Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Cataniei
20 februarie Viaţa Sfântului Ierarh Leon, Episcopul CatanieiAcest de Dumnezeu ales luminător al Bisericii şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci, râvnitorul apostolilor, purtătorul de grijă al săracilor şi minunatul lucrător de prea mari minuni, s-a născut în mitropolia Ravenei, din părinţi de neam bun; iar la suflet era mult mai de neam, pentru covârşitoarea lui faptă bună, pentru vieţuirea cea vrednică de laudă; căci nu numai după ce a luat arhieria, ci şi mai înainte săvârşea fapte bune de Dumnezeu insuflatul, având grijă lucrurilor bisericeşti şi ocârmuirea, ca un econom credincios şi înţelept slujind tuturor celor împreună robi şi împărţind măsuri din griul stăpânesc. Deci, după ce a murit Savin, cel ce fusese mai înainte arhiereu, pentru minunata lui petrecere, s-a adunat toată mulţimea mitropoliei Catanei, din dumnezeiască voinţă şi au ales toţi pe Leon. Care, după numire, avea şi vitejie de suflet şi dădea război cu bărbăţie împotriva lupilor celor gândiţi, apoi se nevoia cu privegheri, cu rugăciuni şi cu alte fapte bune, ca să păzească oile nevătămate de eretici şi de diavoli, mustrând în fiecare zi şi răsturnând reaua slăvire a deşartei glăsuiri şi vădind basmele păgânilor, ca un prea înţelept, iar către credincioşi era foarte milostiv şi îndurat, dând multe milostenii cel ce-l urma pe Hristos.Sfântul Leon strălucea înaintea tuturor ca un luminător prea luminos, purtând de grija sufletelor şi de sărmani îngrijindu-se, fiind hrănitor al săracilor şi al celor strâmtoraţi sprijinitor preasârguitor. Şi, pe scurt, pe toţi lipsiţii şi scăpătaţii îi primea şi îi ajuta cu dâre bogată. Apoi se făcea tuturor toate, după cum zicea marele apostol, ca să-i mântuiască pe cât ar fi cu putinţă. Şi avea râvna multă la dumnezeiasca credinţă că un alt Ilie. După aceea, se nevoia să şteargă păgânismul cu totul, căci erau încă unii ce se închinau idolilor ca nişte necunoscători. Drept aceea, nu numai cu cuvinte îi învăţa, ci şi cu lucruri şi cu minuni, ca să cunoască slăbiciunea şi neputinţa deşerţilor zei şi puterea cea covârşitoare a adevăratului Dumnezeu. Într-o zi s-a dus cu mulţi oameni la un loc, unde aveau elinii un idol din vremea lui Deciu şi nebunii îl socoteau Dumnezeu. Dar preaînţeleptul Leon a făcut acolo rugăciune cu lacrimi, către Stăpânul Hristos, să-l surpe ca un Atotputernic; şi îndată, o! minune, a căzut la pământ şi s-a zdrobit necuratul idol. În acel loc s-a aflat în ceasul acela o cruce preaminunată, iar cei de faţă, văzând o înfricoşată minune ca aceasta, s-au spăimântat. Deci a zidit acolo o biserică a sfinţilor 40 de mucenici şi nu numai această biserică, ci şi o alta prea frumoasă şi vestită a zidit cuviosul, în numele Sfintei fecioare Muceniţe Lucia, care a mărturisit acolo, în Catana. În această biserică se află acum întru tot cinstitele şi sfintele moaşte ale acestui minunat Leon; şi iese dintr-însele ca un izvor de-a pururea curgător, mirositor, de toate relele izbăvitor, de patimi curăţitor şi al diavolilor izgonitor. Căci multe minuni a săvârşit de trei ori fericitul în viaţă, ba şi mai multe a săvârşit după moarte şi săvârşeşte în fiecare zi până astăzi; şi tămăduieşte toată neputinţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Pe toate nu le scriem una câte una, pentru scurtare, ci numai o lucrare de minuni să o povestim, pe care a săvârşit-o încă trăind, pentru care veţi înţelege cita îndrăznire avea către Hristos, de Dumnezeu insuflatul.Se afla acolo un vrăjitor, în ostrovul Siciliei, care făcea cu ajutorul diavolului semne şi minuni şi se numea Eleodor, care a întrecut pe Iani, pe Iamvri şi pe Simon, fiindcă avea într-însul toată lucrarea diavolească. Acesta era fiu al unei creştine de neam, cu numele Varvara şi se socotea a fi creştin; însă era de copil semeţ şi mândru şi poftea să fie eparh al cetăţii, ca să facă fără de ruşine voile sale cele rele. Dar nu era voia lui Dumnezeu să ia o vrednicie ca aceasta preaînaltă, el care era nevrednic.Deci, a luat altă îndrăzneală întru tot necuratul, adică a aflat un iudeu vestit în vrăji şi în farmece, cu care s-a împrietenit şi l-a rugat să-i ajute să ia vrednicia cea dorită. Iar acela i-a dat o scrisoare, zicând astfel: "Du-te în miezul nopţii la mormintele boierilor şi te suie deasupra unui stâlp şi acolo va veni un om înfricoşat la vedere, dar să nu te temi. Şi dacă îţi va zice să te cobori, să nu-l asculţi până nu-ţi va făgădui să-ţi facă toate voile tale". Atunci, urâtul Eleodor s-a dus în locul acela, bucurându-se şi aruncând în văzduh hârtia, a văzut pe diavol călare pe un cerc şi i-a zis: "Ce-ţi trebuie de la mine?" Iar el a răspuns: "Voiesc să-mi faci tot ce doresc". Iar el a răspuns: "Dacă primeşti să te lepezi de Hristos, orice-mi vei cere îţi voi face degrab!"Atunci ticălosul s-a lepădat de Hristos şi s-a rânduit împreună cu satana, care i-a dat pe diavolul cel mai puternic în răutate şi prea viclean, ce se numea Gaspar, căruia i-a poruncit să stea lângă dânsul şi să i se supună totdeauna că să săvârşească şi să împlinească toate poruncile lui. Acestea poruncind, boierul întunericului s-a făcut nevăzut ca un potrivnic al lui Dumnezeu. Iar înşelătorul şi lepădatul de Dumnezeu, Eleodor, a rămas bucurându-se, necunoscând ticălosul pierderea sufletului şi a trupului său. Că n-a muncit numai sufletul lui veşnic, ci prin dreapta judecată a lui Dumnezeu şi de viaţa aceasta s-a lipsit, făcându-se mistuire focului, ca un moştenitor al muncii celei veşnice, după cum vom istorisi mai jos. Că acest om lepădat de Hristos, nepunând în mintea sa nebiruirea dumnezeieştii puteri, s-a apucat să facă rău celor dreptcredincioşi, el, păgânul şi necuratul, măiestrind în fiecare zi împotriva lor, încât pe toţi i-a tulburat cu năluciri şi cu farmece, blestematul. Şi nu numai în mitropolia Catanei, ci şi prin alte părţi, cetăţi şi oraşe ale Siciliei umblând, tulbura cu vrăjile sale pe toţi. Deci, ascultaţi puţine din multele lui vrăji, ca să înţelegeţi facerile lui de rău.Aflându-se într-o zi în târgul cetăţii, treceau nişte femei care mergeau la trebuinţa lor şi el, prea îndrăzneţul, a făcut cu vrăjile sale să curgă râu prin mijlocul târgului; iar femeile, ca să nu se ude, îşi ridicau hainele în sus cât puteau, iar oamenii râdeau. Şi nu numai această, ci şi pietrele şi lemnele le prefăcea în aur. Iar dacă l-ar fi cumpărat cineva, se făceau iarăşi în piatră sau lemn, spre paguba cumpărătorului. Şi nu numai această săvârşea maestrul Eleodor; ci pe fiicele boierilor celor vestiţi şi slăviţi le fermeca şi le îndemna spre satanicească îndrăgostire şi se lăsau pe ferestre, ca să se întâlnească cu cei îndrăgostiţi de dânsele. De aceea, cetăţenii s-au dus şi l-au pârât la eparh, ca să-l pedepsească precum se cuvenea. Iar el a trimis oameni să i-l aducă şi, ducându-se în casa lui şi în tot locul, dar căutându-l nu-l găsiră. Pentru aceea, fiind silit, eparhul Luchie a scris către Constantin, nepotul lui Ieraclie, care era pe atunci stăpânitor al grecilor, povestind în scrisoare toate răutăţile şi măiestriile lui Eleodor, cum am spus mai sus şi cum au făcut mulţi creştini de au crezut în idoli şi înfricoşa toată cetatea că o va arde cu focul Etnei, prin vrăjile sale.Împăratul a trimis un bărbat vrednic din suita sa, cu numele Iraclid, pe care-l avusese protoconsul, şi i-a poruncit să meargă în Sicilia, ca să-l aducă legat pe Eleodor cel vrednic de moarte. Deci, ducându-se Iraclid, când a ajuns la ostrov, s-a aflat acolo la mal şi Eleodor şi i-a urât, zicând: "Eu sunt acela pe care-l căutaţi, iată vin de voie, după porunca împărătească. Deci nu mă legaţi ca pe un osândit; că dacă n-aş fi voit să viu, aş fi fugit şi nu m-aţi fi aflat". Acestea auzindu-le, Iraclid s-a minunat şi vrăjitorul i-a spus: "Nu vă îngrijiţi de lucruri care sunt de prisos, că eu vă duc pe voi într-o zi la Bizanţ". Iar ei, auzind acestea, s-au spăimântat, ştiind că au făcut 30 de zile până au ajuns în Sicilia. Şi după ce au cumpărat ceea ce au voit, i-au poruncit să intre în corabie şi să plece. Iar vrăjitorul i-a dus pe dânşii la o baie şi le-a zis să intre într-însa ca să se scalde, dar să nu-şi facă cruce şi nici să pomenească numele lui Hristos. Iar ei au intrat şi, îndată spălându-se, s-au aflat în baia cea împărătească a Constantinopolului şi s-au spăimântat de o minune înfricoşată ca aceasta şi, ieşind din baie, şi-au găsit afară hainele lor.Deci, mergând în palatele cele împărăteşti, au povestit stăpîni-torului toate cele întâmplate, care s-a minunat de covârşitoarea păgânătate a vrăjitorului. Nevorbind împăratul cu dânsul nicidecum, a poruncit să-i taie capul numaidecât, iar el a cerut să-i dea apă să bea şi, aducîndu-i-se un pahar cu apă, s-a făcut că-l bea şi intrând în pahar s-a făcut nevăzut, zicând: "Rămâi sănătos o! împărate, de data asta, că eu mă duc în cetatea Catanei şi acolo să mă cauţi". Spăimântându-se împăratul de aceasta, nu se dumirea şi nu ştia ce să facă. Însă a trimis iarăşi pe Iraclid la cetatea Catanei, ca să-l aducă legat ca pe un osândit. Şi mergând, l-a găsit iarăşi la malul mării şi i-a heretisit pe ei. Deci vrând ei să-l lege, le-a zis să nu se ispitească fără folos. Şi le-a făgăduit că-i va duce iarăşi într-o zi la Bizanţ. Şi însemnând marea cu un toiag de dafin, pe care îl ţinea în mâini, a făcut un caic şi le-a zis să intre într-însul fără de frică şi să-şi pună şi merindea lor; iar ei au intrat cu Iraclid mai pe urmă şi într-o zi au ajuns în Bizanţ, iar caicul acela, fiindcă era nălucire diavolească, s-a făcut nevăzut, însă ei s-au aflat pe pământ cu toată sinodia lor şi se minunau.Deci s-a auzit vestea în toată cetatea că iarăşi a venit Eleodor şi toţi alergau să-l vadă. Apoi, trecând pe lângă casa lui Iraclid, s-a plecat pe fereastră femeia lui Iraclid, cu numele Ethalia, să-i vadă. Şi, văzând pe Eleodor, a scuipat asupra lor, zicând: "Ia vedeţi, oameni buni, pentru ce fel de lucru s-a dus de două ori în Sicilia bărbatul meu şi s-a primejduit". Însă Eleodor s-a mâniat şi a zis către dânsa: "Eu te voi face în toată cetatea de râs". Deci cu cuvântul semeţul a făcut de a urmat şi lucrul; căci a pierit focul şi nu se afla nicăieri fără numai în trupul Ethaliei. Pentru aceea, oamenii neavând foc cu care să se slujească, au scos-o cu sila în mijlocul cetăţii şi îşi lua foc fiecare de la trupul ei. Deci împăraţii au condamnat pe Eleodor să moară de foame. Iar el, a făcut să fie foamete şi lipsă mare pretutindeni, încât nu se mai aflau bucate de mâncare. De aceea împăratul a poruncit să-i taie capul în temniţă, unde era închis. Dar cum şi-a ridicat gealatul mâna ca să-i taie capul, s-au arătat două cercuri pe umerii lui care au sărit sus, la acoperiş şi l-au desfăcut iar pe acolo a fugit blestematul, zicând: "Fii sănătos, împărate, şi te mântuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în Catana, ca şi mai înainte". Deci s-a dus într-o clipă în Sicilia şi acolo făcea iarăşi semnele sale cele diavoleşti.Într-una din zile făcându-se alergare de cai, Eleodor a găsit pe un nepot al fericitului Leon, care se numea Hrisis şi a zis către dânsul: "Pot să-ţi fac un cal aşa cum n-are nimeni mai bun". Deci, cu cuvântul s-a făcut şi lucrul prin nălucirea diavolului şi, încălecând Hrisis pe cal, s-a făcut minunat în toată priveliştea şi toţi s-au spăimântat; apoi, poruncind eparhul să-i aducă acel cal de mare preţ, calul s-a făcut nevăzut. Cuviosul Leon a povestit eparhului pricina; de aceea a închis în temniţă pe Eleodor ca pe un vrăjitor şi l-a condamnat la moarte. Scoţându-l gealaţii să-i taie capul, el le-a făgăduit trei litre de aur ca să-l elibereze şi, primind gealaţii, el a făcut prin nălucire o piatră ce se părea a fi de aur; şi aceia, luând-o, l-au eliberat, zicând către eparh că a fugit prin nălucire diavolească. Apoi, vrând ei să împartă aurul, l-au găsit piatră ca mai înainte. Acestea şi altele făcea blestematul, pe care le lăsăm spre a nu lungi povestirea şi să nu întinăm auzurile voastre. Vom povesti numai ce fel de sfârşit rău a avut el, precum i se cădea.De multe ori îl sfătuia pe el preamilostivul păstor Leon, pentru bunătatea lui Hristos, şi-l rugă să înceteze faptele lui cele rele, ca să nu se muncească de trei ori ticălosul în focul cel veşnic, împreună cu diavolii, dar el n-a primit, ci făcea şi mai multe rele, socotind că sunt bârfeli sfătuirile şi poruncile sfântului. Adăugând fărădelegi peste fărădelegi, a îndrăznit semeţul a intra şi în sfânta biserică, ca să ia în râs preacuratele şi dumnezeieştile Taine. Căci într-o zi, când era un praznic mare şi sfântul slujea Sfânta Liturghie, a intrat şi necuratul Eleodor, care juca cu picioarele fără de rânduiala şi zicea bârfeli şi hule spre râs, încât se fălea că va face pe sfânt şi pe toţi ceilalţi să joace; dar n-a putut, căci dumnezeiasca putere a oprit relele lucrări ale diavolului.Această obrăznicie a deşertului de minte îngreţoşând pe slujitorul lui Dumnezeu Leon, a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu fierbinte să-i ajute ca să ruşineze măiestriile lui. După rugăciune a alergat afară din sfântul altar, după ce s-a împărtăşit cu Sfinţele Taine, mai înainte de a se dezbrăca de sfintele veşminte şi a legat tare de grumaji, cu omoforul său, pe Eleodor, zicând: "Domnul Dumnezeu, cel ce a gonit din cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierzania multora". Acestea zicând, l-a tras până la locul celor osândiţi, care se numea Ahilion, şi a poruncit mulţimii poporului să adune lemne multe şi să facă foc mare şi după ce mai înainte l-a silit a mărturisi toate faptele lui rele, l-a tras şi au intrat împreună în foc; şi a stat acolo pururea pomenitul, până când a ars Eleodor desăvârşit şi s-a făcut cenuşă pierzătoare. Deci, cu osândă dreaptă, nedreptul s-a ars în foc, ca un moştenitor al iadului, şi s-a dus în focul cel veşnic.Dar, marele arhiereu şi făcătorul de minuni Leon nu numai că a ieşit din văpaie nevătămat, spre spaima celor ce îl vedeau, dar nici de sfinţitele lui veşminte nu a îndrăznit să se atingă focul, nici să le ardă sau măcar un fir de păr din sfinţitul şi preacinstitul său cap. Tot aşa de demult s-a făcut în Babilon o minune înfricoşată ca aceasta, pe vremea lui Nabucodonosor, cu trei sfinţi tineri, pe care, văzând-o, cei de faţă s-au spăimântat şi slăveau cu mare glas pe Domnul, Care făcea nişte minuni ca acestea ca să preamărească pe robul său. Vestea aceasta străbătând în toate părţile, împăratul Constantinopolului a trimis la sfânt scrisori, prin care îl ruga să vină la dânsul să-l vadă şi să-l binecuvânteze, iar el s-a dus, ca să nu se arate neascultător poruncii împărăteşti. Acolo însuşi împăratul l-a cinstit cu evlavie şi cu cucernicie, văzându-i faţa cea încuviinţată a petrecerii îngereşti, darul Sfântului Duh, strălucirea şi lucrarea semnelor celor negrăite; căci a săvârşit acolo în împărăteasca cetate multe minuni, iar mai ales a pus cărbuni aprinşi şi tămâie în haina sa şi i-a tămâiat spre slava şi marea cuviinţă a lui Dumnezeu. Pentru aceea, văzând o minune ca aceasta, s-au spăimântat toţi şi când el a voit să se întoarcă la scaunul său, toţi l-au petrecut cu mare cinste şi evlavie, precum se cădea.De viaţa acestui sfânt s-au minunat îngerii, iar diavolii s-au înfricoşat de puterea şi stăpânirea pe care i-a dat-o asupra lor Atotputernicul Dumnezeu. Apoi oamenii s-au înspăimântat de covârşitoarea smerenie şi sfinţenie, şi pentru vrednicia facerii de minuni încuviinţate Sfântului Leon; iar ereticii s-au spăimântat de glasul dogmelor lui celor drepte. Elinii au amuţit de înţelepciunea lui şi desăvârşit s-au ruşinat. Ochii cei orbiţi s-au luminat, mâinile şi picioarele cele slăbănogite s-au vindecat, toată vătămarea şi boala trupului şi toate mădularele cele bolnave şi pătimaşe s-au tămăduit prin punerea mâinilor sale şi prin rugăciunile lui. Aceste şi alte minuni şi mai slăvite a săvârşit Sfântul Leon, nu numai cât a trăit întocmai ca un înger, dar şi după ducerea şi sfânta lui mutare de aici către Dumnezeu. Dar, mai ales, şi mai minunate până în ziua de astăzi lucrează minuni Atotputernicul Dumnezeu la mormântul lui, ca să preamărească pe robul său, pe care nu se cuvine a le scrie, fiindcă trăiesc încă aceia care printr-însul s-au vindecat; numai una să povestim, pe care a săvârşit-o în ziua mutării sale către Dumnezeu.O femeie de neam bun, din cetatea Siracuzei, curgându-i sânge, a cheltuit toată averea ei la doctori, dar n-a dobândit nici un folos. Mai pe urmă, luminându-se printr-o dumnezeiască descoperire, s-a dus la doctorul acesta fără de plată şi ajungând la poarta cetăţii, care se numeşte Ariani, a auzit clopotele, care se trăgeau pentru mutarea Cuviosului. Grăbindu-se, a alergat acolo şi căzând la sfintele lui moaşte cu lacrimi şi cu credinţă, a cerut vindecare. Pentru aceea, după credinţa ei, îndată a urmat şi împlinirea dorinţei, că i-a încetat curgerea sângelui în chip minunat; şi dobândindu-şi tămăduire, s-a întors la casa ei bucurându-se, şi a povestit minunile cele mari ale lui Dumnezeu, mărind pe adevăratul robul său.Sfântul Leon a adormit în 20 de zile ale lunii februarie, dându-şi fericitul şi fără de prihană sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, iar cinstitul şi sfântul lui trup l-au îngropat cu cinste în preafrumoasa biserică a sfintei muceniţe şi fecioare Lucia, pe care însuşi a zidit-o. Iar Domnul, Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, a preamărit şi după moarte pe adevăratul Său rob; căci iese de-a pururea mir binemirositor din mormântul său, care tămăduieşte toată boala celor ce vin la dânsul cu evlavie şi cu credinţă.Dar, O! Leone, iubitorule şi moştenitorule al celor cereşti, care te-ai arătat leu cu adevărat şi ai nădăjduit ca un leu nebiruit! O! împărate, preastăpînitor al patimilor şi al vrăjmaşilor tirani, lucrătorule, care ai spăimântat ceata ereticilor că pe nişte vulpi viclene şi cu râvnirea împărătească, de leu, ai gonit-o departe, iar pe poporul dreptcredincioşilor l-ai adunat şi l-ai întărit cu dogme tari şi învăţături preaînţelepte. Cel ce ai fost puternic în lucru şi în cuvânt şi ai strălucit în amândouă, ca un soare, tuturor marginilor; cel ce cu semnele şi minunile cele mai mari ai covârşit nu numai pe proorocii de demult, dar te-ai întrecut şi cu cei dintâi şi mai mari apostoli. O! păstorule ales de Dumnezeu, luminătorule aprins cu foc dumnezeiesc şi robule al lui Dumnezeu, următor de Hristos, pedepsitorule al celor fără de minte, pierzător al diavolilor şi rugător preafierbinte al celor ce nădăjduiesc la tine; primeşte cu dragoste şi milostivire ca un părinte iubitor de fii, aceste cereri care ţi se aduc cu multă dorinţă din minte şi din limbă neiscusită; dăruieşte credincioşilor pace, linişte, sănătate şi veşnică mântuire a sufletelor şi tuturor celor ce săvârşesc sfinţită pomenirea ta. Să nu încetezi a cere de la Dumnezeu ca să le dea cele ce sunt de folos, izgonire de patimi, izbăvire de ispite, însănătoşire de boli şi dobândire a tuturor bunătăţilor; iar în veacul ce va să vie, să ne învrednicim împărăţiei cereşti şi fericirii celei veşnice, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, stăpânirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Cuvios Visarion
20 februarie Viața Sfântului Cuvios Visarion
Acest cuvios părinte al nostru Visarion s-a născut trupeşte în Egipt. După ce s-a făcut mai mare şi a fost învăţat Sfintele Scripturi, a strălucit întru inima lui lumina cea sfântă. Pentru aceasta din fragedă vârstă a iubit pe Dumnezeu foarte, neîntinând în nici un fel sfântul botez pe care-l primise în pruncie. Astfel, suindu-se într-un loc pustiu, se nevoia ca fiind fără de trup; şi defăimând trupul ca ceva stricăcios, a supus tot răul binelui şi a avut ajutor pe Dumnezeu, pe Care îl iubea. Păzind curat chipul lui Dumnezeu, cu toată puterea săvârşea aceleaşi lucruri ca şi proorocii cei mari, cei care au vorbit cu Dumnezeu aievea. Astfel dacă Moise, temelia tuturor proorocilor, prin lemn a prefăcut apele cele amare în ape dulci, închipuind Crucea Domnului, ca să liniştească pe iudeii ce cârteau, acest fericit, mergând odată cu ucenicul său pe cale, neavând apă şi fiind arşi de sete, prin însemnarea Crucii în văzduh, a prefăcut apa mării, din sărată şi cu neputinţă de băut în apă dulce şi rece şi bună de băut; din care şi îndestulându-se împreună cu alţii mulţi, au mulţumit lui Dumnezeu. Şi tot astfel după cum Iosua Navi, oarecând, biruind pe Amalic a oprit soarele din drumul său, până ce a înfrânt pe duşmani, şi acest fericit, aflându-se odată într-un loc oarecare şi spre folosul multora vorbind şi fiind vremea spre seară, cerând de la Dumnezeu, a oprit soarele până ce a săvârşit învăţătura. A coborât apoi apă din cer, ca şi Ilie, de mai multe ori, când unii au cerut de la el aceasta. Proorocul Elisei, oarecând, cu cojocul lui Ilie a trecut Iordanul, fără să se ude; iar fericitul acesta în loc de Iordan a trecut Nilul, folosindu-se în loc de cojoc de semnul crucii. Asemenea şi alte semne făcând cu puterea Crucii, şi până la adânci bătrâneţi slujind lui Dumnezeu, s-a mutat către veşnicele locaşuri.
Sfântul Ierarh Agaton, Episcopul Romei
20 februarie Viața Sfântului Ierarh Agaton, Episcopul RomeiAcest cuvios părinte al nostru şi făcător de minuni Agaton era din Italia, fiu de părinţi creştini, cucernici şi bine cinstitori, care, ostenindu-se, l-au învăţat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată şi folositoare. Căci atât de mult s-a folosit şi s-a umilit, încât, după ce au murit părinţii săi, a adunat toată bogăţia lor şi chemând odată pe săraci le-a împărţit-o pe toată şi s-a dus la o mănăstire, unde s-a făcut monah. Şi îmbrăcându-se în chipul îngeresc, slujea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, făcând rugăciuni pentru lume. Şi se nevoia atât de mult spre fapta bună, iar fapta bună nu se ascunde, a ajuns papă al Romei. Şi bine împodobind această vrednicie, în pace s-a mutat către Domnul.
Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
23 februarie Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâţi la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp şi a zis Marcion: "Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile împărăteşti, ci defăimaţi pe marii zei şi vă închinaţi lui Hristos?" Părinţii sfântului au răspuns fără nici o temere: "Noi, stăpânitorule, ne-am învăţat de la sfinţii apostoli să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi nesimţitori pe care îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem şi-i defăimăm". Stăpânitorul auzind acestea şi mâniindu-se, a poruncit ostaşilor de i-au aruncat la pământ şi i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniţă, unde au petrecut multă vreme lipsiţi de ajutorul omenesc, tiranizându-i şi omorându-i cu foamea, cu setea şi cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniţă, a născut fericită Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaşte toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voieşte să ia pruncul şi să-l crească, apoi să-l înveţe rătăcirea şi păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniţă, care a tămăduit pe părinţii pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos şi i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii şi să moştenească Împărăţia cerurilor. După aceea, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată şi creştină, cu numele Calista, şi l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze şi să-l crească cu toată purtarea de grijă şi sârguinţă, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul şi cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru şi fără de omenie pe părinţii sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor şi că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostaşilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, şi le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici. După acestea, s-au dus în taină creştinii şi i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat şi l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat şi firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârstă cea primitoare de învăţături, l-a dat la şcoală şi a învăţat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrâneşti, nu se îndeletnicea cu jucării copilăreşti, ca ceilalţi copii, ci petrecea împreună cu bărbaţii înţelepţi şi îmbunătăţiţi, făcându-se ascultător şi următor al tuturor învăţăturilor şi pildelor celor bune şi de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toţi, smerenie, blândeţe, înfrânare şi înţelepciune, precum şi tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a şi numit Policarp. Deci, ascultaţi ca să vă minunaţi:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, şi avea hambare pline cu grâu şi cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv şi mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deşertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maică să la hambare şi aflându-le goale s-a minunat. Însă a înţeles că Pangratie le-a deşertat, că îi ştia voia lui cea bună şi milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită şi privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu faţa veselă, a zis: "Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem". Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puţin mai înainte deşarte.
Sfântul s-a dus singur şi a făcut rugăciune către Dumnezeu şi, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri şi, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea şi darul lui Dumnezeu". Venind femeia şi văzând hambarele pline de roade şi încă şi toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn şi vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: "Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voieşti săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărţea cu îndestulare săracilor roadele şi cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuţinau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulţea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului şi atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire şi îndurare nu numai la săraci, dar şi către cei bogaţi. Mulţi, deşi aveau bogăţie mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieţii, erau ameninţaţi de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare şi, pe scurt, toţi câţi erau la strâmtoare, ziceau: "Să mergem la milostivul Policarp". Aşa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulţime de săraci şi de bogaţi şi pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deşert, ci pe toţi îi primea cu milostivire şi făcea fiecăruia după nevoia lui.
Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părţi ale Asiei. Având mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvântare de la maică să şi s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună şi purtătorul de Dumnezeu Ignatie şi fericitul Vucol. Împreună cu dânşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din ţară în ţară şi, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune şi multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca şi un apostol.
Petrecând multă vreme în acest fel de nevoinţe, a venit poruncă de la Domiţian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credinţa în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei şi i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor şi s-a dus în Patmos.
Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui şi dumnezeieştile isprăvi, l-a suit încă şi la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoţilor nu şedea mai sus, după rânduiala şi starea lui, ci şedea mai jos decât toţi, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălţat şi l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-şi moartea sa, a adunat pe toţi episcopii eparhiei, tot clerul şi pe toţi creştinii şi le-a arătat sfârşitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaş) al său pe Policarp, pe care toţi l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii şi tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta şi, lipind-o de pieptul său, i-a încredinţat păstoria oilor cuvântătoare zicând: "Slavă Ţie, Dumnezeule". Şi a adormit în pace.
Apoi, adunându-se mulţi episcopi la îngroparea Sfântului Vucol şi la sfinţirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulţi, pentru că, începându-se sfinţirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toţi în biserică şi unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul şi zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alţii vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostăşeşte şi încins cu brâu ostăşesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească şi cu faţa strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era şi cu veşmintele lui înroşite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp şi-a plecat genunchii la sfinţire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfinţirea lui. Astfel, sfinţindu-se de Hristos şi de Sfântul Duh, ocârmuia apostoleşte Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri şi osteneli pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi făcând minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceştii Biserici a Smirnei şi învăţător următor al apostolilor şi prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.
Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeaşi ţară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, şi a găzduit la episcopul cetăţii aceleia, cel cu numele Dafnu - pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomeneşte în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa şi neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelşugarea. Ţarinile şi grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobişnuit şi s-au făcut foarte bine roditoare. La acelaşi episcop, sfârşindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulţit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara târziu - şi, luând puţină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat şi au adormit. La miezul nopţii îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: "Policarpeţ". El a răspuns: "Ce este, Doamne?" Grăit-a îngerul: "Scoală-te şi ieşi degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată". Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu şi se săvârşeau într-însa multe fărădelegi.
Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale şi se mâhnea zicând: "Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn şi unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieştile Scripturi nu dormi şi nici pe alţii nu-i laşi să se odihnească". Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul şi a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deşteptând iarăşi pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: "Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu eşti într-însa, părinte". Grăit-a părintele: "Şi eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră".
Arătându-se îngerul Domnului a treia oară şi aceleaşi spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Şi, când au ieşit amândoi, îndată a căzut casa din temelie şi a ucis până la unul pe toţi care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând şi căutând spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetăţii lor şi milostivindu-Te i-ai cruţat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos şi ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neaşteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzeşti pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun şi milostiv în veci".
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetăţii, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceava mare; şi s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică şi de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânşii, fiind mulţi, pe toţi i-a ucis şi nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi şi însângeraţi, pentru că toate hainele de pe dânşii le rupea şi trupurile lor cu dinţii le muşca.
În casa stăpânitorului era un creştin, care a zis către stăpânitor: "De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău". Şi, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela şi a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: "Vai mie, că Policarp vine la mine şi voi fugi, chiar nevrând, de aici". Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieşit şi a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toţi dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna şi ardea o bună parte a oraşului. Atunci era gâlceava mare, plângere şi frică şi strigare şi tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul şi aceia au rămas deşerţi. Aducându-şi aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învăţătorii curţii şi sfetnicilor săi: "Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învăţătorul creştinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire". Şi, trimiţându-i, l-a chemat şi l-a rugat să ajute cetăţii în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-şi înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu şi îndată focul s-a stins, ca şi cum ar fi fost ape multe şi arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu şi pe mulţi îi încredinţa şi îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare şi foamete şi tot poporul, cu stăpânitorul şi începătorii cetăţii au rugat pe sfânt că să-i miluiască şi să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult şi adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alţi ani.
Cu nişte minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile şi prin punerea mâinilor lui, mulţi s-au întors la Hristos Dumnezeu şi din zi în zi creştea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuţina în cetatea Smirna - în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturiseşte despre aceasta, zicând: "Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten şi împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar şi în Asia a fost trimis de dânşii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp şi noi - zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulţi ani şi foarte bătrân. Apoi învăţa cele ce singur le învăţase de la apostoli şi dădea Bisericii învăţăturile cele adevărate. Toţi episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptăţii, mai vrednic de credinţă şi mai statornic decât mulţi alţi învăţători ai Bisericii şi înţelepţi propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulţi i-a întors de la eresurile marcioniţilor şi i-a adus la adevărata credinţă, apoi a propovăduit pe faţă adevărul cel primit de la apostoli".
Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieşit îndată de acolo şi-i îndemna pe alţii care erau cu dânsul, zicându-le: "Să fugim degrab de aici, că nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmaşul dreptăţii lui Dumnezeu". Pe acelaşi Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: "Mă cunoşti oare?" El i-a răspuns: "Te ştiu că eşti cel întâi născut al diavolului". Pentru că apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase, precum învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: "De omul eretic, după întâia şi a doua întrebare, să te lepezi, ştiind că s-a înrădăcinat unul ca acela şi greşeşte; pentru care este osândit". Apoi mai este şi epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc şi se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credinţa lui şi propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăţie şi Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împăraţi în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârşit muceniceşte, pentru a cărui pătimire şi sfârşit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: "Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia şi tuturor sfintelor soborniceştilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraţilor, despre alţi mucenici şi despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulţi sfinţi mucenici au arătat atunci bărbăţie nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuţi, încât toate vinele şi alcătuirile s-au rupt într-înşii şi cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alţii erau târâţi pe hârburi ascuţite şi pe pietre şi toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alţii erau daţi fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinţilor, se minunau".
Între alţi răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăţie, cu nefricoasă inimă şi cu nebiruită minte mergând la moarte, care fireşte pentru toţi este înfricoşătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-şi cruţe tinereţile şi să nu piardă cu aşa amară moarte viaţa asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.
Un oarecare din Frigia, anume Ţuint, văzând fiarele şi înfricoşata torturare, s-a temut şi a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte uşoară, ca şi cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca şi a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri şi ştiind că poporul elin cel necredincios priveşte spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: "Caută pe Policarp şi să pierzi pe cei fără de Dumnezeu". Policarp, auzind de aceasta, deşi voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creştini, a ieşit din cetate şi s-a ascuns într-un sat şi se ruga ziua şi noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de pagini, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui şi a ars. Apoi, îndată deşteptându-se din somn a zis către ceilalţi care erau cu dânsul: "Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos". După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimişii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceştia, prinzind pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp şi l-au arătat într-o cămară în foişor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: "Fie voia Domnului Dumnezeului meu". El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieşit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu faţa luminoasă şi cu dragoste, le-a urât sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoşteau, priveau la cărunteţele lui, la blândeţea şi la luminarea cinstitei lui feţe şi, mirându-se, au zis între dânşii: "Era drept să suferim atâta osteneală şi sârguinţa pentru căutarea bătrânului acesta?" Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă şi-i rugă să mănânce şi să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulţumire pentru toate dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui, încredinţându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multă lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin şi l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întâmpinat în cale şi, luându-l în caretă lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credinţă, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte". La aceasta, Policarp tăcea şi după ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi". Ei, mâniindu-se şi ocărându-l, l-au aruncat din caretă şi, căzând, bătrânul şi-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: "Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu mărime de suflet". Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum grăieşte epistola. Apoi a întrebat judecătorul: "Tu eşti Policarp?" El a răspuns: "Eu sunt." Grăit-a judecătorul: "Cruţă-ţi bătrâneţele tale; leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului". Grăind acestea, judecătorul şi alte asemenea i-a zis: "Vino-ţi în simţire, Policarpe, şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".
Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mâinile spre cer şi, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: "Pierde pe cei fără de Dumnezeu". Judecătorul zise: "Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber". Grăit-a Policarp: "De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?" Judecătorul zise: "Voi slobozi asupra ta fiare cumplite". Policarp răspunse: "Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău". Judecătorul zise: "Te voi da spre ardere". El răspunse: "Mă îngrozeşti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai mult şi fă degrab ceea ce ai să faci".
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturiseşte că este creştin. Auzind acestea, elinii şi iudeii au strigat cu glas mare: "Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu". Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulţime mare de lemne şi vreascuri, Policarp şi-a lepădat brâul şi s-a dezbrăcat de haine. Scoase şi încălţămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele şi piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânşii: "Nu se cade să mă pironiţi, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da şi bărbăţie ca să nu mă mişc din loc sau să mă întorc în vreo parte".
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfântul Policarp, zicând: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău şi să fiu părtaş al durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o jertfă aleasă şi plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte şi ai aşezat-o aşa cum ai săvârşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care se cuvine Ţie şi Sfântului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".
După ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt şi, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare şi s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt şi înălţându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, aşa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălţime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curăţindu-se ca aurul în ulcea. Şi am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieşea din focul acela şi care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie şi să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliţă lungă şi a ieşit din rană sânge neobişnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul şi toată mulţimea poporului se miră de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioşi şi cei necredincioşi.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca şi pe Cel Răstignit. Nu ştiau ticăloşii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, şi pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă.
Sutaşul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc şi cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul şi mai scumpe decât pietrele cele de preţ, adunându-le din cenuşă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoinţe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit şi întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi şi vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu şi, după ce o veţi citi, să trimiteţi epistola aceasta şi la ceilalţi fraţi risipiţi, ca şi aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca şi pe noi toţi să ne umple de darul Său, şi să ne ducă în veşnica Sa împărăţie, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea şi mărirea, în veci. Amin.Sărutaţi pe toţi sfinţii, iar pe voi vă sărută toţi cei ce sunt cu noi şi Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârşit pomenirea Sfântului Policarp, în al şaptelea calend al lui Mai - adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian şi împărăţind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiţi sănătoşi, cei ce umblaţi întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinţilor celor aleşi, precum a săvârşit pătimirea şi Sfântul Policarp, căruia şi noi moştenitori ne facem, întru împărăţia lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărţile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiţi şi le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Şi, scriindu-le, am înnoit cele ce erau şterse prin vechime ca şi pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleşii Săi, în cerească Să împărăţie, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
02-23-sf_policarp_ep_smirnei.jpg
Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje