Poetul George Bacovia la Râmnicu
SăratÎn toamna târzie a anului 1924 s-a oprit la Râmnicu Sărat poetul G. Bacovia. Părea nerăbdător să afle ştiri cu privire la reapariţia volumului Plumb încredinţat Tipografiei Poporului din localitate, din iniţiativa prietenului şi fostului coleg Grigore Tăbăcaru, a concetăţeanului N.Cristoveanu, cu concursul material al omului de cultură Matei Elian. Poeziile se aflau în șpalturi, gata pentru ultima corectură. Vestea sosirii, pe neaşteptate, a poetului care trecuse pe la tipografie fără să indice o adresă, ne-a uimit. L-am căutat prin cele câteva restaurante, dar l-am găsit târziu, în grădina publică, pe o bancă, sub un platan devastat de vânturile sfârşitului de toamnă. Atunci l-am cunoscut. Absent la toate din jur. Înfrigurat, într-un pardesiu negru, plăpând şi uscat, cu umerii ieşiţi în faţă, cu mâinile lăsate pe genunchi. Privindu-i ochii de un albastru bizar – singurul albastru în amiaza acea înnourată – ne-a părut ca un pustnic rătăcit printre oameni.
La insistenţele lui Matei Elian, primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M. Eminescu, unde soţia amfitrionului – suflet deschis şi primitor – a destrămat norii de tristeţe care pătrunseseră odată cu Bacovia. La o cană de vin fiert în mirodenii orientale şi în faţa cărţilor rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieşit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până în tavan, după care se aşeză la birou, să cerceteze șpalturile sosite de la editură. Vinul de Răduceşti l-a dispus întrucâtva pe poet, care primi să citească, la rugămintea amfitrioanei, câteva poezii din volumul Scântei galbene, pregătit pentru tipar.
Odaia mea mă înspăimântă…
Aici n-ar sta nici o iubită,
Prin noapte, toamna despletită,
În mii de fluiere cântă.
Fără gesturi, fără un ton declamator, fără o grimasă, de o naturaleţe şi o simplitate dureroase, lectura curgea monoton, sfâşietor de monoton, în toamna rece care ne bătea cu ramurile negre ale glicinelor la ferestre:
Afară, o vreme de plumb
Şi vântul împrăştie ploaia,
Tomnatice frunze prin târg
Aleargă pe drumuri cu droaia
Un bolnav poet, atacat,
Aşteaptă tuşind pe la geamuri
– O fată, prin gratii, plângând,
Se uită ca luna prin ramuri.
Bacovia – citindu-şi versurile – târa înaintea ochilor noştri realitatea crudă şi lugubră în care trăiam cu toţii, fără ca mulţi dintre noi s-o întrezărim ca el. Nimic nu era fals. În birou ne apăsa o atmosferă sumbră, dezolantă, care se aşternea ca o pâclă pe sufletele noastre. Când am ieşit din casă era noapte şi ultimele frunze cădeau în parc şi pe străzile pustii. Am încercat să-l conducem până la gară, dar ne-a refuzat categoric:
– Lăsaţi-mă singur… mă simt bine ştiind că nu vă pierdeţi vremea cu mine… E aşa de bine să rămân cu mine… numai cu mine…
Pierdut mă duc şi eu, cu braţele întinse
Plângând,
Şi fredonând,
Gândindu-mă la mine.
Ne-am întors de pe bulevard prin grădina publică. Toamna scârţâia prin copacii desfrunziţi, un vaiet se auzea departe, un croncănit negru de corbi trecea deasupra noastră, delir pretutindeni, încât am tresărit înfioraţi. Eram furaţi de peisajul halucinant bacovian, pe când poetul însângerat… era departe:
Singur, singur, singur.
Într-un han, departe
–Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur…18 octombrie 1970
Din volumul „Restituiri boeme“ de Octavian Moșescu* (Editura Tracus Arte, 2017)(text ales și redactat de Odilia Roșianu)
*Octavian Moșescu, ultimul preşedinte al Societăţii studenţilor români de la Viena, România Jună, a fost ales de Regina Maria pentru a îndeplini funcția primar al Balcicului.
sursa https://www.literaturadeazi.ro/rubri...NHOF1iXVO7V2aM