Adrian Pop
28.08.2013, 01:12
Din gândurile și frământările marelui Voievod Mihai (http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/din-gandirea-si-gandurile-marelui-voievod-mihai/) Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă (http://ioncoja.ro/cat/doctrina-nationalista/), Textele altora (http://ioncoja.ro/cat/textele-altora/) pe 27.08.2013 | 5 comentarii (http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/din-gandirea-si-gandurile-marelui-voievod-mihai/#comments)
http://ioncoja.ro/wp-content/uploads/2013/08/Mihai-Viteazul.jpgLITERATURĂ DOMNEASCĂ. MIHAI VITEAZUL AUTOR LITERAR
Ca simpli consumatori de informație istorică, despre Mihai Viteazu știm exact cât am învățat în liceu și ce am reținut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepțiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuș dotat, de impostor și șarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulțumit cu Țara Românească, a „pohtit” și la celelalte două provincii, Moldova și Transilvania.
Neavând noi înșine conștiință istorică – și aici invoc iarăși criteriul statistic – , nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el și voievod, fie el și Mihai Viteazu, să posede așa ceva. Ne convine ipostaza de „Mișu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou și martir, pe care o considerăm fie o invenție a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste.
Despre modul real și dramatic în care și-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla însă din referințele europene elogioase contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alții. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile și convențiile literare, drept primul memorialist român.
Mihai Viteazu – autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficiența calităților stilistice ale „autorului” ci prin lipsa de intenție literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era și conștiința domnitorului. Acest lucru se vede și se simte și după 400 de ani.
Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenția, ci prin consecința textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât și în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso și Tomaso Campanella.
Propun așadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de țară” prin chiar scrierile și vorbele sale. Iată, pentru început, un fragment din „stenograma” discuției cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoșteau și solul polon, și Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă și apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini (vezi imaginea), însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»:
«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acționau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creștini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de șase luni, zălogindu-mi toată averea și vânzând bucată cu bucată toate odoarele soției mele. Am ajuns la o așa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruț nici obiectele mănăstirilor, ci și acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor și nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Și între Împărat și principii creștini nu este nicio înțelegere […].
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea și de aici în Țara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aștepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi și hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aștepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, și să-i oprească și să-i împiedice să treacă Dunărea […].
Tot ce fac, fac din dragoste pentru creștinătate, ca să nu se verse sângele creștinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărțuit cu nedreptăți, ba mi s-a făgăduit că eu și fiul sau moștenitorul meu vom fi păstrați în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».
Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă și sapiențială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov:
“Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Țării Românești
Strălucite și mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înștiințăm mai sigur despre oștile turcilor.
Deci să știti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în țara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creștinilor într-un chip minunat. Au fost tăiați mai întâi trei pașale și mai mulți ceauși, dintre care vreo câțiva au fost prinși chiar vii. Am înțeles apoi, de la prizonierii mai proaspeți, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalți, îngroziți până în suflet, printre care însuși Sinan Pașa, se pregăteau să-și întoarcă pașii spre Dunăre. Adevărat că noi înșine i-am lăsat lui calea sloboda în țara noastră, și asta din pricină că, în vremea aceea, oștirea noastră se împuținase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre București.
Și trupele lor sunt acum astfel împărțite: cu Mehmed Pașa la București sunt 10.000, ocupați cu construirea acolo a unei fortărețe. Iar cu Sinan Pașa și Hasan Pașa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgoviște. Întreaga oștire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci știm sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i și pe recruții agemoglani. De bună seamă că au fost adunați la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgoviște, patru prizonieri, printre care unul era bașceauș. Aceștia, punându-i la chinuri, au fost întrebați: cum se face și de ce s-a ridicat Sinan Pașa și ceilalți împotriva ținuturilor noastre cu trupe militare așa puține? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puține trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, așa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipsește până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Pașa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…
Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot așa îi macină cumplit forțele pe mare.Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înștiințăm Domniei Voastre și cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriți în inima voastră și să ne trimiteți cât mai curând ajutoare, nouă creștinilor, căci niciodată nu va fi mai ușor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul dușman până la capăt, numai dacă ați voi să ne sprijiniți cu trupe auxiliare.
Eu, firește, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăși asupra dușmanului, socotesc totuși că trebuie așteptat ajutorul altor creștini. IARĂȘI ȘI IARĂȘI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEȚI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă ați hotărât să ne aduceți ajutoare, ca să fim asigurați de asta cât mai tare și să fie limpede pentru noi voința Domniilor Voastre.
Dat în lagărul de la Dâmbovița la 12 septembrie 1595″
Acest document – capodoperă în miniatură a stilului epic – a fost redactat în limba latină și publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicația “Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli negli archivi italiani”.
Stilul epistolar al lui Mihai Viteazu își schimbă și ritmul și expresia, în funcție de destinatar și de momentul redactării. Iată cum “curge” textul scrisorii către Împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, trimisă de voievod pe 4 noiembrie 1599, de la Alba Iulia, după victoria împotriva lui Andrei Bathory, de la Șelimbăr:
“Și-a răzbunat, în sfârșit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu știu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale și întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieșit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile țării, mai ales cu oaste de strânsura și țărănească, neavând oaste cu plată. Și, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunțiu al Papei a stăruit îndeajuns, și de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din țară, deși era prinț intrat fără drept, și să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.
Ci eu, cu credință în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, și răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Și acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creștini, căzuți de amândouă părțile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinților, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.
Acestea am voit să le dau de știre Măriei Tale, prin chiar ștafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin niște fruntași ai Ardealului și Țării Românești. Dumnezeu să te ție mulți ani pe Măria Ta biruitor în fericire.
În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale șerb,
Mihail Voevod”
Pentru a încheia ciclul “jurnalului de front” al lui Mihai Viteazu – căci toate aceste scrisori se constituie într-un veritabil memorial de război al proiectului de țară – voi cita și un fragment din scrisoarea adresată consilierilor imperiali pe 20 mai 1600 (se împlinesc, iată, luna aceasta, 413 ani de la acel eveniment), după alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei:
”Gonind din Scaun pe Ieremia-Vodă și luând țara în stăpânire, am crezut că trebuie să iau și rămășițele războiului, și l-am urmărit pe Ieremia acela cu armele până la hotarul Podoliei. Și, prinzându-l din cale în fuga lui, am bătut oștile cu omor mare. El însuși și-a căutat mântuire în fugă, împreună cu Sigismund Bathory, trecând apa Nistrului.
Acuma, deci, îndeplinind aceste lucruri cu noroc, cu ajutorul lui Dumnezeu, și săvârșind cu ostenelile mele ce trebuia pentru mântuirea Creștinătății, avem țara aceasta toată supt puterea Măriei Sale. Acuma numai de atâta ne ținem ca, împărțind pretutindeni oștile noastre să silim pe locuitori la supunere. Și nu vom mai zăbovi aici multă vreme, ci ne vom întoarce îndată în Ardeal pentru a pune la cale celelalte lucruri, și ne și găsim pe drum.
De aceea am voit să vă aduc la cunoștință acestea Domniilor Voastre, ca să înțelegeți că nu lăsăm la o parte nimic din ce privește mântuirea și înaintarea foloaselor Creștinătății. Altfel dorim să fiți Domniile Voastre sănătoși.
Din tabăra noastră la hotarele Moldovei,
lânga cetatea Hotinului, pe apa Nistrului,
20 mai 1600″
Aceasta era “pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazu, căci acel moment marca împlinirea angajamentului sacru făcut în fața oștirii, în noiembrie 1594, după uciderea cămătarilor și alungarea gărzilor turcești peste Dunăre: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”.
Momentul cel mai tragic al acestui epistolar însângerat, asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu mare respect, dacă nu cu pioșenie, a fost memoriul adresat marelui Duce de Toscana, Ferdinando I de Medici, la 3 februarie 1601, cu exact șase luni înainte de marea trădare de la Turda (9 august 1601). Memoriul a fost dictat în românește și transcris ulterior în italiană. Documentul a fost descoperit în Arhivele Florenței și publicat în original de istoricul italian Angelo Pernice în 1925, cu mențiunea «scritta dal voevoda Michele I il Bravo». Este un bilanț tragic al propriului destin, sfâșietor ca expresie și memorabil ca mesaj:
“… Și eu, în această luptă, primii de la un turc o suliță în piept, pe care o smulsei și o rupsei cu mâinile mele (referința era la bătălia de la Vidin din 1598 n.n.). Acum, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am luat de la turci 100 de tunuri și am ocârmuit trei țări: Țara Românească, Transilvania și Moldova; și am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestrași și călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.
Am fost îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se înalțe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creștinătății, iar la urmă să pună capăt cu cinste ostenelilor mele și să ne aducă un nume veșnic după moarte. Am ajuns la acest sfârșit, pierzând toate lucrurile ce le câștigasem din zilele tinereții până la bătrânețe, și țări, și averi, și soție, și copii. Și dacă le-aș fi pierdut din cauza vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atât cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care așteptam ajutor și razim.
Dar Dumnezeu le vede.
În vremea aceasta, oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână însumi, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință.
Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate, am parasit toate celalte prietenii ce le aveam.
Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”
Autor: Miron Manega
17.05.2013
http://ioncoja.ro/wp-content/uploads/2013/08/Mihai-Viteazul.jpgLITERATURĂ DOMNEASCĂ. MIHAI VITEAZUL AUTOR LITERAR
Ca simpli consumatori de informație istorică, despre Mihai Viteazu știm exact cât am învățat în liceu și ce am reținut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepțiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuș dotat, de impostor și șarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulțumit cu Țara Românească, a „pohtit” și la celelalte două provincii, Moldova și Transilvania.
Neavând noi înșine conștiință istorică – și aici invoc iarăși criteriul statistic – , nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el și voievod, fie el și Mihai Viteazu, să posede așa ceva. Ne convine ipostaza de „Mișu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou și martir, pe care o considerăm fie o invenție a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste.
Despre modul real și dramatic în care și-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla însă din referințele europene elogioase contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alții. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile și convențiile literare, drept primul memorialist român.
Mihai Viteazu – autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficiența calităților stilistice ale „autorului” ci prin lipsa de intenție literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era și conștiința domnitorului. Acest lucru se vede și se simte și după 400 de ani.
Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenția, ci prin consecința textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât și în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso și Tomaso Campanella.
Propun așadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de țară” prin chiar scrierile și vorbele sale. Iată, pentru început, un fragment din „stenograma” discuției cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoșteau și solul polon, și Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă și apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini (vezi imaginea), însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»:
«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acționau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creștini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de șase luni, zălogindu-mi toată averea și vânzând bucată cu bucată toate odoarele soției mele. Am ajuns la o așa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruț nici obiectele mănăstirilor, ci și acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor și nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Și între Împărat și principii creștini nu este nicio înțelegere […].
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea și de aici în Țara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aștepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi și hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aștepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, și să-i oprească și să-i împiedice să treacă Dunărea […].
Tot ce fac, fac din dragoste pentru creștinătate, ca să nu se verse sângele creștinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărțuit cu nedreptăți, ba mi s-a făgăduit că eu și fiul sau moștenitorul meu vom fi păstrați în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».
Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă și sapiențială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov:
“Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Țării Românești
Strălucite și mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înștiințăm mai sigur despre oștile turcilor.
Deci să știti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în țara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creștinilor într-un chip minunat. Au fost tăiați mai întâi trei pașale și mai mulți ceauși, dintre care vreo câțiva au fost prinși chiar vii. Am înțeles apoi, de la prizonierii mai proaspeți, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalți, îngroziți până în suflet, printre care însuși Sinan Pașa, se pregăteau să-și întoarcă pașii spre Dunăre. Adevărat că noi înșine i-am lăsat lui calea sloboda în țara noastră, și asta din pricină că, în vremea aceea, oștirea noastră se împuținase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre București.
Și trupele lor sunt acum astfel împărțite: cu Mehmed Pașa la București sunt 10.000, ocupați cu construirea acolo a unei fortărețe. Iar cu Sinan Pașa și Hasan Pașa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgoviște. Întreaga oștire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci știm sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i și pe recruții agemoglani. De bună seamă că au fost adunați la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgoviște, patru prizonieri, printre care unul era bașceauș. Aceștia, punându-i la chinuri, au fost întrebați: cum se face și de ce s-a ridicat Sinan Pașa și ceilalți împotriva ținuturilor noastre cu trupe militare așa puține? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puține trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, așa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipsește până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Pașa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…
Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot așa îi macină cumplit forțele pe mare.Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înștiințăm Domniei Voastre și cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriți în inima voastră și să ne trimiteți cât mai curând ajutoare, nouă creștinilor, căci niciodată nu va fi mai ușor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul dușman până la capăt, numai dacă ați voi să ne sprijiniți cu trupe auxiliare.
Eu, firește, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăși asupra dușmanului, socotesc totuși că trebuie așteptat ajutorul altor creștini. IARĂȘI ȘI IARĂȘI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEȚI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă ați hotărât să ne aduceți ajutoare, ca să fim asigurați de asta cât mai tare și să fie limpede pentru noi voința Domniilor Voastre.
Dat în lagărul de la Dâmbovița la 12 septembrie 1595″
Acest document – capodoperă în miniatură a stilului epic – a fost redactat în limba latină și publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicația “Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli negli archivi italiani”.
Stilul epistolar al lui Mihai Viteazu își schimbă și ritmul și expresia, în funcție de destinatar și de momentul redactării. Iată cum “curge” textul scrisorii către Împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, trimisă de voievod pe 4 noiembrie 1599, de la Alba Iulia, după victoria împotriva lui Andrei Bathory, de la Șelimbăr:
“Și-a răzbunat, în sfârșit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu știu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale și întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieșit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile țării, mai ales cu oaste de strânsura și țărănească, neavând oaste cu plată. Și, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunțiu al Papei a stăruit îndeajuns, și de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din țară, deși era prinț intrat fără drept, și să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.
Ci eu, cu credință în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, și răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Și acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creștini, căzuți de amândouă părțile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinților, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.
Acestea am voit să le dau de știre Măriei Tale, prin chiar ștafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin niște fruntași ai Ardealului și Țării Românești. Dumnezeu să te ție mulți ani pe Măria Ta biruitor în fericire.
În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale șerb,
Mihail Voevod”
Pentru a încheia ciclul “jurnalului de front” al lui Mihai Viteazu – căci toate aceste scrisori se constituie într-un veritabil memorial de război al proiectului de țară – voi cita și un fragment din scrisoarea adresată consilierilor imperiali pe 20 mai 1600 (se împlinesc, iată, luna aceasta, 413 ani de la acel eveniment), după alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei:
”Gonind din Scaun pe Ieremia-Vodă și luând țara în stăpânire, am crezut că trebuie să iau și rămășițele războiului, și l-am urmărit pe Ieremia acela cu armele până la hotarul Podoliei. Și, prinzându-l din cale în fuga lui, am bătut oștile cu omor mare. El însuși și-a căutat mântuire în fugă, împreună cu Sigismund Bathory, trecând apa Nistrului.
Acuma, deci, îndeplinind aceste lucruri cu noroc, cu ajutorul lui Dumnezeu, și săvârșind cu ostenelile mele ce trebuia pentru mântuirea Creștinătății, avem țara aceasta toată supt puterea Măriei Sale. Acuma numai de atâta ne ținem ca, împărțind pretutindeni oștile noastre să silim pe locuitori la supunere. Și nu vom mai zăbovi aici multă vreme, ci ne vom întoarce îndată în Ardeal pentru a pune la cale celelalte lucruri, și ne și găsim pe drum.
De aceea am voit să vă aduc la cunoștință acestea Domniilor Voastre, ca să înțelegeți că nu lăsăm la o parte nimic din ce privește mântuirea și înaintarea foloaselor Creștinătății. Altfel dorim să fiți Domniile Voastre sănătoși.
Din tabăra noastră la hotarele Moldovei,
lânga cetatea Hotinului, pe apa Nistrului,
20 mai 1600″
Aceasta era “pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazu, căci acel moment marca împlinirea angajamentului sacru făcut în fața oștirii, în noiembrie 1594, după uciderea cămătarilor și alungarea gărzilor turcești peste Dunăre: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”.
Momentul cel mai tragic al acestui epistolar însângerat, asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu mare respect, dacă nu cu pioșenie, a fost memoriul adresat marelui Duce de Toscana, Ferdinando I de Medici, la 3 februarie 1601, cu exact șase luni înainte de marea trădare de la Turda (9 august 1601). Memoriul a fost dictat în românește și transcris ulterior în italiană. Documentul a fost descoperit în Arhivele Florenței și publicat în original de istoricul italian Angelo Pernice în 1925, cu mențiunea «scritta dal voevoda Michele I il Bravo». Este un bilanț tragic al propriului destin, sfâșietor ca expresie și memorabil ca mesaj:
“… Și eu, în această luptă, primii de la un turc o suliță în piept, pe care o smulsei și o rupsei cu mâinile mele (referința era la bătălia de la Vidin din 1598 n.n.). Acum, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am luat de la turci 100 de tunuri și am ocârmuit trei țări: Țara Românească, Transilvania și Moldova; și am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestrași și călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.
Am fost îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se înalțe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creștinătății, iar la urmă să pună capăt cu cinste ostenelilor mele și să ne aducă un nume veșnic după moarte. Am ajuns la acest sfârșit, pierzând toate lucrurile ce le câștigasem din zilele tinereții până la bătrânețe, și țări, și averi, și soție, și copii. Și dacă le-aș fi pierdut din cauza vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atât cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care așteptam ajutor și razim.
Dar Dumnezeu le vede.
În vremea aceasta, oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână însumi, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință.
Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate, am parasit toate celalte prietenii ce le aveam.
Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”
Autor: Miron Manega
17.05.2013