Adrian Pop
18.08.2013, 01:27
O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos. Planurile conclavului diavolilor de înşelare a oamenilor
http://1.bp.blogspot.com/-xLLHSnmBEr8/Tk67Z8oFwxI/AAAAAAAABXI/228gxkmno90/s400/doar+n+o+sa+mori+maine+AP.jpg (http://1.bp.blogspot.com/-xLLHSnmBEr8/Tk67Z8oFwxI/AAAAAAAABXI/228gxkmno90/s320/doar+n+o+sa+mori+maine+AP.jpg)
Influenţa celui rău în viaţa noastră este adesea minimalizată astăzi, deşi toţi simţim, cel puţin uneori, anumite „energii negative”. O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos ne ajută să înţelegem mai bine lupta duhovnicească pe care o avem de dus cu gândurile.
Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?
„Nu există Dumnezeu!”
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
„Nu există suflet!”
Atunci, din gloatele întunerecului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni Satana (…).
„Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” (…)
Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti. Dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunerecul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?
Părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăţiei”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
http://1.bp.blogspot.com/-xLLHSnmBEr8/Tk67Z8oFwxI/AAAAAAAABXI/228gxkmno90/s400/doar+n+o+sa+mori+maine+AP.jpg (http://1.bp.blogspot.com/-xLLHSnmBEr8/Tk67Z8oFwxI/AAAAAAAABXI/228gxkmno90/s320/doar+n+o+sa+mori+maine+AP.jpg)
Influenţa celui rău în viaţa noastră este adesea minimalizată astăzi, deşi toţi simţim, cel puţin uneori, anumite „energii negative”. O învăţătură adusă de Părintele Arsenie Boca din Muntele Athos ne ajută să înţelegem mai bine lupta duhovnicească pe care o avem de dus cu gândurile.
Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfătuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?
„Nu există Dumnezeu!”
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
„Nu există suflet!”
Atunci, din gloatele întunerecului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:
- Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere.
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului! - răcni Satana (…).
„Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…”
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” (…)
Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti. Dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunerecul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?
Părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăţiei”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011