Adrian Pop
11.09.2013, 10:50
România se poate salva doar prin agricultură! Publicat în 11 septembrie 2013 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/09/11/romania-se-poate-salva-doar-prin-agricultura/) George Petrovai (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/george-petrovai/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/09/treieratoare-in-1964-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/09/treieratoare-in-1964.jpg)Ni se părea în celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi (excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului atotputernic. Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale. Da, dar măcar pe-atunci România avea industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate, adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului. Şi mai avea mândria de-a produce mai mult decât consuma (tocmai de aceea grosul românilor era silit să consume atât de puţin!), după cum avea ambiţia – alimentată cu restricţii inumane şi lozinci groteşti – de a-şi plăti datoriile externe până la ultima para. Obiectiv pe care, cu atâtea şi atâtea jertfe, şi l-a atins, ba chiar l-a depăşit, precum depăşite (sic!) erau toate planurile şi angajamentele fostului partid-stat. Căci Decembriada a găsit România nu doar cu toate datoriile externe achitate, ci şi cu creanţe de miliarde dolari… Ceea ce, desigur, nu se întâmplă azi. Căci după 24 de ani de democraţie originală, ceea ce înseamnă o suită de impardonabile gafe şi eşecuri, românii s-au trezit cu întreaga economie pe butuci şi cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro! Aşa că prezentul fiind dramatic şi viitorul mai mult decât îngrijorător, zâmbetul a dispărut pentru o perioadă de timp nedeterminată de pe feţele majorităţii românilor, cu certitudine în mai mică măsură la milioanele de români plecaţi să trudească în străinătate, comparativ cu tristeţea din ochi şi apatia din sufletele celor rămaşi acasă. Evident, zâmbetele trufaşe continuă să apară pe feţele respingătoare ale ciocoilor, pentru a le oglindi prostia nemărginită, iar zâmbetele false continuă să se lăbărţeze pe feţele hâite ale politicienilor, pentru a le ilustra găunoşenia. Dar aceştia nu mai fac parte din rândul românilor… Cu toate că agricultura românească a ajuns într-o stare vrednică de plâns (80 la sută din alimentele de pe mesele românilor sunt cumpărate pe bani grei de la străinii de mai aproape şi de mai departe, în timp ce milioanele noastre de hectare – pământ bun de uns pe pîine! – sunt lăsate în paragină), tot ea este aceea care poate să-i salveze pe români. Din următoarele două motive: 1)Orice guvern responsabil caută să identifice avantajele absolute şi relative ale ţării sale, căci numai prin exploatarea lor eficientă ţara are şansa de-a câştiga şi păstra segmente semnificative pe piaţa internaţională. Lucrul acesta devine de-a dreptul imperativ pentru un stat ca România, care – iată – face parte dintr-o uniune politico-economică, unde specializarea este condiţia sine-qua-non a supravieţuirii. Or. toate avantajele absolute cu care Creatorul a înzestrat România (relieful, clima, calitatea solului, reţeaua hidrografică, aşezarea geografică etc.), precum şi cele relative (tradiţiile, forţa de muncă) înclină cu autoritate înspre agricultură. Cum nici unul din guvernele noastre postdecembriste (şi au fost destule) n-a acordat importanţa cuvenită acestei chestiuni vitale, concluzia se impune de la sine: Românii o duc din ce în ce mai rău întrucât toate guvernele lor postdecembriste s-au dovedit iresponsabile până la jaful generalizat şi ineficiente până la dezastrul total! 2)Deşi galantarele supermagazinelor gem de produse aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii (prune din Chile, usturoi din China, cartofi din Egipt etc.), produse atrăgător ambalate şi lipsite de gust, şi deşi comercianţii stimulează în continuare consumul deja ridicat la cotele risipei, totuşi, nu-i greu de întrevăzut că în curând omenirea se va confrunta cu o gravă criză alimentară, chiar la alimentele care în momentul de faţă (mezelurile, de pildă) sunt într-atât de îndopate cu e-uri, încât pe bună dreptate ele sunt evitate de consumatorii cu niscaiva cunoştinţe de igienă alimentară. Căci marile bazine agricole ale lumii (cel nord-american de-a lungul fluviului Mississippi sau cel chinez dintre fluviile Huanhe şi Iantzî) se confruntă cu probleme care pun sub semnul întrebării însăşi posibilitatea utilizării lor peste câţiva ani: transformarea cernoziomului în praf din pricina nenumăratelor şi minuţioaselor lucrări agricole de fertilizare a solului (praf care apoi este împrăştiat de vânt), respectiv lăsarea stratului de apă freatică la adâncimi tot mai mari (sute de metri în China), fapt care face ca irigarea să fie practic imposibilă. Se subînţelege că în aceste condiţii toate ţările vor căuta ca prin utilizarea tuturor suprafeţelor agricole de care dispun (chiar şi a acelora considerate nerentabile), să asigure hrana de bază pentru cetăţenii lor. Pentru că o ştie oricine: O ţară este bine cârmuită atunci când alimentele pot fi procurate de tot omul la preţuri acceptabile. Iar România este una din puţinele ţări ale Europei şi lumii, extrem de favorizată de Dumnezeu la acest capitol. Cum tot rău-i spre bine, ceea ce la un moment dat constituie un redutabil dezavantaj (ca de pildă gradul redus al chimizării, respectiv lăsarea terenului în paragină – „ca să se odihnească”, spun ţăranii), printr-o politică agrară şi alimentară înţeleaptă poate fi convertit într-un important avantaj, astfel încât România să devină cel mai important furnizor de alimente ecologice din Uniunea Europeană!
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/09/treieratoare-in-1964-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/09/treieratoare-in-1964.jpg)Ni se părea în celălalt regim că am atins limitele extreme ale suferinţei umane, nu atât din cauza lipsurilor materiale de neînchipuit pe care le-am îndurat aproape toţi (excepţie făceau nomenclaturiştii şi învârtiţii cu rol de trepăduşi ai regimului), cât mai ales din pricina prigoanei sistematice la care ne-a fost supus spiritul, prin închiderea lui în cuşca strâmtă a dogmelor partidului atotputernic. Tot atunci vedeam cu jalea-n suflete cum vlaga ţării este înghiţită de Molohul nesăţios al unei industrii constant neproductivă şi cum produsele unei agriculturi tot mai ruginită şi mai delăsătoare iau calea străinătăţii, pentru ca din sumele încasate să se poată administra noi guri de oxigen numeroşilor muribunzi ai economiei naţionale. Da, dar măcar pe-atunci România avea industria şi agricultura ei, aşa obosite şi fără chef cum apăreau în realitate, adică neplanificate ori trucate în terfeloagele partidului. Şi mai avea mândria de-a produce mai mult decât consuma (tocmai de aceea grosul românilor era silit să consume atât de puţin!), după cum avea ambiţia – alimentată cu restricţii inumane şi lozinci groteşti – de a-şi plăti datoriile externe până la ultima para. Obiectiv pe care, cu atâtea şi atâtea jertfe, şi l-a atins, ba chiar l-a depăşit, precum depăşite (sic!) erau toate planurile şi angajamentele fostului partid-stat. Căci Decembriada a găsit România nu doar cu toate datoriile externe achitate, ci şi cu creanţe de miliarde dolari… Ceea ce, desigur, nu se întâmplă azi. Căci după 24 de ani de democraţie originală, ceea ce înseamnă o suită de impardonabile gafe şi eşecuri, românii s-au trezit cu întreaga economie pe butuci şi cu o datorie externă de peste 100 miliarde euro! Aşa că prezentul fiind dramatic şi viitorul mai mult decât îngrijorător, zâmbetul a dispărut pentru o perioadă de timp nedeterminată de pe feţele majorităţii românilor, cu certitudine în mai mică măsură la milioanele de români plecaţi să trudească în străinătate, comparativ cu tristeţea din ochi şi apatia din sufletele celor rămaşi acasă. Evident, zâmbetele trufaşe continuă să apară pe feţele respingătoare ale ciocoilor, pentru a le oglindi prostia nemărginită, iar zâmbetele false continuă să se lăbărţeze pe feţele hâite ale politicienilor, pentru a le ilustra găunoşenia. Dar aceştia nu mai fac parte din rândul românilor… Cu toate că agricultura românească a ajuns într-o stare vrednică de plâns (80 la sută din alimentele de pe mesele românilor sunt cumpărate pe bani grei de la străinii de mai aproape şi de mai departe, în timp ce milioanele noastre de hectare – pământ bun de uns pe pîine! – sunt lăsate în paragină), tot ea este aceea care poate să-i salveze pe români. Din următoarele două motive: 1)Orice guvern responsabil caută să identifice avantajele absolute şi relative ale ţării sale, căci numai prin exploatarea lor eficientă ţara are şansa de-a câştiga şi păstra segmente semnificative pe piaţa internaţională. Lucrul acesta devine de-a dreptul imperativ pentru un stat ca România, care – iată – face parte dintr-o uniune politico-economică, unde specializarea este condiţia sine-qua-non a supravieţuirii. Or. toate avantajele absolute cu care Creatorul a înzestrat România (relieful, clima, calitatea solului, reţeaua hidrografică, aşezarea geografică etc.), precum şi cele relative (tradiţiile, forţa de muncă) înclină cu autoritate înspre agricultură. Cum nici unul din guvernele noastre postdecembriste (şi au fost destule) n-a acordat importanţa cuvenită acestei chestiuni vitale, concluzia se impune de la sine: Românii o duc din ce în ce mai rău întrucât toate guvernele lor postdecembriste s-au dovedit iresponsabile până la jaful generalizat şi ineficiente până la dezastrul total! 2)Deşi galantarele supermagazinelor gem de produse aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii (prune din Chile, usturoi din China, cartofi din Egipt etc.), produse atrăgător ambalate şi lipsite de gust, şi deşi comercianţii stimulează în continuare consumul deja ridicat la cotele risipei, totuşi, nu-i greu de întrevăzut că în curând omenirea se va confrunta cu o gravă criză alimentară, chiar la alimentele care în momentul de faţă (mezelurile, de pildă) sunt într-atât de îndopate cu e-uri, încât pe bună dreptate ele sunt evitate de consumatorii cu niscaiva cunoştinţe de igienă alimentară. Căci marile bazine agricole ale lumii (cel nord-american de-a lungul fluviului Mississippi sau cel chinez dintre fluviile Huanhe şi Iantzî) se confruntă cu probleme care pun sub semnul întrebării însăşi posibilitatea utilizării lor peste câţiva ani: transformarea cernoziomului în praf din pricina nenumăratelor şi minuţioaselor lucrări agricole de fertilizare a solului (praf care apoi este împrăştiat de vânt), respectiv lăsarea stratului de apă freatică la adâncimi tot mai mari (sute de metri în China), fapt care face ca irigarea să fie practic imposibilă. Se subînţelege că în aceste condiţii toate ţările vor căuta ca prin utilizarea tuturor suprafeţelor agricole de care dispun (chiar şi a acelora considerate nerentabile), să asigure hrana de bază pentru cetăţenii lor. Pentru că o ştie oricine: O ţară este bine cârmuită atunci când alimentele pot fi procurate de tot omul la preţuri acceptabile. Iar România este una din puţinele ţări ale Europei şi lumii, extrem de favorizată de Dumnezeu la acest capitol. Cum tot rău-i spre bine, ceea ce la un moment dat constituie un redutabil dezavantaj (ca de pildă gradul redus al chimizării, respectiv lăsarea terenului în paragină – „ca să se odihnească”, spun ţăranii), printr-o politică agrară şi alimentară înţeleaptă poate fi convertit într-un important avantaj, astfel încât România să devină cel mai important furnizor de alimente ecologice din Uniunea Europeană!