apoi au plecat și din Israel… Deci nu dorul de Eretz Israel i-a mânat, ci lehamitea și teama de comunism!
Atunci, pe loc, mi-a venit să-i spun că nu românii sunt vinovați de comunism, ci evreii, dar m-am abținut și bine am făcut!… Nu se potrivea cu atmosfera de bine, de confort sufletesc în care respiram cu toții briza mării, la Zorile. Deduc: evreii sunt de două feluri, evrei autori ai comunismului și evrei victime ale comunismului!
În ce fel Peter și alți evrei, plecați în Israel, sunt victimele comunismului, iată un subiect interesant, pe care însă nu e cazul să-l dezvolt eu. Îl semnalez doar! Și mă întorc la subiectul meu: m-am considerat întotdeauna o victimă a comunismului, în măsura în care toată agonisita părinților și bunicilor mei s-a dus pe apa sâmbetei în 1948, când cu naționalizarea. Bașca tot ce a urmat, ca degradare a vieții, ca neputință de a-ți afirma potențialul creator etc. Numai că acum descopăr că acele suferințe ale unui neam întreg erau necesare nu pentru a edifica o societate nouă – nu se poate face omletă fără să spargi ouăle!, cum ne explicau propagandiștii mai subțiri! Ci sufeream pentru a-i determina pe evreii din mijlocul nostru, care sufereau cot la cot cu noi, să părăsească România comunistă. România comunistă, căci România românească, cea de până la 23 august 1944, evreii nu prea se grăbiseră s-o lase pentru Israelul din Palestina… Adică evreii sioniști, cu proiectele lor nebunești, paranoice, erau cei ce ne stricaseră viața… Și nouă, românilor, și lor, evreilor! Ne-au cufundat în rahatul comunist pe toți, dar posibilitatea de a ieși la lumină, la aer curat, respirabil, au oferit-o numai evreilor care cereau să plece în patria lor cea nouă, Eretz Israel! Cum să nu ceară evreii …repatrierea?!
Să înțeleg din asta că adversitatea dintre evreii comuniști și evreii sioniști nu a fost prea mare?
A fost o diversiune! Un teatru criminal, jucat destul de bine. Sunt nenumărate dovezile că, la un nivel aflat deasupra acestei adversități trucate, sioniștii și comuniștii aveau un for de decizie comun. Și-au dat mâna întotdeauna când a fost nevoie. Desigur, nu în văzul nostru!
Susțineți așadar că dacă evreii ar fi plecat destul de mulți în Palestina înainte de 1944, în România nu se mai instituia comunismul?
Cam da! …Dar, reține ce ți-am spus deja: instaurarea comunismului urmărea și alte efecte, multe dintre ele tot în beneficiu evreiesc… Însă acest subiect nu-l putem aborda integral într-o discuție de un ceas, două! Nici nu am datele necesare. …Aș zice cam așa: dacă proiectul Israel în Palestina ar fi avut printre evreii normali succesul scontat de evreii sioniști și dacă, așadar, statul Israel se înființa după primul război mondial, al doilea război mondial nu mai izbucnea!
Deci de vină sunt evreii care nu au dat curs invitației de a se strămuta în Palestina încă de la bun început, după primul război! Le plăcea mai mult la București și Budapesta decât pe malul Iordanului!…
Ca glumă, glumă amară, merge! Nu le putem reproșa evreilor de atunci că au procedat ca ființe raționale, normale… Dar când vom face socoteala, când ne vom întreba cum am ajuns să facem din țara și din viața noastră o sperietoare pentru evrei, nu mai e de glumit. Eu sunt un om sărac. Părinții mei ajunseseră însă la o stare materială foarte bună în 1948. Dacă în viața părinților mei nu intervenea comunismul, naționalizarea, colectivizarea agriculturii, mi-e așa de ușor să-mi imaginez cum ar fi fost viața lor, viața mea, a copiilor mei!… Cu totul alta. Și nu uita, avem o singură viață!
Să nu uităm paradoxul: evreii nu s-au înghesuit să plece pe vremea persecuțiilor de dinainte de 23 august. Se plâng acum de acele persecuții, dar bunicii lor nu s-au grăbit să plece în Israel nici pe vremea legionarilor, nici pe vremea lui Antonescu. Exodul s-a produs după 1945, adică după venirea la putere a comuniștilor, a evreilor! Căci în vremea aceea spuneai comunist, spuneai evreu!
Așadar evreii părăseau o țară guvernată de evrei!… Te ia amețeala și nu mai înțelegi nimic, nici ca evreu, nici ca român! Decât dacă afli de ițele trase de sioniști & comuniști împreună! Marii șahiști de pe eșichierul planetar!…
În termeni mai clari, unii evrei, evreii normali, părăseau o țară guvernată de alți evrei, evreii sionisto-comuniști! Le-am zis evrei paranoici și nu retrag cuvîntul! Ci îl repet: evrei paranoici! Evreii sioniști!
Am însă o nedumerire: ați spus că Holocausul a făcut victime printre evreii tarați, nevoiași. Evreii de azi, când află de această teorie, nu se revoltă, nu cer socoteală?
De ce să se revolte? Evreii de azi sunt urmașii evreilor care NU au pierit la Holocaust, ai evreilor care NU au fost considerați inutili, tarați etc. Da, sunt și o mână de evrei idealiști pe care îi oripilează cinismul sionist! Să sperăm că vor fi mai mulți acești evrei visători, generoși și însetați după dreptate. Ceilalți, majoritatea, nu au cum să se supere că se numără printre cei aleși să supraviețuiască!…
În concluzie?
În concluzie, fac apel la cei care au acces la datele exacte ale celor întâmplate să cerceteze istoria secolului trecut din această perspectivă: (1) refuzul sau reținerea evreilor de rând de a se conforma proiectului sionist de înființare a Israelului și (2) politica, mai exact spus stratagemele criminale imaginate de sioniști pentru a-i constrânge pe evrei să emigreze totuși în Palestina! Am zis totuși, adică împotriva voinței lor!
Nu e prea mult spus împotriva voinței lor?
Ar fi bună o statistică: câți din evreii emigranți în Israel după 1945 au rămas în patria regăsită? Ar fi chiar imperios necesară, separat, pentru evreii plecați din România, pentru cei plecați din Rusia ș.a.m.d.
La ce ar fi necesară o asemenea statistică?
La multe. Printre altele, ne-ar fi utilă și în discuția pe marginea ultimei turnuri pe care pare s-o ia proiectul Israel în Palestina. Ai auzit de diasporism?
Diasporism? Nu.
Este tot mai răspândită ideea că proiectul sionist numit Israel în Palestina va eșua, că se apropie de faliment!… Personal nu mă bucur de un asemenea veritabil cataclism!… Așa cum se bucură unii… În aceste condiții nu este de mirare că a apărut un curent de opinie tot mai activ în Israel, care susține că pentru viitorul Israelului ar fi bine ca acesta să se retragă din teritoriile ocupate, să revină la granițele din 1948, iar în Israel să rămână numai evreii care provin din țările arabe. Coabitarea acestora cu arabii din Israel și din vecinătatea Israelului este mult mai ușor de imaginat și realizat… Iar evreii veniți din Europa, din fostele țări comuniste, să se întoarcă de unde au plecat, căci comunism nu mai există! Maurul și-a făcut treaba și a plecat!
Cum trebuie privit acest proiect?
Cu cea mai adâncă repulsie și indignare!…
Mai aveți ceva de adăugat?
Mă rezum la un gând care mi-a venit în timpul acestei conversații: mi-am adus aminte de evreii care au dat niște „tunuri” de toată frumusețea în România după 1990. Câțiva dintre ei, foarte puțini, au ajuns și în justiție, în ancheta Parchetului sau chiar judecați și condamnți. Dar niciun evreu după 1990 nu a intrat la pușcărie: pentru că, dacă a fost cazul, s-a refugiat în Israel, iar statul Israel nu-i extrădează pe evrei indiferent ce crime au făcut prin alte țări!… Le oferă adăpost și cursuri de reciclare, data viitoare să nu se mai lase prinși… Ce concluzii tragi?
Că și acesta este unul din țelurile urmărite prin înființarea statului Israel: să aibă evreii „penali” unde să se adăpostească, să nu-i ajungă rigorile justiției atunci când sunt prinși „cu rața-n gură”!?!
Înseamnă cu nu e timp pierdut cât am trăncănit amândoi. Să fii sănătos!
O clipă, domnule profesor! Lipsește din discuția noastră raportarea la 1 Decembrie 1918! Vă întreb: mai era posibilă România Mare dacă englezii acceptau condițiile de armistrițiu și războiul se termina în acele grele zile când România era redusă la o parte din Moldova, vreo cinci județe. Ce se întâmpla cu noi, dacă rămânea valabilă Pacea de la Buftea?
Bună întrebare! Excelentă! Dar nu fac, pe marginea ei, decât un singur comentariu: unde dai și unde crapă!…
Evident, apariția României Mari nu ar fi fost posibilă fără conjunctura care a făcut posibilă desprinderea Basarabiei din strânsoarea rusească și destrămarea Imperiului Habsburgic. Basarabia, pe care evreii bolșevici o visau ca pe o republică socialistă sovietică a evreilor, un Israel european al lor!… Acea conjunctură: înfrângerea deopotrivă a Rusiei și a Austriei!, nu a fost de nimeni prevăzută sau măcar imaginată! Nici măcar de marii șahiști ai sionismului, care se amăgeau, atunci ca și azi, că trag ei toate sforile! Le trag, dar nu le iese cum vor ei decât atunci când e să distrugă ceva!… La asta se pricep! Au făcut pe dracul în patru ca să se încheie războiul așa cum l-au planificat ei!… Și s-a încheiat cu totul altfel măcar în privința noastră, a românilor!
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este cum a fost posibil, prin ce manevre? Ci să ne întrebăm dacă meritam România Mare! Dacă ni se cuvenea Ardealul? Dacă Basarabia era sau nu drept să revină alături de cealaltă jumătate a Moldovei, în cuprinsul României?… Iar răspunsul este acesta: Făurirea României Mari a fost un act de justiție! De dreptate care ni se făcea nouă românilor!
„Drept pentru care faptă?”
Pentru o mulțime de fapte din timpul războiului, dar și dinainte, care au plăcut dinaintea Judecătorului Suprem… Le enumerăm cu altă ocazie!… Și pentru o mulțime de alte fapte, ale ungurilor, ale rușilor etc., care NU au plăcut Domnului!
Când te gândești cum le-a aranjat, concluzia este una singură: Nu există mai mare șahist ca …El! Asta nu pricep sioniștii! Să-I mulțumim din toată smerenia noastră că ne-a băgat în seamă…
A consemnat N. Vancea
Nota redacției: Am ezitat să public acest text, vreme de trei ani. Sunt conștient de gravitatea celor afirmate, am tot sperat în acești trei ani să găsesc argumente și motive pentru a mă lepăda de acest text. N-au apărut, din păcate, decât alte confirmări, pe care nu le mai adaug la textul inițial. Dacă va fi nevoie, o voi face. Ion Coja
Răspunde cu citat
Marcaje