Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul
Mareste imaginea.
Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, aflata in purtarea de grija a maicilor de la Manastirea Bistrita - judetul Valcea, ocupa un loc particular printre celelalte pesteri din tara noastra. Numele acesteia nu vine de la locul de nevointa al sfantului, ci de la faptul ca aici se adaposteau, in vreme de necaz, Sfintele sale Moaste. Aspectelor naturale, ca pozitia intre stanci abrupte, drumul greu accesibil si intrarea caracteristica, se adauga si importantul rol avut in istoria poporului roman, impletindu-si existenta cu viata stramosilor nostri. Chiar in prima atestare documentara, ea apare ca loc de adapost si refugiu in fata urgiilor revarsate peste glia strabuna. La inceput, vatra de sihastrie a pustnicilor de pe Valea Bistritei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, salvatoarea tezaurului si a locuitorilor sfintei manastiri fondate de boierii Craiovesti.Galeriile intunecoase rasfirate inlauntru ei, amenajate cu multa iscusinta de calugarii bistriteni, devin cele mai sigure tainite pentru comorile de arta, documente ctitoricesti si voievodale, creatii culturale si de spiritualitate ortodoxa. Fara ea, "multe dintre comorile pastrate s-ar fi risipit ca cele din alte manastiri”, afirma Alexandru Odobescu. De-a lungul istoriei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul ocroteste viata unor personalitati ilustre si ofera spatiu de pustnicie pentru numerosi calugari, retrasi in acea singuratate, unde practicau asceza monahala si creau valoroase opere culturale, iar in bisericutele din stanca, oficiau sfintele slujbe pentru folosul intregii omeniri. Mai presus de orice, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul evoca un fragment din zbuciumata istorie a poporului roman, care a infruntat obstacolele si a biruit greutatile, strabatand cu intelepciune si darzenie drumul vietii, desi uneori a fost mai prapastios decat cel care urca peste stanci spre Pestera. Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - de-a lungul istoriei Potrivit unei traditii consemnate de arhimandritul Chiriac Ramniceanu, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul a fost descoperita de "un cioban vanator, mai inainte de a fi fost zidita sfanta Manastire Bistrita”. Cunoscuta din vechime, documentar este mentionata abia la inceputul secolului al XVII-lea. De atunci si pana astazi, numerosi oameni de stiinta si cultura au facut interesante comunicari despre acest spatiu subteran, bogat in evenimente istorice si trairi spirituale, apartinand stramosilor nostri.Primul care vorbeste despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat aici din egumena de la Manastirea Dealu, fiind constrans de evenimentele provocate de navalirea in Tara Romaneasca a principelui Transilvaniei Gabriel Bathory (1608-1613), la finele anului 1610. In Cronica sa, citim: "Iar noi, orfani de domn, in spelunci si munti, cum zice Pavel, si in gaurile pamantului ascunzandu-ne, temandu-ne de infatisarea lui Bathory Gabor; lipsiti, apasati, maltratati, asteptand vreme de bace, daca va fi voia lui Dumnezeu; stapaniti deci de aceste lipsuri grozave si luptandu-ne cu ele, mergand din loc in loc si intorcandu-ne, am venit in Manastirea zisa Bistrita, unde afland o pestera foarte mare, in care nu puteau patrunde vrajmasii.” La mijlocul secolului al XVII-lea, pestera este vizitata de arhidiaconul Paul de Alep. In opera sa, conceputa cu ocazia calatoriei sale, ca insotitor al patriarhului Macarie al Antiohiei prin Tara Romaneasca, scrie: "Cand ne-am urcat sa vedem acea pestera, ne-am suit pe o singura poteca, unul cate unul, pe un urcus greu, avand in dreapta noastra o prapastie inspaimantatoare pana jos la albia raului. Din aceasta cauza, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun alustrade prinse din copac in copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate si cu multa osteneala. De la povarnisul dealului pana la pestera, cam cat o aruncatura de piatra, sunt niste scanduri lungi si inguste ca de podet, slujind drept balustrade; cand se tem de vreo primejdie, le ridica. Si aici stau in siguranta, ca nici chiar dracii nu-si pot face drum la ei.La poarta sunt doua ferestruici de fier, prin care am patruns ca animalele, in patru labe; si am continuat sa inaintam de-a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina tortelor, pana ce eram aproape morti de oboseala. In sfarsit, am iesit intr-un loc intins si neted, unde am cercetat cu evlavie biserica cladita intr-o mare infundatura ce comunica cu exteriorul, si alaturi de ea este o chilie curata, locuita intotdeauna de un calugar. Langa biserica, la rasarit, este o alta infundatura mare, care comunica cu exteriorul si cu valea, unde, dupa cum se spune, numai in zori patrunde o raza de soare. In pestera este un izvor cu apa limpede, care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur imprejur, ci numai un munte inalt si rapos, care se ridica dincolo de rau.” Calatorul antiohian mai precizeaza ca, in vremuri de primejdie, domnitorul tarii trimite aici sotia si avutiile sale, iar aprovizionarea se face prin deschizatura dinspre Cheile Bistritei, cu ajutorul unui scripet. Ajuns mitropolit al Tarii Romanesti, Neofit I Cretanul (1738-1753), intreprinde doua calatorii pastorale prin tara, in anii 1746 si 1747, vizitand si Eparhia Ramnicului. Ierarh cu multiple preocupari culturale, redacteaza, in drumul sau un interesant "Jurnal”, care cuprinde valoroase insemnari despre monumente si localitati, precum si numeroase inscriptii si pisanii bisericesti. In prima sa calatorie, mitropolitul ajunge si la Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, despre care noteaza: "Mai sus putin de manastire, ca la un sfert de ora, si tot pe malul drept al raului Bistrita, ce curge de la miazanoapte la miazazi, se afla o pestera foarte sigura, in care am intrat si noi, si ne-am minunat; fiindca intrarea ei este intr-un loc rapos, si inlauntru nu poate intra cineva decat plecandu-se; apoi la vreo doi stangeni de asemenea intrare, se intalneste o poarta de fier, si la alti cinci stangeni alta poarta de fier. Mergand insa cineva si mai inlauntru, afla lumina si atata spatiu ca ar putea sa incape peste doua mii de oameni. Aici se afla inlauntru si doua biserici si izvor de apa, sezand si un ieromonah pentru serviciul divin. Si ca sa zic pe scurt, aceasta pestera este o fortificatie pentru locuitorii de acolo.”In anul 1769, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este mentionata intr-un hrisov emis de Grigorie III Ghica (1763-1769), voievodul Tarii Romanesti. Izbucnind razboiul ruso-turc (1768-1774), egumenul de la Manastirea Bistrita, ieromonahul Grigorie (1768-1774), ascunde in pestera moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau rapite. Tara Romaneasca intrase sub stapanirea beligerantilor, iar manastirile erau jefuite. Din aceasta cauza, la 12 septembrie, domnitorul imputerniceste conducerea manastirii sa caute "in tara” patru oameni de incredere spre "a-i randui paza la pestera, unde se afla Sfintele Moaste ale Sfantului Cuvios Parinte Grigorie Decapolitul”. Tot in secolul al XVIII-lea, pestera este mentionata in "Genealogia Cantacuzinilor”. Redactorul ei, banul Mihai Cantacuzino, tratand despre fondarea Manastirii Bistrita, relateaza ca este zidita la "poalele unui munte inalt, in care munte este o pestera foarte ciudata. Are intr-insa trei garliciuri, si toate razbat intr-o larga spartura in coasta muntelui, la care loc se lumineaza pestera. Dar a intra sau a iesi pe la acea spartura nu se poate, pentru ca in toate partile, si in sus si in jos, este rapa, ca si cum ar fi muntele intr-adins taiat, si impotriva sparturii este alt munte rapos, printre care munti curge apa Bistritei, cazand din piatra in piatra, are o vedere frumoasa si face un sunet nostim. In maidanul acelei sparturi, pot incapea ca la saptezeci de oameni. Sunt doua odai si doua paraclise in pestera, in care, dupa ce banul Barbu Basarab a imbatranit, s-a calugarit si acolo a schivnicit pana la moartea sa.”Un mare carturar al monahismului romanesc, ieromonahul Dionisie Eclesiarhul, cunoscut in istoria culturii nationale ca poliglot, miniaturist, caligraf si cronicar, a lasat posteritatii o imagine ilustrata a Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul. Volumul al II-lea de acte si hrisoave din arhiva pastrata in Manastirea Bistrita, redactat in anul 1796, cuprinde si un document referitor la "mile si scutiri" domnesti privind "Schitul Pestera"; caligrafiat artistic, frontispiciul actului voievodal este ornamentat cu peisajul pesterean, surprins de pe stanca malului opus al raului. Se observa o scara de lemn prevazuta cu un mecanism care permitea ridicarea ei in caz de pericol; usa de fier; Biserica Sfintii Arhangheli, imaginata cu turla, desigur interventia miniaturistului pentru a indica locasul de cult; o chilie, separata de biserica, in a carei apropiere se afla un dispozitiv, asemanator unui fus de put cu roata, de care atarna o funie si o galeata. Cu ajutorul acestei instalatii scoteau calugarii apa din albia Bistritei si ridicau diferite materiale, metoda practicata pana in secolul al XX-lea de monahii Manastirilor de la Meteora, din Tesalia. Stancile din jurul pesterii sunt acoperite cu brazi si tufisuri, printre care zboara pasari si misuna serpi. Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul apare si intr-un document din 7 aprilie 1797, prin care domnitorul Alexandru Ipsilanti (1796-1797) miluieste sihastria de aici, dupa exemplul inaintasilor sai. Printre altele, se spune: "Fiindca Schitul Bistrita din Valcea, ce este in pestera de 50 de stanjeni, la care este hramul Sfintilor Arhangheli, unde locuiesc parinti sihastrii, cu un trai foarte greu, apa o trag acolo sus din paraul de jos, de 80 de stangeni”, este scutit de "dijmarit 50 de stupi, 50 de oi, si sa ia anual din vama judetului 50 de taleri; sa mai ia 20 de taleri anual de la vinarici si sa tina doi oameni scutiti". In secolul al XIX-lea, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul trece in literatura. In anul 1842, poetul Grigore Alexandrescu (1810-1888) intreprinde, impreuna cu Ion Ghica (1817-1897), o calatorie prin tara, pentru vizitarea monumentelor istorice si naturale, printre care si Manastirea Bistrita.Condusi la pestera de un calugar varstnic, scriitorul relateaza: "Ne trebui mai mult de un ceas pana sa ajungem, poteca era stramta, inainte si in dreapta prapastii, in vale raul ce poarta numele manastirii, impotriva stanci rapoase si goale, si in stanga pestera, in care intraram pe branci ca intr-o vizuine, cu toate ca inlauntru e destul de larga. Fiecare dintre noi tinea cate o faclie aprinsa. Inlauntru pesterii sunt doua mici altare in fata prapastiei." Poposind la Manastirea Bistrita in anul 1858, scriitorul Alexandru Pelimon (1822-1881), cunoscut pentru calatoriile sale, este condus de ieromonahul Roman la monumentele din zona: Manastirea Bistrita, Schitul Papusa, Cheile Bistritei si Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul. Lucrarea sa, "Impresiunii de calatorie in Romania”, reda sugestiv excursia la pestera, relatand: "Ne urcaram pe poteci pana la braul dealului situat la capatul manastirii si ajunseram la gura grotei, care are la intrare-i o portita. Aici gasiram mai multi vizitatori care, ca si noi, tocmai intrau. Aprinseram mai multe faclii si ne puseram a parcurge prin toate partile si a cerceta deosebitele stanci boltite in piatra, unde domnea tot acel intunerec care fu in grota cea de la Dambovita. Forma insa a acestei de aici este altfel, precum si pamantul de o alta natura. Stalactite lipsesc sau sunt foarte putine si neinsemnate, inlauntrul grotei se afla acel intunerec si o nespusa umiditate. Se gasesc doua mici paraclise zidite inlauntrul ei, si un mic raulet care izvoraste si se pierde prin atatea invartituri si deosebitele canaluri formate de natura. Intr-o parte mai cu seama, bolta lua, din cauza umiditatii, un desen foarte admirabil, parca ar fi construita toata dintr-o marmura cu vinetele; si mii de lilieci, atarnati unii de altii ca niste ciucuri si agatati de colturile boltilor si prin toate unghiurile, incepura a zbura imprejurul nostru, indata ce patrunsera la ei lumina facliilor.Admiraram mult aceasta minune si, dupa ce trecuram de cate doua ori prin fiecare parte sau prin fiece boltitura, iesiram cu totii dintr-insa si traseram in urma noastra portita de la intrare. Ne coboraram iarasi pe acele drumulete facute in piatra sau potecile pe unde suisem, pana ajunseram dinaintea unor stanci mari aruncate de timpuri in mijlocul apelor.” Primele date istorice despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul provin de la cercetatorul Alexandru Odobescu (1834-1895), apreciatul initiator al studiilor arheologice din tara noastra. Avand misiuni stiintifice, vine de trei ori la Bistrita, intre anii 1858-1861. In 1860, imputernicit de Ministerul Cultelor si Instructiunilor Publice, descrie si catalogheaza toate obiectele de patrimoniu cultural si artistic din manastirile judetelor Arges si Valcea. Atunci viziteaza si pestera, despre care spune: "In dosul manastirii, dar sus pe rapa si la un loc mai putin accesibil, este o pestera, in care se intra de-a buselea, printr-o crapatura ingusta; indata insa pestera se largeste, formand bolti inalte si uneori suprapuse cu felurite accidente de teren, cu scurgeri impietrite si chiar cu o cisterna fireasca in fundul unei cavitati. Aici, din vremi nememorate, au locuit pustnici; aici s-au pastrat in vechime Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul; aici, in sfarsit, s-au pus la adapost, in timpuri de jafuri si de invazii, obiectele de pret ale manastirii, astfel incat astazi gasim la Bistrita mai multe odoare si carti vechi decat in alte manastiri.Osebit de traditie insa nu avem alta mai veche marturisire despre locuirea acestei pesteri, decat capela ce s-a zidit la anul 1637, de catre mitropolitul tarii Teofil, sub patronajul Sfintilor Voievozi, la un loc unde pestera se deschide la lumina printr-o gura larga, drept deasupra unei rape inalte ce da perpendicular in rau. Aceasta capela s-a daramat, si in locu-i s-a facut alta care poarta urmatoarea inscriptie, ce se gaseste inca acolo pe o piatra sapata cu multa inexperienta de sculptura si de stil: "Aceasta sfanta biserica este zidita de mitropolitul Teofil la leat 7145, si ramaind la pustiire si de tot la risipire; iar la leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a dres mai de iznoava prefacut.. si a parintilor Rafail Ieromonahul si Ivana vesnica pomenire. Am scris eu, Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3.” Pe la anul 1828 a ars si aceasta bisericuta cu chiliile ce se facuse alaturi, si in care locuia schivnicul Ilarion, cel din urma calugar pesterean; de atunci s-a mai reparat numai capela de piatra, invelindu-se cu sindrila, si s-a zugravit pe la anul 1831, dar acum a ramas si ea cu totul pustie. Nici chiliile, nici scripetul, pe care se ridica in vechime sicriul Sfantului Grigorie si celelalte odoare, nu mai exista. Vechea credinta traditionala, ce privea acea sfintita pestera ca o protectoare a manastirii din vale, a pierit impreuna cu nevoia de refugiu si cu frica urgiilor din timpurile barbare; pestera, cu intunecimile ei misterioase, cu boltile-i locuite de mii de lilieci, a ramas numai ca o curiozitate pitoreasca pentru vizitatorii localitatii; dar pentru arheolog ea pastreaza inca multe pretioase amintiri; fara ea, poate ne-ar fi astazi greu a constata prin obiecte existente, vechi relatii si insemnate producte ce dovedesc cultura strabunilor nostri". Pe langa cele doua biserici din Pestera, Alexandru Odobescu mentioneaza si "locul unde voia Stirbei sa faca inca una".Contemporan cu Alexandru Odobescu, francezul Lancelot, pasionat calator, viziteaza Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul in anul 1860; el consemneaza unele relatari ale localnicilor, potrivit carora, niste vanatori indrazneti, urmarind o ursoaica, au patruns in pestera, transformand-o in adapost. Ulterior, "pestera a fost locuita, in vremile vechi si uitate, de pustnicii de prin aceste parti, si se poate admite chiar ca, ea sa fi fost locuita, cu mult mai inainte de oameni preistorici, de asa numitii locuitori ai pesterilor". In continuare, el mentioneaza "ruinele a doua paraclise, unul zidit, avand si chilii imprejur, si altul sapat in piatra", iar "calugarii asceti, care locuiau in acel mic schit, scoteau apa cu urciorul legat de funie, din apa Bistritei care trece prin fundul acestei prapastii." De asemenea, autorul mai precizeaza ca: "in vremuri de grea cumpana, de navaliri dusmane, de urgie si de jafuri, de sabie si foc, aici se ascundeau calugarii de la Manastirea Bistrita, cu odoarele pretioase, cu actele si documentele, cu cartile si manuscrisele Manastirii", dar acum "totul este in ruina. Pestera nu mai este astazi locuita de oameni." Invatatul arhimandrit Ghenadie Enaceanu, publicand in anul 1876 "Notele de calatorie ale mitropolitului Neofit I”, reda si cateva informatii despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, asa cum arata atunci: "In aceasta pestera, astazi se afla numai usa de fier cea dintai, a doua lipseste. Inlauntru se mai afla o bisericuta si chilia unui ascet care, murind mai in anii trecuti, s-a inmormantat langa chilia sa. Bisericuta, desi in stare de ruina, reprezinta antichitate, si poate sa fie tot aceea vazuta de mitropolitul Neofit; chilia este insa o constructie cu totul moderna. Atat bisericuta cat si chilia sunt expuse la soare, intr-un loc foarte rapos, iar calea ce conduce aici este pe sub pamant."Ales episcop al Ramnicului, Ghenadie Enaceanu desfasoara o vasta activitate pastorala, cercetand parohiile si manastirile din eparhia sa; in anul 1890 se afla la Manastirea Bistrita. In lucrarea sa, "Vizite canonice”, relateaza ca: "In muntele dinspre miazanoapte sus si in paralel cu albia Bistritei este o pestera veche, unde s-a pastrat la vremi Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, care pestera se compune dintr-o sala lunga si inalta, avand lumina prin crapaturile stancilor, cu o intrare larga numai de un metru patrat. in gura are tocul si usa ferecate in fier. Astazi a ajuns adapostul liliecilor care, ziua in numar enorm de mare, stau atarnati unul de altul ca niste candelabre si de peretele ce compune tavanul pesterii, iar noaptea, umplu spatiul dimprejur, culegand nictiridele de tot felul." La sfarsitul secolului al XIX-lea, pestera este vizitata de scriitorul si publicistul Alexandru Vlahuta (1858-1919) care face o calatorie prin tara. Impresiile culese le publica in anul 1901 sub titlul "Romania pitoreasca”, unde scrie despre pestera urmatoarele: "Chiar din spatele manastirii intri in Cheile Bistritei, in lumea prapastiilor si valtorilor: tot muntele e crapat de sus pana jos, si pe fundul acestei taieturi, intre inaltii pereti de piatra, s-azvarle Bistrita, vijelios batandu-si apele de stanci, c-un zgomot asurzitor. In peretele din dreapta, la o inaltime ametitoare, deasupra torentului se deschide Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul. O potecuta cu trepte scqbite in piatra te duce de-a lungul cheilor, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini inguste, prin care de abia te strecori si mergi taras prin intunerec ca vreo zece pasi pana dai sub o bolta inalta care primeste putina lumina de afara prin crapaturile peretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfarmituri de piatra in tinda pesterii, la paraclisul Sfantului Grigorie; de aici se despart doua hrube adanci, intunecoase; una "a liliecilor", unde intr-adevar huzuresc acesti zburatori ai noptii ca in propriul lor domeniu, alta "a chiliei", care te suie prin tot felul de cotituri la o chilioara parasita, cu icoane sterse, cu pereti afumati, acoperiti de vechi pisanii - urmele pustnicilor care, retrasi de lume, si-au inchis viata de bunavoie in tainitele acestea umede si intunecoase."
Mareste imaginea. 
Răspunde cu citat
Marcaje