ÎNFIORĂTOR! TRANSILVANIA este retrocedată urmaşilor GROFILOR UNGURI


Detalii Publicat Thursday, 24 October 2013 18:55 Autor criterii.ro Categorie: Valcea



Am primit din partea PRM Vâlcea următorul comunicat de presă:
Recent, Guvernul Ponta şi-a asumat răspunderea pentru Legea Retrocedărilor. Asumată din dorinţa de a grăbi rezolvarea cazurilor de abuzuri săvârşite de toate guvernările postdecembriste, Guvernul, susţinut de Parlament, doreşte readucerea în fondul public a peste 120.000 de imobile retrocedate ilegal, în ultimii 20 de ani. Acţiunea este binevenită, mai cu seamă că în fostele ţări comuniste nu s-au făcut retrocedări decât în mică măsură şi în mod selectiv. Restitutio in integrum, principiul promovat în România de ţărănişti, prin nefericita "Lege Lupu", s-a dovedit catastrofal pentru avuţia publică şi pentru români, în general.

Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău-Pop, profesor la Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Industrie şi Comerţ a României, ne oferă un tablou terifiant al actualităţii.
"Legea nr. 247 este o lege de trădare naţională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu"
- Aţi vorbit recent despre "complicităţi şi trădări", cu referire la retrocedările de proprietăţi din Transilvania şi nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovăţii şi cui le datorăm de fapt?
- Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă şi angelic de inconştientă. Ce facem acum nu mai putem schimba. Sunt o persoană cu predispoziţie spre ordinea legală, în care autorităţile să intervină cu reacţii limpezi şi de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacţie a celor pe care-i plătim ca să ne reprezinte; ele, autorităţile, la toate nivelele şi rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depăşite de evenimente, într-o tranziţie nesfârşită. Este şi instituţia proprietăţii sub aceste nereguli. Privind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autorităţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpretare şi aplicare absolut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprietari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprietăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a închis, în acei ani, contenciosul cu aceşti grofi şi conţi, plătind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle - Franţa. Au trecut deceniile şi, în anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare naţională, asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat "liber la peşte", a dezăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Horea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi! Fruntaşii noştri, în special parlamentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori şi ignoranţi, precum şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că "nu avem legislaţie"... Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate şi descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.
- Ce s-a întâmplat, concret, în privinţa retrocedărilor, în România ultimilor 23 de ani?
- În România post-revoluţionară s-a pornit intenţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Roman. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită "Legea Lupu". Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. Pentru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stăpân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de rigoare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lecţii de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Castelului Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt continent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Culturii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au sărutat-o!) acestui nou proprietar, care nu înţelegea bine ce i se întâmplă... Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui... Ca să rezum, atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări, în mintea "gânditorilor" erau avute în vedere situaţii particulare, adică ce anume concret va rezolva legea, pe cine va favoriza. O inepţie, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi.
"În Ungaria vecină şi prietenă sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat"
- Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureştiul a invocat mereu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiţie a aderării.
- În Ungaria vecină şi prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catolice), depozite bancare îngheţate în ambele războaie mondiale, persoanelor fizice şi familiilor, şcolilor confesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imensă, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chiriile şi uzufructele), care a aparţinut şi aparţine Fundaţiei "Emanoil Gojdu". S-a întreprins ceva? Nimic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pătrat! Ar trebui să se implice efectiv şi să facă ceva guvernul României şi cultele religioase, în special pentru Fundaţia "Gojdu". Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip "suveică", cum spunem noi, juriştii. Anume, faimosul ministru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Ungureanu (MRU), a emis o ordonanţă de creare a unei noi fundaţii maghiaro-române "Emanoil Gojdu", încălcând flagrant dispoziţiile de ultimă voinţă ale generosului fondator, în privinţa averii sale private. Domnul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. Noroc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceasta ar fi însemnat pierderea patrimoniului fundaţiei, printr-o schemă de funcţionare ridicolă. A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii care au respins ordonanţa. Alături de personalităţi erudite, am avut şi eu o modestă şi discretă contribuţie. Situaţia retrocedărilor este la fel şi în alte ţări; bunăoară, Cehoslovacia avea problema sudeţilor (germani), Polonia, problema germanilor alungaţi din Silezia Superioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunităţii ungurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava). Toate aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit suprafeţe de pământ şi de pădure puse sub regim juridic exigent, s-au plătit despăgubiri parţiale, s-au oferit opţiuni pentru alegerea unui imobil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost condiţii restrictive şi foarte raţional organizate; chiar şi Republica Moldova are o legislaţie mai bună ca a noastră. Niciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat trecutul în mod nihilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.
"Se fac retrocedări în proporţii incredibile"
- Ce suprafeţe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita şi Covasna şi de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?
- În Harghita, Covasna şi Mureş, dar şi în nordul Moldovei şi în alte judeţe transilvane, se fac retrocedări în proporţii incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorităţi administrative şi instanţe sunt tratate ca fapte banale, ca şi cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de "revendicatori". Este cazul fostelor familii de grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce şi-a pomenit morţii ucişi de aceşti criminali şi şi-a şters lacrimile. După datele pe care le am de la prefecturi, sunt în jur de 200.000 - 230.000 ha de pădure care se revendică, numai din judeţele Mureş şi Harghita. Asta, fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apuseni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul şi restituirile averilor bisericeşti, statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi clădiri de importanţă majoră, cu o valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este revoltător că documentaţiile sunt discutabile şi contrafăcute. Se inventează moştenitori şi cesionari, se întocmesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaţionale, unde statul român a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urmaşii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933. Din nefericire, arhivele Transilvaniei, cu cărţile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-şi propriile angajamente, sunt la discreţia lor, fiind în Ungaria şi la Tribunalul de mare instanţă din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.
"Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700?"
- Care este pericolul real al acestor retrocedări?
- Acţiunea de retrocedare este nedreaptă şi ipotechează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi istorice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă şi hotărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700, ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în prezent devenite aşezări umane?! În Retezat se urmăreşte restituirea unei suprafeţe de peste 10.000 de hectare care, din anul 1926, aparţine Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureş, Arad, Oradea, importante clădiri publice, care au fost ale statului şi sunt spitale, şcoli cu tradiţie, instituţii administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exemplu, Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu Mureş, preluat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Reformate, care nu l-a avut niciodată în posesie! În plus, statul român plăteşte chirie pentru elevii din liceu, exclusiv maghiari, aşa cum s-a cerut, suma de 20.000 euro lunar! Aşadar, în timp ce elevii maghiari sunt ţinuţi cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Reformate maghiare, elevii din şcolile româneşti restituite sunt mutaţi în zone marginale, în construcţii din PFL. Pentru ei, statul nu-şi permite să achite chiria aferentă...
- Un adevărat coşmar! Din vina cui plăteşte statul chirie pentru o clădire preluată legal, de acelaşi stat, în 1918?
- După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanţe guvernamentale prin care:
* Anulează împroprietăririle şi efectele Reformei Statului Român din 1921.
* Anulează tranzacţiile şi convenţiile de proprietate care au avut loc pentru proprietăţile ce au apar¬ţinut foştilor mari latifundiari.
După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor şi arhivelor şi îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza ruşilor şi, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Aşadar, în mod paradoxal, statul român de azi restituie proprietăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineînţeles, Statului Român! Nimeni, după 1990, nu s-a gândit să le anuleze...
- Spuneaţi că la această oră noi suntem în situaţia în care din teritoriul României se revendică de către urmaşii grofilor 230.000 de hectare din judeţele Mureş şi Harghita?
După datele pe care le am de la prefecturi, sunt în jur de 200.000-230.000 ha de pădure care se revendică din judeţele Mureş şi Harghita. Asta fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apuseni, Bihorul, unde sunt revendicate de asemenea zeci de mii de hectare.
Cât valorează toată această poveste?
Dacă luăm în calcul şi restituirile averilor bisericeşti, în jur de 60 de miliarde de euro… După anul 1990, în materia proprietăţii, s-au dat o serie de legi referitoare la restituire, la refacerea proprietăţilor de dinainte de 1990, în baza unor măsuri abuzive ale diferitelor entităţi ale statului român de atunci. În principiu, măsura trebuia să fie luată, dar ea trebuia corelată cu realitatea, trebuia să aibă la bază nişte documentări, nişte fundamente ale unor cercetări privind proprietăţile, pentru că noi riscăm să ne întoarcem la anul 1700 cu proprietăţile din Transilvania. Practic, epoca feudală din Transilvania revine acum pur şi simplu în anul 2012, prin lipsa de reacţie a statului român…
Prin legislaţia statului român, prin reacţiile de autoritate ale prefecturilor, ale consiliilor judetene… Spre exemplu, am fost recent la Sf. Gheorghe şi am aflat că s-au dat circa 20.000 de hectare de păduri fie de către Prefectură, fie de către instanţele de judecată, prin inconştienţa unor judecători, a unor oameni cu drept de decizie în această ţară.
Ce s-ar putea face în acest sens, pentru că situaţia este deosebit de gravă aşa cum o prezentaţi dumneavoastră?
Problema este cu adevărat foarte gravă şi ceea ce s-ar putea întreprinde ar fi o măsură legislativă care să împiedice producerea acestor fapte, a acestui fenomen, a procedurilor de revendicare şi de refacere a fostelor proprietăţi istorice, proceduri cărora statul român nu le poate face faţă.
Mai exact… ?
Mai exact, autorităţile statului român fie nu realizează, fie sunt inconştiente, fie sunt parte la aceste complicităţi, fie miza o constituie sume foarte mari de bani. Prefectul judeţului Mureş a fost căutat să fie mituit. Conducători din ocoalele silvice, inclusiv de la noi, au trecut de partea cealaltă, cu documente cu tot, unele falsificate, beneficiind de tot felul de avantaje, iar statul român nu are nicio reacţie. De exemplu, există o societate de avocatură din Cluj angajată de Regia Naţională a Pădurilor ca să o apere, iar această societate a trecut de partea cealaltă, pentru procente din suprafaţa pădurilor care se retrocedează. Sunt retrocedări la comandă, se retrocedează parcele întregi…
Din câte cunosc, după Marea Unire, grofii din Transilvania au primit despăgubiri pentru teritoriile încorporate României…
Am în faţă documente, cum este şi acest Tablou al Moşiilor din 1934, care sunt documente foarte clare, sunt listele trecute şi sumele imense primite…
Adică le-am dat o dată banii şi le mai returnăm şi proprietăţile?
Noi le-am dat banii! Sunt cercetători care afirmă că România a dat în jur de 100 tone de aur despăgubiri pentru asta. Sunt două lucruri de precizat. Că România a vrut să tranşeze această problemă datorită entuziasmului general creat, că a devenit o ţară atât de mare şi că România, în acea perioadă, era foarte bogată, avea rezerve extraordinare.Esenţial este acordul de la Paris din 28 aprilie 1930, care creează Fondul Agrar, România dând acolo banii pentru despăgubiri. România, în acel moment, nu mai era datoare, era dator acel fond agrar care era considerat fond de garanţie, atât pentru noi, în calitate de stat care am preluat aceste proprietăţi, cât şi pentru ei, creditorii acestei sume, în calitate de persoane care au fost expropriate.
Dumneavoastră sunteţi avocat din partea cui?
Am apărat de exemplu prefectura judeţului Mureş, am apărat comisii locale, comunale şi persoane care au avut asemenea proprietăţi, bineînţeles mai mici, cei care au fost beneficiarii unui hectar sau două de pădure ca urmare a reformei agrare. Din punctul de vedere al evidenţelor, cartea funciară este un document foarte important, riguros şi serios, dar ea a dispărut, şi atunci inginerii şi topografii fie au refuzat să lucreze cu statul român – vorbim de anii ’20 -, fie au plecat şi ei cu grofii, ducându-se unde erau plătiţi. S-a lăsat problema aceasta în aer…
În 1940, când a fost ocupată Transilvania, a venit Horthy cu două ordonanţe guvernamentale care au anulat reforma agrară şi a reînscris proprietăţile pe numele foştilor proprietari. Această reînscriere se descoperă abia acum, şi statul român nu are reacţie nici în 1944, în octombrie, când se eliberează teritoriul Transilvaniei, nu are reacţie nici Regele atunci când ia măsuri de redresare a problemelor din Transilvania, nu are nici guvernul muncitoresc al lui Dej, nici al lui Ceauşescu, aşa cum nu au nici cei de astazi. Noi, astăzi, suntem în faţa efectelor ordonanţelor guvernului horthyst, care era de orientare fascistă, şi îl avea de exemplu pe Banffy ministru. Banffy de la Sălaj, cel care a venit în septembrie 1940 cu armata ungară şi care a omorât la Trăsnea 263 de pesoane, revendică proprietăţile respective prin urmaşii lui.
Eu am adus documentelele. Guvernul României trebuie să meargă la Paris să recupereze acele 163 de volume de documente care păstrează toate arbitrajele pe care le-a avut România şi sumele pe care le-a plătit, apoi de la Fondul Agrar, să recupereze toate documentele care există…Cineva trebuie să plătească pentru trădare şi complicitate…
Toate guvernele din România au trădat şi au furat. Ar trebui să mai facă ceva şi pentru ţara asta, pentru ce a mai rămas din ea, pentru că trebuie să vă precizez căteva lucruri: în lipsa cărţilor funciare, ei vin, aduc cărţi funciare de la Viena, din Ungaria, în limba germană, maghiară, le duc la tribunal – de exemplu, e un proces acum, în 9 iulie, la Brăila, la care merg pentru 29.000 ha, unde documentele din dosar sunt cărţi funciare în limba maghiară -, iar eu trebuie să contradovedesc. În arhivele statului român, ale fondului Ministerului Finanţelor, la fondul Cluj, se găsesc foarte multe documente, inclusiv procese-verbale, liste, adrese, care sunt ignorate de autorităţile române. Există dirijări din exterior, complicităţi mari, trădări…
Nu ne vindem ţara, o dăm gratis…!
Eu îmi asum cele spuse… Este esenţial că în 1921 s-a făcut reforma agrară, este esenţial că marile proprietăţi au fost preluate de statul român ca urmare a optanţilor unguri şi a reformei agrare, că noi nu am evidenţiat în forme scriptice, în cărţi funciare evidenţele. Eu vin şi mă apăr cu ce este scris în cartea funciară, unde amărâţii nu şi-au înscris proprietăţile. S-au bucurat atunci, le-au exploatat câţiva ani, până în 1947, când au venit Amenajamentele Silvice, care au descurajat acest lucru, deoarece pădurea a fost luată de stat. Statul român trebuie să dea legi care să îndrepte aceste lucruri, eu am doar nişte idei, eu nu fac parte din nicio structură de autoritate, eu sunt doar avocat şi cercetător, şi rămân uluit că noi trebuie să mai căutăm încă o dată un Horea care să se răzvrătească împotriva a ceea ce face statul român. Acest lucru este foarte grav!