"Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici-o operă literară nu poate trăi fără ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de ură şi mai iraţionale, cu atât intelectualul este dator să cultive sufletul lui într'un sens moral şi să se opună curentului. Iartă-mă că predic, dar spectacolul degradării umane mă îngrozeşte şi mă face să mă tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiţi într'o vreme de molimă."
(Scrisoare către Eusebiu Camilar, 27 august 1939, Costiujeni)
"Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă
avea: în versuri răsuna tristeţe multă şi gravă... Cum se împăcau aceste două feţe? Lumina şi umbra convieţuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simţea că trebuie să se ţină departe de sinceritatea impudică a confesiunii directe, de mărturisirea spontană şi uneori necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatându-şi jurnalistic necazurile culese la cald şi spuse de-a dreptul, sub formă de veşti din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi şi potenţa tristeţea. Structurată în adâncime, ca o eclipsă, când între Soare şi Terra se interpune Luna, iar sus se iveşte „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forţa care se naşte din echilibrul energetic al contrariilor. Ştia din experienţă că oamenii nu vor să plângă, ci să râdă ori să fie mângâiaţi. Râsul, o altă faţetă a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care puţini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vădit şi plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă şi usoară a celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-si nefericirea, în loc să-şi menajeze aproapele. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca si cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile.
…
În viaţa de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când alţii în situatia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntaţi, ea râdea! Printr-o extraordinară putere, izvorâtă din marea ei generozitate, a fost în stare să-i facă pe ceilalţi să râdă chiar si atunci când înăbuşitoarea boală de inimă ajunsese aproape de culme. Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristeţe, ori, cel puţin, pentru a le atenua disperarea. Era înconjurată de o aură de umor, care făcea parte din frumuseţea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existenţei dă vieţii si scrisului ei o lumină eroică, poate mai mult, sau cel putin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor năpăstuiţi.
…
S-a născut în Duminica Tomii, la orele trei după amiază, probabil la spitalul Socola, unde lucrau şi locuiau părinţii ei, la marginea oraşului. Tocmai atunci, în ocolul primăriei, scriau ziarele, zburda, ca însăşi ursita ei nerăbdătoare, un mânz rătăcit, roib, cu coama şi coada neagră: întruchipare a tinereţii, a nopţii şi a misterului, purtătorul vieţii şi al mortii, simbol legat deopotrivă de ploaie, lună şi soare, ca şi de melodica înnoire a lumii.
…
În ceremoniile pythagoreicilor, pe lângă muzică şi dansuri, gimnastică filozofică, exerciţii mnemotehnice şi recitări de eufonii, un rol de seamă îl aveau parfumurile. Reţeta unuia, furnizată de Plutarh, cuprinde: miere, vin, stafide, căprişor (fuscus), răşină, smirnă, lemn de trandafir, fistic, bitum, trestie parfumată numită obligeană, ştevie, ienupăr, mentă... Încerc să-mi imaginez amestecul, în care par a se concentra, subtil, în proporţii atent cântărite, ape, munţi, vii, grădini, străzi, păduri... Dacă poezia ar putea impresiona nările, cred că versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, făcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucătărie vara, pădure de brazi, asfalt de oras, biserică, tufiş aprins... I-aş spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsă într-o aromă: născută pentru a percepe şi a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, şi-a trăit bucuria şi suferinţa până la capăt şi a pornit spre lumină, strângând în mâini semnul Crucii. O ursită cu parfum de păgânătate creştinată."