MIHAI EMINESCU ŞI TAINELE ZAMOLXIENE


ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETĂ

POVEŞTI ŞI DOINE, GHICITORI, ERESURI…


Cine a trăit şi trăieşte la ţară ştie că, acolo, omul se conduce după reguli precise, că o greşeală cât de mică - sau doar o simplă neîndemânare - atrage după sine nu numai dispreţul imediat al consătenilor, ci şi o poreclă pe care o vor purta mai multe generaţii de urmaşi, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mai au nici o idee despre originea supranumelui lor. În afara boierului, care nu intervenea decât în cazuri cu totul deosebite, satul era condus de câteva neamuri ale căror străbuni constituiseră cândva modele de viaţă. Amestecul familiilor de vază cu cele de jos era mai rar, chiar dacă în folclor se exaltă omul frumos (dar nu leneş!) şi, uneori, se dispreţuieşte bogăţia. Omul avut nu era neapărat şi urât, dar, de cele mai multe ori era harnic.
Săracului îi trebuiau mari sacrificii ca să ajungă în rândul celor stimaţi, dar ridicarea lui prin vrednicie şi prin viaţă cumpătată nu era exclusă. Fiecare, deci, îşi ştia rostul şi „lungul nasului” şi trăia între cei de rangul său; orice ieşire neghioabă era imediat sancţionată cu proverbe şi zicători şfichiuitoare. Acolo, în sat, nu prea puteai să-ţi permiţi perioada de „lene” meditativă, fiindcă, mai ales la horă şi la şezători, deveneai personajul nedisputat al strigăturilor şi al glumelor…
Acesta era, în general, modelul de societate pe care îl admira Mihai Eminescu şi pe care îl va propune, cu inerente adaptări, în publicistică şi în conversaţiile cu prietenii sau cunoscuţii săi.
Comunitatea rustică îşi desfăşura viaţa spirituală după rituri vechi, ignorând amestecul autorităţilor moderne; preoţii, ei înşişi de origine rurală, erau nevoiţi să adapteze învăţăturile credinţei „pravoslavnice” la cele ale unei religii mai vechi, care supravieţuise până târziu prin sate şi cătune. Eminescu va evoca de multe ori această cultură arhaică, din care el însuşi apucase să cunoască multe, străbătând pământul românesc „în cruciş şi-n curmeziş”. Iată ce scrie în sonetul Trecut-au anii…, tocmai în decembrie 1883:


Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară.
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.


Sensibilitatea înnăscută ca şi un neastâmpăr divin l-au făcut pe Eminescu să bată oraşele României şi ale străinătăţii, să-şi asume destinul de poet, să trăiască departe de locurile unei copilării fericite şi ale unei vieţi „normale”. Profund conştient de jertfa lui, el scrie în încheierea poemului Panorama deşertăciunilor:


Şi de-aceea beau paharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură
In zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome când viaţa este vis.


Strânsa prietenie a lui Eminescu cu Creangă va fi dus, desigur, la un schimb fructuos de experienţă, la adâncirea cunoştinţelor arhaice ale celor doi, la convingerea lor nestrămutată despre profunda originalitate culturală şi înzestrarea spirituală a poporului român. În acest sens, ne stau mărturie atât versurile publicate în timpul vieţii marelui poet cât şi postumele.
Intenţia lui de a merge pe urmele vechilor „eresuri” româneşti este vizibilă în toată opera pe care ne-a lăsat-o moştenire.
Şi, cum Eminescu nu era omul care să se mulţumească numai cu ceea ce dezvăluiseră entuziaştii timpului, se apucă el însuşi să culeagă folclor de pe tot pământul românesc. Din culegerea lui vom cita şi noi în continuare.
Pesimismul adânc, de care adeseori este acuzat poetul, este „împrumutat” nu atât de la Schopenhauer sau de la alţi gânditori celebri, ci din chiar filozofia populară:

Fire-ai lume, n-ai mai fi,
Dacă nu putui trăi,
Că cu cine-aş fi trăit
De mine s-a despărţit
Şi tare s-o depărtatu
Şi pe mine m-o lăsatu.

* * *
Omul ca o beşică piere cum se sparge.Omul ca o beşică ce e plină de vânt şi iarăşi de vânt se sparge.
Ecouri în Făt-Frumos din tei par a fi pătruns şi din aceste
versuri:

Frunză verde mărăcine,
Arză-te focul, pădure,
Cu lemnele toate-n tine.
Să mă duc la mănăstire, Să văd cârduri de copile
Târându-şi papucii,
Blestemându-şi părinţii.
N-ar avea loc în pământ
Cine m-o călugărit.
Aibă viaţa racului
Şi pânea săracului,
Că n-am fost de călugărie,
Ci-am fost de căsătorie.

Nu neapărat forma versurilor populare, ci mesajul acestora se poate întâlni prin mai toate poeziile eminesciene:

Frunzuliţă busuioc,
M-o scăldat mama-n apă de soc
Să rămân fără noroc,
M-a scăldat în apă de spini
Să rămân printre străini;
M-o scăldat în apă de iaz
Să fiu în lume de necaz;
M-o scăldat în apă de surcele
Să trăiesc în lume cu jele.
Adânca deznădejde din unele poezii eminesciene - jelea-este specifică şi autorului anonim al acestor versuri:
Pasăre din Ţărigrad,
Du-te la mândra la gard
Şi tu mândrii aşa-i spune
Să nu-şi strice ochii-a plânge.
Că eu la ea oi ajunge,
Când a face rugul pere
Şi răchita vişinele
Şi ruguţul pere moi -
Atunci om fi noi amândoi.
Nici misoginismul de care e învinuit poetul nu e prea de¬parte de blestemele acestui anonim rănit de dragoste:
Mândră, mândră, draga mea,
Te-am ţinut că eşti a mea,
Dar tu eşti mare căţea.
Şi nu te-am blestemat rău,
Dar de-acum te-oi blăstema
Să-ţi trimeată Dumnezeu
Nouă boale cu-o lungoare
Ş-o păre de frigurare.
Din arat până-n cărat
Pice-ţi părul de pe cap;
Din cântecul cucului
Pân-în storsul vinului.
Când îi fi în primăvară,
Să fii ca turta de ceară.
De ţ-oi fi gândită rău,
Să-ţi trimată Dumnezeu
Ce-ţi voiesc, mândruţă, eu.

E de mirare, totuşi, că Eminescu a fost socotit misogin, tocmai el care a cântat atât de mult şi de frumos dragostea. Toate „răutăţile” lui despre femei nu sunt decât trecătoare, ca de altfel ale oricărui îndrăgostit obişnuit. Cultura arhaică, din care a cules Eminescu, cuprinde şi blesteme din partea celei înşelate:

Să n-ai odihnă-n mormânt
Cum n-am eu pe-acest pământ.
Să n-ai pace nici în casă,
Zile numai cinci ori şase;
Să te iei, bădiţă, -n lume
Întrebând de al meu nume
Şi să te afli-n pustii,
Acasă să nu mai vii.
Şi să te topeşti gândind
Cum ocolesc eu plângând.

Dacă Eminescu a cântat şi blondele, s-a spus că le preferă ca urmare a culturii germane sau a curentului romantic. Nimic mai neadevărat! Poezia populară evocă şi fetele cu părul bălai:

Ţipai ochii peste deal,
Văzui fata de muntean
Periindu-şi păru’ galben,
Periind şi blestemând
Pre Ilie pe câmpie,
Ca cosaşii să-l cosească,
Ciobanii la boi să-l deie,
Boii-n coarne să mi-l ieie.

Călugărul Ieronim, străniul personaj din povestirea Cezara, care e departe de a duce o viaţă cuvioasă, îşi are şi el un model în poezia populară culeasă de Eminescu:

- Chivuţa neichii, Chivuţă,
Hai la neica-n chiliuţă
Că ţi-am cumpărat cercei.
- Ce mi-e mie de cercei,
Dacă nu vii să mă iei.
El îndată îşi sărea
Şi în braţe ş-o lua
Şi-n chilie ş-o băga.
Puse cârja pe chilie
Ca să fie mărturie,
Ş-o puse papuc pe cuptor
Să li steie-n ajutor.
Amândoi ş-o povestit
Zi de vară Pân-în sară (…)

În poeziile eminesciene ne înfioară mereu puterea ucigătoare a dragostei, în mijlocul unei naturi complice şi, în acelaşi timp, paradisiace; nici versurile populare nu văd dragostea într-alt fel:

La umbrar de liliac,
Dragostele ce mai fac?
Se sărută până zac..
.Iar în vale la izvor,
Se-ntâlneşte dor cu dor,
Se sărută până mor.

Nici unul dintre poeţii români, dinainte sau după Eminescu, nu a privit dragostea aşa cum a privit-o el: ca un român obişnuit. Văicărelile Văcăreştilor sau ale lui Conachi sunt inspirate din altă lume, aceea a mahalalei balcanice, care stârnea ironia lui Caragiale. Eminescu a înţeles dragostea ca pe o boală divină, aşa cum o văzuse şi autorul anonim:

Lumea s-a schimbat la toate
Dar dragostea nu se poate,
Că dragostea e pe veci,
Cum o faci, aşa petreci.

Iată şi o părere populară, în proză:
Amoriul când te priveşte rămâi încremenit, că ochii ţi se-nchid tocmai ca la orb, limba ţi se leagă tocmai ca la mut, gura ţi se-ncleştează tocmai ca la un mort, mintea sboară şi te lasă ca pe-un peşte prins în plasă.
Este ciudat că numai în poeziile eminesciene cuvântul amor, atât de ridiculizat de Caragiale, nu sună deloc vulgar. Vrăjită de iubire, orice inimă cât de nepăsatoare ar fi fost altă dată, devine sensibilă. Sub magia dragostei, omul se spiritualizează, devine poet.

Nu ştiu Luna-i luminoasă
Ori e puica mea frumoasă.
Nu ştiu Luna-n ceruri trece
Ori puica la apă rece.
Nu ştiu Luna s-au ivit
Ori puicuţa mi-au zâmbit.
Nu ştiu Luna s-au ascuns
Ori puica nu-mi dă răspuns.

Atât de des întâlnita Lună, în poezia eminesciană, nu este nici ea, după cum se vede, neapărat de sorginte romantică!
Imaginile de paradis ale naturii lui Eminescu, la care de altfel nu s-a ridicat nici un alt poet cultivat, fie român, fie străin, provin şi ele din aceeaşi neistovită arhivă:

Da m-am culcat ş-am adormit
Sub un măr mândru-nflorit,
Cu floare pân-în pământ.

*
* *
Dragă mi-i pădurea verde,
Unde pasul ţi se pierde,
Prin lăstari de iarbă verde;
Dragi îmi sunt izvoarele,
Luna şi cu Soarele.

În manuscrise, Eminescu îi scrie iubitei lui, imitând poezia populară, de care se simţea atât de ataşat:
Alei, mică, alei, dragă,
Cine vrea să ne-nţeleagă
Vază frunza cea pribeagă
Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.
Alei, dragă Veronică,
Despărţirea toate strică
De ne-alegem cu nimica -
Viaţa trece, frunza pică.

Înainte de a-i citi pe marii filosofi ai lumii, Eminescu a ascultat şi şi-a notat aceste aforisme populare româneşti: Omul pe lume se-nţelege ca o umbră de vis; Ca frunzele din copaci, ce una cade şi alta iese, aşa omul unul se naşte şi altul moare. Iată şi ecourile în poeziile eminesciene:
Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător.
*
* *
Căci gândirile-s fantome când viaţa este vis.

*
* *
Că vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi.

S-ar putea spune, privind retrospectiv, că această veche literatură a circulat secole de-a rândul, dacă nu milenii, pe pământul acesta, în aşteptarea geniului cultivat, că l-ar fi aşteptat îndelung şi s-a perfecţionat îndelung spre a-i atrage atenţia, întâlnirea lor a fost una dintre cele mai benefice întâlniri culturale din literatura română.