Povestea poeziei ”Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie”




Prin 1867, adică la 17 ani, Mihai Eminescu ducea o viață romantică, adică nestatornică. Plecase de acasă și acum hoinărea prin țară. Nu știm cu exactitate cu ce se ocupa în anul menționat. Există mărturii că era hamal în portul Giurgiu sau chiar grăjdar la hotel. Poate era ambele.

Scriitorul învățase să trăiască pe drumuri și să găsească o plăcere amară într-acest fel de viață. Dormea prin șuri, în paie, mânca pe unde și ce putea, gâtuise în sine orice izbucnire a instinctelor burgheze, pentru ca să poată primi fără rușine să-și rupă spatele la cărat sau să rânească(curețe de murdărie) grajdul și mai cu seamă plutea într-o lume de năzuinți și de vise care-i dădeau puterea – împreună cu tinerețea- să disprețuiască amărăciunile prezente. Citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie. Avea un geamantan plin cu cărți. Lectura cu voce tare din Schiller într-o șură. Nu e o legendă. Mai mereu Mihai Eminescu era văzut cu mormane de cărți. Pe Schiller îl cultiva în mod deosebit, fiindcă în aprilie 1867 traducea din el ceea ce se potrivea mai bine propiei soarte:
„Și eu născut în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi dea bucurie
Și eu născut în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat”.
Înainte de această traducere avuse însă un succes neașteptat. Îi apăruse pe 2 aprilie în revista ”Familia”, poemul ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. În textul original figura ”România”, în loc de ”Românie”, ”Ce-ți doresc eu ție, dulce România”.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
Avea de acum speranța de putea publica în continuare. I se deschidea un viitor strălucit. Se simțea detașat de ”îngustimea” viziunilor părinților săi care l-ar fi vrut în rândul burgheziei, cu un loc de muncă liniștit. Sărăcia în care trăia o vedea ca un mijloc de a-și înlesni chemarea spre versuri.
La sfârșitul primăverii, Mihai Eminescu a plecat cu Iorgu Caragiale (fratele mai mic al lui Costache Caragiale, director de teatru) cu trupa de teatru. A umblat mai ales prin Muntenia, la Ploiești, Brăila, dar și la Galați și e de bănuit că și în alte orașe. Spre toamnă vine la București, unde peste iarnă avea ”teatru de vodevil”. Era sufleur și copist. Între altele va fi ”suflat” la 7 noiembrie o piesă grecească „Resboiul de la Sfakia”. Când nu sulfa, copia piese de teatru cu o caligrafie meticuloasă și ușor de înțeles, contrasemnând cu o parafă fiecare manuscris. Și în tot acest timp citea și scria mereu. Citea ca să știe cum să scrie…


SURSA: http://www.istorie-pe-scurt.ro/poves...dulce-romanie/