Egalitarism, meritocraţie, ierarhie şi valori
de Remus Constantin Raclău
"Bunul nostru Dumnezeu, Tatăl a-tot-Ţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute" - ne-a creat dintru începuturi,pe toţi la fel: avem cu toţii, în mod invariabil - cap, trunchi şi membre, avem cu toţii aceleaşi organe de percepţie şi aceleaşi organe interne. La cap avem cu toţii două urechi, doi ochi, o gură, un nas, şi-un gât care să-l lege de corp. Pe cap avem cu toţii păr (mai mult sau mai puţin), iar înăuntru - deşi ne vine greu să credem după cum ne comportăm uneori - avem cu toţii creier. În corp avem cu toţii aceleaşi organe interne, iar la membre avem cu toţii degete - la cele superioare ca să avem cu ce apuca, iar la cele inferioare ca să putem sta mai bine "cu picioarele pe Pământ".
Şi tot de la bun început ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe noi oamenii, cu capacităţi fizice, motrice, senzoriale şi mentale identice. Suntem cu toţii capabili să întreprindem o serie întreagă de acţiuni şi să îndeplinim o gamă largă de funcţionalităţi. Cu toţii suntem capabili pe deoparte să vedem, să auzim, să mirosim, să pipăim şi să simţim, iar pe de altă parte avem cu toţii capabilitatea să analizăm, să înţelegem şi să stocăm toate informaţiile culese din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor noastre naturale.
Şi mai avem cu toţii câteva lucruri esenţiale în comun, arhicunoscute de toată lumea şi de necontestat: orice persoană umană vine pe lume prin contopirea unui ovul cu un spermatozoid (nu ne interesează aici cum au ajuns "să se cunoască"), după care absolut toată lumea stă "la dospit" în pântecele mamei sale, pentru o perioadă aproximativ egală de circa nouă luni. În mod natural, vedem cu toţii lumina zilei în urma unei naşteri (mai nou asistată) şi avem nevoie absolut cu toţii, pentru a supravieţui, de aer şi de hrană. Şi pentru că avem pântecele cu o capacitate limitată, avem absolut cu toţii nevoie să mai şi eliminăm din când în când ceea ce rezultă din procesul de digestie. Până şi cei mai importanţi oameni ai planetei sunt nevoiţi să facă asta zilnic, chiar dacă numai puţini dintre noi s-au gândit să şi-i imagineze într-o asemenea postură vulnerabilă, dar absolut firească şi naturală.
Iar la urmă vă mai dau încă un argument. Argumentul suprem! Din păcate sau din fericire - nu se ştie încă, deoarece filozofii lumii nu s-au pronunţat deocamdată, asupra acestui aspect - nimic nu-i mai sigur pe lumea asta decât faptul că oricine se naşte, moare! Unii mai devreme, alţii mai târziu, dar la un moment dat, oricine şi orice se naşte, moare.
"Memento mori" - ne transmite o veche scriere latină, sau "Ricordati che devi morire" - se spune pe şleau într-o cunoscută piesă de teatru italiană, ceea ce s-ar traduce în româneşte prin: "Adu-ţi aminte că într-o bună zi, tot va trebui să mori" - în sensul că nimeni şi nimic nu-i veşnic pe acest pământ şi că ar trebui să ne comportăm cu toţii în consecinţă.
.......
Ţinând cont de toate cele de mai sus putem sublinia fără teama de a greşi faptul că fiecare dintre noi e dotat genetic, invariabil cu aceleaşi componente anatomice şi cu acelaşi potenţial de abilităţi ca şi restul lumii.
Teoretic, oricine poate ajunge în viaţă orice-şi doreşte, sau cum ar spune Napoleon: "Fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Din păcate a trebuit să folosesc şi cuvântul "teoretic", întrucât în mod practic se pune condiţia eliminatorie conform căreia doritorul trebuie în primul rând să fie dispus să şi facă tot ceea ce trebuie pentru aceasta, după care mai trebuie să mai beneficieze şi de un concurs de împrejurări favorabil...
Toate cele mai sus amintite ne îndreptăţesc pe deplin să tragem concluzia că toţi oamenii sunt la fel! Dar, sunt ei şi egali? Putem noi, ca în baza celor arătate mai sus să constatăm şi să decretăm acea stare de egalitarism intre toţi oamenii de pe Pământ, atât de mult visată şi dorită de comunişti?
Păi... haideţi să vedem mai întâi dacă o putem constata! Aşadar ...
...... Am intrat odată într-un magazin de electronice cu intenţia clară de a-mi cumpăra un computer portabil – aşa numitul laptop. Mi-am zis că n-o să dureze mult. La urma urmei ce-i ăla un laptop: o carte care are doar coperţi, fără foi, pe care dacă îl pui pe braţe, şi-i ridici “coperta” ai să te trezeşti în faţa ochilor cu un ecran ca de TV pe verticală şi cu o “maşină de scris” cu taste, în poală pe orizontală. Toate-s la fel. Sau, mă rog... aproape la fel. E drept - unele sunt mai mici, altele mai mari, unele sunt negre, altele colorate, dar în esenţă sunt toate la fel: toate au un ecran şi o tastatură!...
Am intrat hotărât să rezolv repede: mă uit, văd care-mi place, îl iau, scot banii, plătesc şi plec. Două minute cu totul... hai, trei, dacă mai trebuie completată şi garanţia... Aşa că, am intrat. M-am îndreptat hotărât spre raftul cu “lap-toape” şi-am început să privesc. Am avut dreptate: toate-s la fel... Aşa că am pus mâna pe unul, la întâmplare, l-am luat şi am dat să plec. Nici nu m-am uitat bine la preţ, dar cum mi-am luat şi subconştientul la mine când am plecat de acasă, un blitz m-a străfulgerat:
“Stai aşa!... Că parcă ăla de alături era mai ieftin.” Sunt destul de cumpănit, şi conştient că muncesc din greu pentru bani, nu prea am chef să dau cu ei în câini.
Am întins mâna mecanic şi am pus înapoi laptopul pe raft, întinzând mâna, tot mecanic spre cel de alături, care începea cu o cifră mai puţin. Bună afacere! Am dat să-l iau, dar... “ochiul dracului” îmi fuge spre altul şi mai ieftin. Am ezitat o clipă: “Ia stai aşa!... care-i şpilul? De ce este o diferenţă aşa de mare între “coperţile” astea? Ia te uită: preţurile pleacă de la 200 şi urcă până se trece binişor de 2000 de Euro... E drept că unele sunt mai viu colorate, iar altele sunt mai mici, dar... cât poa’ să coste nişte plastic în ziua de azi, şi nişte vopsea? Şi-apoi... ceva nu-i în regulă! Da’ nu-i în regulă deloc... căci văd unele negre care-s mai scumpe decât alea colorate, şi altele mai mici - mai scumpe decât cele mai mari... Al dracu’ speculanţi!... Mă duc să le cer cont...”
- Auzi, şefu’! Bună ziua... Puteţi să veniţi să-mi daţi şi mie nişte lămuriri, că ceva nu mi se pare în regulă cu raftu’ ăsta al dumitale!
- Bună ziua! Spuneţi, vă rog!
- Ia lămuriţi-mă şi pe mine, ce-i cu lap-toapele astea, că văd diferenţe de preţ enorme, şi nu prea văd de ce, că doar toate-s cam la fel...
- Cam la fel şi nu prea, îmi răspunse vânzătorul cu un zâmbet amabil.
Asta mai lipsea. Mă mai ia şi la mişto acuma!...
- Adică?
- Adică nu-s la fel deloc şi fiecare are preţul său, în funcţie de firma producătoare şi de capacităţile de operare.
- Hai, şefu’, nu mă-nnebuni de cap, că nu-l pun să mă opereze. Vreau doar să mai scriu şi eu câte ceva pe el din când în când şi să mai trimit câte un mail. Eu lucrez pe camion şi nu prea dispun de mult timp liber.
- Vreţi să şi navigaţi pe internet?
- Nu mult că nu prea am când.
- Ok! Ajungeţi acasă în fiecare seară, sau faceţi trasee lungi?
- Destul de lungi, ajung acasă numai la sfârşit de săptămână.
- Şi n-o să vreţi să vă uitaţi seara şi la vreun film, ceva, descărcat de pe net sau chiar la TV, în streamming... Se prind o mulţime de canale în direct pe internet, chiar şi cele româneşti, de oriunde din lume. Vă ţineţi informat!
- N-ar fi rău. Se poate?
- Cum să nu! Ba mai mult decât atât: dacă doriţi să vă distraţi puteţi să jucaţi o mulţime de jocuri interesante pe calculator; sunt de toate felurile, de la cele simple cu cărţi de joc - de tip poker sau solitaire, la cele foarte complexe – bazate pe logică, perspicacitate şi îndemânare. Numai să luaţi unul care să fie predispus la instalarea programelor potrivite pentru asta, adică să aibă o capacitate de memorie suficientă ca să le stocheze, o placă grafică performantă şi o viteză suficientă ca să permită operarea cu ele.
- Păi n-au toate aşa ceva?
- Majoritatea funcţiunilor importante, cele mai des folosite, sunt comune. Altele însă depind de strategia de marketing şi de produs a producătorului, de ...
- Aha, mă grăbesc eu cu concluziile, deci de asta văd eu că unele sunt mai mici şi altele mai mari, că unele sunt mai grele, altele mai uşoare, şi că multe diferă între ele pur şi simplu prin culoare ...
- Corect, dar numai parţial! Haideţi să vă explic. Computerele sunt din punct de vedere constructiv toate cam la fel, sau cum se spune, au partea de “hard” identică - hard-ul e partea vizibilă şi palpabilă a computerului; ceea ce le diferenţiază e “soft”-ul, adică partea de “inteligenţă”, sau în limbaj de specialitate: programele, aplicaţiile, capacităţile de stocare şi operare şi tot ceea ce ţine de funcţionarea computerului. Totul se bazează pe limbaje de programare ce au la bază algoritmi şi scheme logice, care pot fi foarte diferite de la un computer la altul! De aici şi preţurile diferite.
- Pare complicat...
- Numai la început. De regulă e mai greu de explicat decât de utilizat. Computerele sunt exact ca şi noi, oamenii: “constructiv” suntem la fel cu toţii, ceea ce ne diferenţiază fundamental însă este “soft”-ul: partea de funcţionare a creierului – capacitatea de a stoca informaţii şi de a le accesa la nevoie, viteza şi acurateţea cu care le putem face, de unde rezultă o serie întreagă de alte caracteristici, specifice fiecărei fiinţe umane în parte...
N-am putut să nu-i dau dreptate! Ajuns fericit acasă în posesia unui “portabil” adaptat nevoilor mele proprii, am încercat să aprofundez interesanta expunere profesională a vânzătorului şi să forţez o extindere la scara socială. Să vedem ce-a ieşit...
... Ca şi în în cazul computerelor, pe dinafară toţi oamenii sunt la fel, e drept! Numai ca doar aparent... E de ajuns să aruncăm o simplă privire pe stradă pentru a constata că unii oameni sunt mai înalţi, alţii mai scunzi, ca unii au păr mai des şi mai uniform distribuit - spre disperarea doamnelor şi a "fotomodelilor" (sic) - alţii mai rar şi mai insular, sau chiar deloc, că unii sunt mai voinicei, alţii mai plăpânzi, unii mai grăsuţi şi alţii mai subţirei.
Apoi, dacă insistăm şi mai zăbovim cu privirea pe oameni, pe lângă aspectele fizice deja descrise, la fiecare om în parte vom putea desluşi din ce în ce mai multe particularităţi fizionomice, constituite în diferenţe care ne fac să fim indivizi unici şi relativ uşor de recunoscut: culoarea pielii, expresia facială, culoarea şi forma părului, a ochilor, şi aşa mai departe... Deja începe să vi se altereze oarecum percepţia despre egalitatea dintre oameni, nu? Dar staţi aşa, că încă n-am terminat....
Atunci când ne-a creat, s-a milostivit Bunul Dumnezeu de noi şi ne-a dat tot ceea ce ne e spre bună trebuinţă. Ne-a dat de toate. Ni le-a dat cu clarviziunea şi mărinimiea de care doar El poate fi capabil dar a considerat ca tot nu-i îndeajuns. Prea eram cu toţii la fel şi S-a temut să nu ne plictisim unii de alţii. Astfel, pentru a-Şi desăvârşi creaţia, s-a gândit în dreptatea Lui, că n-ar fi rău să ne pună la-ncercare spre a ne da fiecăruia mai apoi după merit.
Şi cum "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă", a pus la cale şi o parte nevăzută a aceleiaşi creaţii, dându-ne fiecăruia dintre noi şi"Liberul Arbitru": dreptul şi capacitatea fiecăruia de a discerne şi de a alege din tot şi dintre toate, tot ceea ce-i mai bine pentru noi, ce credem că-i util şi ce ne place; ne-a dat dreptul de a avea preferinţe şi mai ales capacitatea de a ni le ierarhiza în funcţie de satisfacţia care ne-o provoacă. Şi de aici au început diferenţele!...
Unii s-au plictisit mai repede de ambientul în care trăiau, de ceea ce simţeau şi vedeau zilnic şi au început să fie mai curioşi, iar curiozitatea i-a împins să exploreze noi spaţii şi să experimenteze noi trăiri: să vadă, să simtă, să audă şi să guste lucruri noi. Pe unele le-a respins ca neplăcute, pe altele şi le-a transformat în noi preferinţe. Şi cu cât descopereau mai multe, cu atât deveneau mai avizi de cunoaştere şi de noi experienţe. Căutarea plăcerilor şi a satisfacţiilor personale, s-a transformat cu timpul în nevoia de a le obţine.
Astfel fiecare a început să aibă nevoile sale. Unii se mulţumeau să culeagă, alţii au descoperit vânătoarea; unii căutau mai mult soare, alţii mai multă umbră, unii preferau câmpul, alţii pădurea, unii şesul, alţii muntele, fiecare deplasându-se către locul care îi satisfăcea în măsură cât mai mare dorinţa de a se simţi bine şi unde fiecare a început să se ocupe cu îndeletnicirile pe care le considera cele mai utile şi mai potrivite pentru atingerea scopurilor sale de bunăstare personală - aşa cum o înţelegea el. Şi nu mică le-a fost tentaţia de a transmite celor din jur şi generaţiilor următoare propria reţetă de succes, cuprinzând un set de activităţi aducătoare de bunăstare, satisfacţii şi plăceri - devenite cu timpul tradiţii specifice unor mase mari de oameni aflate în contact direct - într-un schimb reciproc de informaţii şi influenţe.
Este bine ştiut faptul că fiecare tip de activitate presupune activarea într-o măsură mai mică sau mai mare a unor anumite părţi ale corpului omenesc, precum şi o anumită implicare a capacităţilor sale intelectuale.
Astfel, unele dintre activităţi sunt preponderent fizice, necesitând un efort muscular mai intens, altele preponderent intelectuale, necesitând folosirea într-o măsură mai mare a inteligenţei.
Observaţi că am folosit cuvântul "preponderent", întrucât nu există acţiuni exclusiv fizice sau exclusiv intelectuale, absolut toate activităţile omului presupunând combinarea acestora într-o proporţie variabilă, specifică fiecăreia dintre ele.
Bineînţeles că fiecare persoană are gusturi, preferinţe şi plăceri proprii, fiecare tinzând spre exercitarea acelor acţiuni care îl mulţumesc într-o măsură cât mai mare. De asemenea ştim bine că organismul uman, asemenea tuturor organismelor vii suferă un proces continuu de adaptare la mediu şi la activităţile exercitate.
Astfel, dacă o persoană exercită o anumită activitate un timp mai îndelungat, capătă o anumită dexteritate pentru aceasta, ajungând să o practice cu un efort mai mic şi cu o precizie mai mare, suferind cu timpul unele modificări cu caracter permanent - fizice sau intelectuale, în funcţie de tipul de activitate practicată - transmise apoi pe cale ereditară ca predispoziţii pentru desfăşurarea acelui gen de activităţi. Aceasta dovedeşte că în subconştientul nostru există o memorie genealogică transgeneraţională.
Astfel, unui copil provenit dintr-o familie care a desfăşurat timp de mai multe generaţii cu preponderenţă activităţi fizice intense, îi va fi cu mult mai uşor a se adapta la acest tip de activităţi, decât unuia provenit dintr-o familie care a avut în acelaşi arc de timp preocupări preponderent intelectuale, şi invers. Asta nu se traduce prin imposibilitatea unui copil provenit dintr-o familie tradiţional intelectuală, de a practica activităţi fizice intense, sau a unuia provenit dintr-o familie tradiţional muncitoare de a studia cu rezultate foarte bune, ci printr-o predispoziţie genetică pentru aceasta, manifestată printr-o uşurinţă suplimentară de a practica acelaşi tip de activitate ca şi înaintaşii săi.
Acum, am ajuns cu raţionamentul într-un punct în care, pentru a putea merge mai departe, mă văd constrâns să revin la logica dialogului avut cu vânzătorul de calculatoare.
Ceea ce am înţeles imediat din discuţia cu el este faptul că preţul unui produs exprima de regulă valoarea acestuia, sub toate aspectele sale. Unele au ovaloare estetică deosebită - acea subtilă capacitate de a plăcea ochiului, dată de armonia formelor, proporţiilor şi a culorilor. Altele au o valoare intrinsecă, adică sunt o valoare prin ele însele, fiind alcătuite parţial sau în totalitate din materiale considerate preţioase datorită rarităţii lor, a dificultăţii cu care sunt făcute sau scoase la lumină, a caracteristicilor intrinseci ale acestor materiale, foarte deosebite din punct de vedere fizico-chimic sau estetic. Dar la cea mai mare parte din produsele create de om, valoarea este dată de utilitatea acestora, de capacitatea lor de a satisface anumite nevoi, de frecvenţa, simplitatea şi eficienţa cu care pot fi ele folosite.
Valoarea nu este însă o însuşire specifică doar lucrurilor sau produselor create de om, în baza unui cumul de calităţi şi însuşiri înglobate în acestea. Calitatea "de valoare" se poate atribui şi anumitor idei, teze sau concepte emise de persoana umană în mod solitar sau în grup, anumitor fapte sau acţiuni întreprinse de acestea care vin în întâmpinarea soluţionării unor nevoi şi probleme umane,valoarea lor crescând proporţional cu amplitudinea sferei sociale de aplicabilitate a acestora, plecând de la individul unic, prin grupuri mai mici sau mai mari şi până la masele largi populare.
Dar cel mai complex, mai important şi mai controversat în acelaşi timp este termenul de valoare a persoanei umane.
Cât valorează omul? Eheei!... Aici discursul e lung şi foarte sinuos.
Dac-ar fi să ne luăm după “folclorul” contemporan promovat cu emfază de o anumită categorie de conaţionali, valoarea unui om rezidă în grosimea portofelului doldora de bani, în mulţimea cailor putere ai maşinii deţinute, în numărul de turnuleţe de pe hardughiile denumite pompos “vile”, în numărul şi grosimea podoabelor de aur de la gât şi de la mâini, în numărul de “femei” vânturate, în lejeritatea cu care îşi aruncă ostentativ banii pe tot ceea ce-i sare în ochi, în lanţul nesfârşit de petreceri înconjurat de lăutari care să-i cânte-n strună şi nu în ultimul rând în numărul “duşmanilor” personali care neapărat mor de ciudă şi crapă de invidie că n-au aceeaşi "valoare" ca a lor... Oare asta să fie cu adevărat valoarea?
E drept: trăim într-o lume în care măsura tuturor lucrurilor este evaluată în bani. Dar putem noi, oare, accepta faptul ca simpla lor deţinere să confere valoare unui om? Nici pe departe, pentru că astfel am da dovadă de o mare doză de ipocrizie şi superficialitate. Aşa că, haideţi să încercăm să înţelegem cum funcţionează raportul dintre om, societate, valoare şi bani.
În goana ei nebună după bani, omenirea a pierdut din vedere esenţa a ceea ce ar trebui să reprezinte banul şi anume recompensa pe care ne-o dă societatea pentru un folos pe care îl are din partea noastră. În acest caz, termenul de societate trebuie tratat cu maximă largheţe, în sensul unui termen generic, integrativ, pentru a reprezenta un număr indefinit de persoane, plecând de la individul singur – ca membru indivizibil al societăţii – continuând cu grupuri mai mici sau mai mari, şi până la a denumi întreaga societate umană în ansamblu.
Aşadar atunci când oferim cuiva un produs, un serviciu, un sfat bun sau o idee în urma căruia acest cineva trage un folos şi obţine o satisfacţie – materială, fizică sau spirituală, atunci acesta se simte (şi dacă nu, îl putem obliga să se simtă) dator să ne răsplătească pentru acest folos.
Şi această recompensă trebuie să fie palpabilă şi universal recunoscută, în scopul de a fi interschimbabilă. Adică cel care intră în posesia ei trebuie să aibă posibilitatea de a o da la rândul său unei alte persoane, în schimbul unui alt favor, folos sau avantaj din partea acestuia. Astfel s-a convenit ca deocamdată instrumentul de plată folosit pentru a se plăti acest circuit de recompense şi servicii reciproce să fie banul (ca termen generic reprezentând bancnote sau monezi).
În consecinţa teoretică, cine are bani mulţi înseamnă că a mulţumit un număr mare de persoane, dându-le acestora un înalt grad de satisfacţie. De aici se trage concluzia că nu simpla deţinere a acestui instrument de plată – banul – te face valoros, ci satisfacţia pe care eşti în stare să o provoci celor din jurul tău. Valoarea personală este deci un titlu de onoare care nu se pretinde, ci se recunoaşte de către societate, în anumite condiţii.
Omul este un produs al societăţii contemporane lui. Niciuna dintre minţile luminate ale lumii n-a crescut şi nu s-a format de una singură. Fiecare fiinţă omenească ce se naşte îşi începe lungul drum prin viaţă prin acumularea de cunoştinţe. Mai întâi în familie, apoi în şcoală şi după aceea în societate, "omul cât trăieşte - învaţă!" Învaţă tot ceea ce reuşeşte să înţeleagă din tot ceea ce i se spune, din ce aude şi din tot ceea ce vede. Învaţă din ştiinţa altora dar şi din experienţele proprii, într-un ambient social care-i oferă toate condiţiile favorabile pentru a deveni depozitarul unui cumul de valori returnabile societăţii.
Astfel omul are datoria morală de a dărui generaţiei contemporane lui şi celei imediat următoare, tot surplusul de valoare primită şi rămasă neutilizată în folosul propriei sale persoane, plus o "dobândă" constând în propriile sale descoperiri şi experienţe din timpul vieţii. De modul în care o face sau nu, depinde recunoaşterea nivelului său valoric în ochii societăţii şi eventualitatea cuceririi unui loc de cinste în conştiinţa imortală a acesteia.
Însuşi progresul general al omenirii se traduce printr-o evoluţie valorică a umanităţii concretizată prin plusul de valoare ştiinţifică, culturală şi tehnologică, adăugat de fiecare individ sau grup de indivizi din fiecare generaţie în parte, peste nivelul valorii acumulate până la generaţia anterioară şi primită drept zestre de la aceasta.
Când suntem mici, creierul nostru e ca un burete uscat: absoarbe uşor şi firesc, strop după strop, toate picăturile zilnice de informaţii pe care le primeşte. Şi cu cât inteligenţa noastră nativă procesează mai multe informaţii cu atât devenim mai înţelepţi. La maturitatea deplină, atunci când "buretele" nostru "musteşte" de înţelepciune, reuşim să mai învăţăm numai dacă atunci când primim picături de cunoştinţe noi, reuşim să ne debarasăm de stropii de informaţii deveniţi inutili şi care ne ocupă spaţiul de memorizare în mod ineficient, lăsându-i să cadă în Marea Uitării.
Dacă am defini Valoarea unui Om ca fiind suma cunoştinţelor şi experienţelor acumulate de acesta, ar fi insuficient, întrucât valoarea umană are două accepţiuni fundamentale: "Valoare pentru sine" şi "Valoare socială".
Să luăm drept exemplu un profesor "tobă de carte", dar care datorită unui nivel insuficient de cunoştinţe de metodică pedagogică, nu reuşeşte să se facă înţeles şi nu e capabil să transmită elevilor săi mai nimic din ceea ce ştie. Este acesta un profesor de valoare? Nici pe departe: el are valoare pentru sine - ştie carte, a obţinut un post de profesor în baza cunoştinţelor dobândite şi duce acasă un salariu în fiecare lună, trăind bine în mod stabil - este ceea ce se numeşte un om de succes.
Pentru elevii săi însă, acest profesor este o catastrofă, un coşmar, întrucât pretinde de la ei ceea ce el însuşi nu ştie cum să le dea; pentru aceştia şi pentru societate acest profesor este lipsit de valoare.
Din fericire cei mai mulţi profesori ştiu să-şi facă bine meseria reuşind să-şi armonizeze perfect satisfacţiile personale şi pe cele ale propriei familii cu mulţumirea şi recunoştinţa din partea elevilor, îndeplinind simultan condiţiile pentru a fi atât oameni de succes cât şi oameni de valoare.
Aşadar termenii "om de succes" şi "om de valoare" nu se exclud dar nici nu se confundă; sunt doi termeni complementari care acţionează pe paliere diferite - primul în plan personal iar al doilea în plan social - condiţionarea constând în aceea că de regulă recunoaşterea valorii în planul social se răsfrânge pozitiv şi în planul succesului personal.
Mai există însă şi alte cazuri şi din păcate nu puţine, în care oameni cu un potenţial de valoare ridicat se limitează în mod voit-conştient la a-şi folosi totalitatea cunoştinţelor acumulate şi a experienţelor dobândite, strict în folosul lor personal, în mod absolut egoist, fără a se preocupa câtuşi de puţin de semenii săi. Aceşti oameni reprezintă o valoare doar pentru ei înşişi. Pentru societate însă, valoarea lor este absolut nulă... În urma lor nu rămân decât nişte urmaşi al căror mod de gândire şi comportament social sunt puternic alterate de conduita egoistă şi individualistă a predecesorului lor, cu consecinţa că nici aceştia nu vor produce nici un fel de plus de valoare pentru societate, înscriindu-se doar pe lista de beneficiari ai acesteia.
În genere, valoarea unui produs este dată de punerea lui pe piaţă şi reprezintă preţul pe care potenţialii clienţi sunt dispuşi să-l plătească pentru a intra în posesia produsului respectiv. Prin analogie, valoarea unui individ este dată de preţul pe care o comunitate este dispusă să-l plătească pentru a beneficia de serviciile acestuia.
Dar cum omul este o fiinţă cu mult mai complexă decât orice bun material sau serviciu, produs sau prestat de către el însuşi sau de oricare dintre semenii săi, ne vedem nevoiţi să recunoaştem că definiţia termenului de valoare a persoanei umane este cu mult mai complexă şi mai profundă decât cea enunţată anterior.
Am putea spune de exemplu că valoarea unui om este proporţională cu aportul pe care acesta şi-l aduce la bunăstarea omenirii în general sau a comunităţii din care face parte în particular şi că se măsoară în numărul oamenilor care beneficiază de rezultatele activităţii sale.
Şi tot n-ar fi îndeajuns, căci spre exemplu, o melodie inspirată şi cântată cu mult patos, poate stârni ropote de aplauze din partea unei săli pline sau chiar a unui stadion întreg. Şi dacă această melodie este transmisă pe cel mai urmărit canal TV la o oră de maximă audienţă ea poate încălzi inimile a câtorva milioane de oameni simultan. Dar odată stinse ecourile acestei melodii, inimile se vor răci din nou cu siguranţă, în doar câteva minute sub vântul rece al grijilor cotidiene.
Situaţia se schimbă radical însă, dacă luăm exemplul unei invenţii geniale care poate avea efecte concrete permanente, cel puţin pentru aceleaşi mase de oameni, dacă nu chiar pentru întreaga omenire. Şi efectele acestei invenţii îşi pot menţine eficienţa cel puţin până la apariţia unei noi invenţii pe aceeaşi temă, cu mult mai performantă, în comparaţie cu care să cadă în desuetitudine.
În acest caz ar trebui să spunem că "Valoarea unui om în plan social este proporţională cu aportul pe care acesta şi-l aduce la bunăstarea generaţiei sale şi a celor viitoare şi se măsoară în numărul oamenilor care beneficiază de rezultatele operei sale raportat la rezistenţa în timp a utilităţii acesteia".
Gândiţi-vă numai, la anonimul care - nimeni nu mai ştie când - a inventat roata ...
Reluând în scop ilustrativ comparaţia dintre o melodie de succes şi o invenţie practică, se mai naşte automat o serie întreagă de reflecţii referitoare la valoarea unei persoane umane.
- Astfel un om este cu atât mai valoros pentru societate, cu cât opera sa are un caracter mai universal: o invenţie este cu atât mai genială cu cât este mai simplă şi mai uşor de aplicat şi cu cât este ea mai utilă unui număr cât mai mare de oameni; dar şi o melodie poate fi genial de simplă şi uşor de fredonat şi să prezinte astfel interes pentru un număr uriaş de persoane.
- Pe de altă parte un om este cu atât mai valoros cu cât unele dintre acţiunile pe care el este capabil să le facă în mod curent în folosul semenilor săi, pot fi reproduse de un număr cât mai restrâns de persoane: o melodie poate fi fredonată de aproape toată lumea, pe când pilotarea unei nave cosmice nu este chiar la îndemâna oricui, întrucât necesita un nivel complex de cunoştinţe şi o rezistenţă fizică greu de dobândit.
- Valoarea operei unui om este direct proporţională cu capacitatea acesteia de a răspunde anumitor nevoi fundamentale ale omului, care ţin în primul rând de viaţa şi de sănătatea acestuia şi mai apoi de sadisfacţiile de natură materială sau spirituală.
- Un alt criteriu de comparaţie pentru opera unui om de valoare este potenţialul de repetitivitate sau de apariţie a unei alternative. Cu cât acest potenţial este mai mic, cu atât opera este de mai mare valoare: oricând poate apărea o altă melodie de succes compusă de un alt compozitor şi cântată de un alt interpret - lucru dat ca scontat întrucât piaţa muzicală este plină de artişti - pe când descoperirea principiului de funcţionare a motorului cu reacţie a fost şi rămâne un eveniment epocal unic, întrucât apariţia unui geniu precum Henry Coandă este rară chiar şi în lumea restrânsă a oamenilor de ştiinţă.
- Alte criterii de valoare se referă la frecvenţa, simplitatea şi eficienţa cu care se poate face apel la opera unui om.
Valoarea este unul din cele mai importante criterii de socializare a omului. Ea defineşte sistemul de opţiuni în relaţiile interpersonale ale fiecărui om sau ale unui grup, determinându-le caracterul şi scopul, cu consecinţa directă a alegerii sau respingerii unor parteneri într-o acţiune colectivă.
Oameni de valoare sunt şi oamenii cu o vastă cultură, care se implică social,punându-şi cunoştinţele în slujba comunităţii. Sunt oameni lucizi care ştiu să ţină în mână busola vremurilor în care trăiesc, ştiu s-o citească, s-o interpreteze şi să anticipeze direcţia bună de urmat, şi nu doar că ştiu să ne comunice toate acestea dar sunt capabili să ne şi dea argumente în acest sens. Sunt oameni cu viziune şi iniţiativă, care chiar şi în cel mai negru întuneric, sunt capabili să aprindă torţa cu care să ne lumineze calea şi să-şi asume responsabilitatea de a ne sta în frunte.
Va urma …
Răspunde cu citat
Marcaje