Articole bune de citit cu aspecte din filozofia universala.

[Marcel TUDOR]

Articole bune de citit cu aspecte din filozofia universala.

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/ (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/)

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/ce-optiuni-are-omul-in-viata



CE OPŢIUNI ARE OMUL ÎN VIAŢĂ

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/ce-optiuni-are-omul-in-viata/pdf)




© CE OPŢIUNI ARE OMUL ÎN VIAŢĂ
Jorge A. Livraga Rizzi
Conferinţă susţinută în data de 7 septembrie, 1978, la Madrid
Cred că toţi oamenii, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de vârstă sau de starea materială, poartă în interiorul lor potenţialul de a intra în legătură cu adevărul în mod direct, palpabil. Este nevoie doar ca, din când în când, cineva care a avut puţin mai mult timp pentru a cerceta aceste lucruri, să vă amintească fiecăruia dintre voi de ceea ce purtaţi înăuntru.
Subiectul de astăzi tratează despre opţiunile pe care le poate avea omul în viaţă. Este o temă foarte, foarte veche, deoarece, în mod evident, de când există, omul s-a întrebat: „ce opţiuni am eu în faţa vieţii?” În general, oamenii au optat în toate vremurile între trei posibilităţi sau trei alternative.
Una, să considere că totul este absolut determinat: Dumnezeu, Inteligenţa Cosmică sau oricum am dori să o numim, a determinat deja toate lucrurile într-un mod atât de just încât nu putem varia nici o picătură din tot ceea ce se întâmplă în Univers. Chiar şi atunci când credem că facem ceva în mod voluntar, în realitate nu este aşa, ci suntem pur şi simplu condiţionaţi, presaţi de un mediu invizibil şi magic care într-un anume fel ne conduce inevitabil acolo unde trebuie să mergem, adică, spre un anumit destin. Aceasta ar fi una dintre opţiuni şi, după cum putem observa, este o poziţie destul de absolutistă.
O altă poziţie ar fi cu totul contrară: cea care spune că nu există niciun determinism istoric, nici vital, nici cosmic; lucrurile nu sunt întâmplătoare, ci există o cauzalitate, astăzi suntem aici, dar am fi putut fi în orice altă parte. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ni se întâmplă în viaţă nu ar fi fost obligatoriu să se fi întâmplat, ci doar au fost unele la fel cum puteau să fie şi altele. Dacă am legat o prietenie, o dragoste sau ne-am certat, dacă am avut un conflict cu o anumită persoană, foarte bine puteam face toate aceste lucruri şi cu orice altă persoană; ca şi când într-un fel noi suntem cei care alegem totalitatea absolută a ceea ce ni se întâmplă, suntem responsabili – dar într-un mod total, într-un mod aproape categoric kantian – de absolut tot ce ni se întâmplă. Noi am fi stăpâni şi domni ai destinului nostru. Cum vedem, şi aceasta este o poziţie destul de absolutistă.
Reconsiderând aceste două posibilităţi, prima susţine poziţia conform căreia omul este în totalitate condiţionat de destin şi niciuna din acţiunile lui nu poate varia nici modifica propria sa activitate, a semenilor sau a naturii. Aceasta este prima poziţie. Totuşi, îi găsim o greşeală din punctul de vedere filosofic şi esenţial, pentru că, dacă totul este determinat, dacă noi nu avem nicio responsabilitate, atunci de ce există durere? În mod evident, durerea este o atenţionare, suferinţa ne atrage atenţia în diferite planuri ale conştiinţei atunci când ceva nu merge bine. Durerea mă avertizează când am o măsea cariată; când cineva m-a călcat pe picior; când unii mă trădează. Durerea este vehicolul conştiinţei, ne anunţă în prealabil sau nu că trebuie să ne întoarcem pe drumul cel corect.
Aşadar, această primă poziţie ar avea în contra sa, în mod esenţial, existenţa durerii. Căci, dacă ne-am afla într-un Univers în care totul a fost deja pre-planificat într-un mod absolut, complet absolut, ce sens ar avea durerea? Niciunul. Ar fi ca un fel de suferinţă gratuită care ne-ar duce cu gândul la existenţa unui Dumnezeu „cam nebun”, a unui Dumnezeu pus pe şotii care râde de noi şi de durerile noastre spunând: „Ce bine că suferă!” Ar fi un Dumnezeu sadic. Asemenea imagine nu poate face parte din concepţia noastră despre Dumnezeu, deoarece astfel n-am reflecta decât o stare aberantă a naturii sadice a oamenilor, a unor oameni pe care nici măcar nu îi putem numi oameni.
Alt punct de vedere, acela care stipulează că putem modifica întregul mediu înconjurător are şi el lipsurile lui. Oare noi toţi, de exemplu, dorim să murim? Eu cred că nu; cred că există multă lume care nu doreşte să moară. Există mulţi oameni care nu doresc să îmbătrânească sau nu doresc să fie bolnavi şi totuşi li se întâmplă. Dacă voinţa noastră ar putea, în mod direct sau prin mijloace indirecte, să modifice natura într-o manieră absolută, poate că ar exista mulţi oameni care nu mor, care nu îmbătrânesc, în fine, care ar fi diferiţi de cei de azi. Dar, momentan nu este realitatea noastră de aici şi de acum şi este mai mult decât evident că noi nu putem modifica unele lucruri şi nu putem schimba unele circumstanţe. Observăm că aceste două poziţii absolute au aceste greşeli de principiu, pe lângă multe altele „pro şi contra” pe care le-am putea descoperi. Însă, găsim ca fiind esenţiale marile dificultăţi semnalate mai sus.
Ar exista de asemenea şi o a treia poziţie; şi anume să gândim că, deşi în linii mari toate lucrurile sunt condiţionate, avem o anumită libertate. Aceasta poziţie este susţinută de cele mai mari şcoli de filosofie, atât în Orient, unde este numită în sanscrită „viveka”, cât şi în Occident, unde i se spune liberul arbitru. Se referă la posibilitatea de a fi liberi, în limitele pe care Dumnezeu sau natura ni le oferă în diferite momente ale timpului şi în diferite locuri în spaţiu.
Dacă eu, de exemplu, mă aflu într-un avion la o altitudine de 10.000 metri, sunt liber să merg la toaletă, să iau un suc sau un pahar de vin, să citesc o carte, dar nu sunt liber să deschid uşa de ieşire. Sunt liber s-o fac, dar dacă deschid uşa avionului voi muri şi eu şi toţi ceilalţi. Cu alte cuvinte, acest gest nu are niciun sens. Sunt liber, de exemplu, să-mi tai unghiile, dar nu sunt liber să-mi tai penele deoarece nu le am. Aici se află problema. Problema mea filosofică este tocmai aceea de a nu putea decupa ceea ce nu am, de a putea să tai doar ceea ce am. Cu alte cuvinte, eu pot face să crească doar ceea ce văd, ce simt, ce percep. Această a treia poziţie filosofică este interesantă.
Mai mult, în momentul de faţă ar putea exista şi o a patra poziţie care nu este filosofică, dar este umană, fructul disperării momentului în care trăim. Ştim cu toţii că Occidentul se află în criză şi nu este o noutate să spunem că această criză a ajuns şi în Spania, provocând lipsa de interes a celui care se întreabă, oare de ce trebuie să aleg? Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, fără a mai alege nimic. Dar aceasta nu este poziţia celui ce percepe limitele determinismului, afirmând că totul este decis, fixat şi bine făcut. Dimpotrivă, este poziţia care susţine că nimic nu este fix şi nici bine făcut. Nu există Dumnezeu, nu există lume, nu există suflet, nu există nimic; singurul lucru care există este cel ce poate fi pipăit şi văzut. Şi de ce să mă mai obosesc cu alegerile dacă acestea ţin de lucruri învechite? Alegerea aparţine oamenilor care au preocupări estetice sau etice, dar eu nu am aceste preocupări, eu sunt un om eliberat. De ce să fac alegeri? Eu nu aleg nimic. Fac ceea ce vreau.
Această poziţie nu este strict filosofică. Nimeni nu face ceea ce vrea: când cineva la un moment dat pare aşa de liber spunând că face ceea ce vrea, de exemplu un tânăr care îşi colorează părul în albastru sau verde, aceasta nu este libertatea, este doar un răspuns la ceea ce doresc instinctele; cu alte cuvinte, poate că tânărul nu are stăpâni în exterior, dar îi are în interiorul propriu şi sunt nişte stăpâni atroce care îl obligă să poarte părul într-un anume fel, care îl obligă să-şi coasă o inimioară din pânză într-un loc pe pantaloni nu prea menţionabil sau îl obligă la orice altă atitudine stranie. Acesta nu este un proces de libertate, ci un proces de implozie, de cădere peste sine însuşi în aşa fel încât se atinge fundul şi atunci când se ajunge până la capăt dăm peste instincte. Ei bine, instinctele şi senzaţiile care se transformă în percepţii sunt foarte puternice pentru noi toţi.
Ieri, la cursul de „Fenomenologie Teologică” am vorbit cu discipolii mei despre una dintre Evengheliile chineze care a adunat cuvintele lui Buddha. Vorbeam despre faimosul caz al lui Siddhartha Gautama, principele din Kapilavastu, care doreşte să cunoască lumea. Cum augurii şi celelalte personalităţi prezente la naşterea lui preziceau că, după ce va cunoaşte lumea, se va dedica misticii şi învăţăturilor religioase, tătăl său, care nu dorea acest lucru, ci dorea ca fiul lui să îi urmeze la tron, l-a închis într-un palat din marmură, cu grădini mari de jur împrejur unde putea avea contact numai cu persoane foarte bine educate, fiind împiedicat să vadă vreun rău în lume. Dar el, fiind tânăr, simte curiozitatea de a cunoaşte realitatea şi îi spune tatălui că doreşte să cunoască lumea. Şi atunci i se pregăteşte un itinerar turistic special prin oraş, în care totul a fost „montat” în prealabil. A trecut printr-un oraş unde toate lucrurile erau perfecte; casele erau curate, cu ghirlande peste tot; oamenii erau toţi tineri şi frumoşi, cântau şi aclamau, în timp ce păsărelele zburau prin toate părţile. Însă – spun textele – devele, fiinţele luminoase, în dorinţa de a pune la încercare, într-un fel, starea de spirit a principelui, au făcut ca această stare de încântare să se întrerupă. Drept urmare, Siddhartha Gautama a zărit un om încovoiat într-un baston, cu picioarele tremurând şi l-a întrebat pe vizitiul său – care, de obicei, este o reprezentare a maestrului, ca şi în cazul lui Krishna şi Arjuna în Bhagavad Gita – cine era acel om, ce s-a întâmplat cu el, de ce este atât de încovoiat încât de abia poate merge şi trebuie să se sprijine într-un baston. Vizitiul i-a răspuns: “Domnul meu, acesta este un om bătrân.” Şi Siddhartha a exclamat: “Săracul! Presupun că acest lucru i s-a întâmplat numai lui?”. “Nu, nu – i-a spus vizitiul – adevărul, Majestate, este că în cele din urmă toţi oamenii îmbătrânesc.” După ce a aflat acest adevăr, Siddhartha a rămas pe gânduri, amuţit şi consternat de tristeţea vieţii omului: „Atunci, toate aceste domniţe pe care le văd şi aceşti tineri aşa de mândri, atât de plini de viaţă, vor fi într-o zi încovoiaţi, îmbătrâniţi, cu privirea stinsă?”
După aceea, devele au făcut astfel încât să întâlnească în drum un bolnav – cel mai probabil un lepros, după descriere – care avea pe faţă, pe mâini, pe toată pielea exfolieri şi excrescenţe de-a dreptul respingătoare. L-a întrebat din nou pe vizitiu: „Ce i s-a întâmplat? Carnea i se rupe, mâinile îi tremură, are un chip desfigurat, îi lipseşte părul şi pare să sufere de mari dureri... Ce e cu el?” „Domnule – a răspuns vizitiul – este un bolnav...” „Şi toţi ne putem îmbolnăvi?” „Da, Domnule, toţi ne putem îmbolnăvi în orice moment.” „Ce tristă este condiţia umană! – s-a gândit Siddhartha – căci în orice moment şi oricât de sănătos ai fi, poate din cauza unui vânt sau a miasmelor insalubre ale vreunei mlaştini, omul se poate îmbolnăvi şi suferi”. Şi-a continuat drumul şi a văzut un cortegiu funerar; un grup de persoane care purtau un om mort pe o targă. Principele a întrebat: „Dar cine este acest om? Ce se întâmplă cu el? De ce este aşa de palid şi rigid? De ce este dus pe targă?” Domnule, este un om pe care viaţa l-a părasit, gândurile l-au părasit şi acum este ca un lucru, o bucată de lemn, o piatră...” Siddhartha a insistat: „Şi asta oare se întâmplă tuturor?” Da, Domnule. Acesta este destinul inexorabil al tuturor. Toţi trecem prin bătrâneţe, boală şi moarte. Este inexorabil”. Atunci, principele Siddhartha s-a gândit că poate viaţa nu are sens ca viaţă în sine şi că trebuie să caute sensul adevărat al vieţii şi ceea ce se ascunde în spatele tuturor lucrurilor, în spatele acestui rău, al tuturor acestor dureri şi suferinţe.
Această întrebare: „de ce?” care ne vine din interior, este o întrebare eminamente filosofică, deşi nu este rezultatul unui complex joc dialectic sau retoric; chiar dacă nu se utilizează nici silogismele lui Socrate şi nici ale lui Aristotel; totuşi, această întrebare, acest „de ce”, această voce care „strigă în mijlocul deşertului”, aşa cum spune şi Biblia, este profund filosofică. Şi noi, cei de azi, alegem această voce, deoarece şi noi ne punem aceeaşi întrebare în interiorul nostru: De ce?
Este vorba despre o nelinişte naturală a tuturor fiinţelor vii, este întrebarea naturală a tuturor bărbaţilor şi femeilor, deoarece toţi îşi spun: „De ce mi se întâmplă cutare lucru? De ce nu mi se întâmplă altceva? De ce într-o zi mă simt într-un fel şi în altă zi altfel? De ce există oameni care se nasc sănătoşi şi alţii care se nasc bolnavi? De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci? De ce unii sunt frumoşi şi alţii oribil de urâţi? De ce mor cei buni şi cei răi rămân?” Nu sunt oare întrebări fundamentale, la care este dificil să dăm răspunsul dacă nu trecem de la nivelul de întrebare şi nu ne îndreptăm în direcţia răspunsului? Doresc să spun că dacă rămânem cu întrebarea în sine niciodată nu vom ieşi din ea.
Îmi imaginez că toţi am avut la un moment dat un tip de suferinţă, de durere, sau ne-a afectat moartea unei fiinţe iubite şi ştim cât de dificilă şi şocantă este o asemenea situaţie. Nu mă refer acum la ştirile din ziare care anunţă cum, de exemplu, s-au înecat cinci mii de persoane în locul cutare. Citim despre acest dezastru fără să-l conştietizăm. Adevărul este că încă ne lipseşte mult pentru a avea „conştiinţă imaginativă”. Aceasta este una din marile noastre probleme. Pentru că ne lipseşte imaginaţia nu putem concepe suferinţa celor cinci mii de persoane înnecate în Gange sau în orice alt fluviu. Reuşim doar să exclamăm: „Ce ştire, fii atent...!” Vorbim despre catastrofele altora cu cea mai mare intranscendenţă, dar nu participăm la ele. Dar când ne moare mama sau tatăl, sau ne afectează moartea unei persoane apropiate, când suntem noi cei care avem o boală sau o suferinţă sau trăim o dramă, atunci da, din intimitatea noastră spirituală apare acea întrebare profundă: De ce? Ce alegere pot avea? Ce posibilitate am pentru a depăşi acest rău din lume? Cum aş putea să înţeleg, deşi ştiu de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce există bolnavi? De ce există bătrâni? De ce există morţi? De ce există atât de mulţi oameni care suferă? De ce există atât de mulţi copii care nici măcar nu au un pătuţ în care să doarmă? De ce există atât de mulţi morţi aruncaţi în gropi comune? De ce nu există sicrie pentru ei? De ce, de ce, de ce...? Şi cu această întrebare vom căuta un răspuns, un răspuns simplu, un răspuns uman.
Dacă ne blocăm într-o întrebare niciodată nu vom ajunge la răspuns. De aceea, dragi prieteni, poate veţi medita puţin la ceea ce vă spun. Dacă eu, de exemplu, prind acum cu mâna mea acest ventilator de aici, nu voi putea atinge peretele din faţă. Este inutil să încerc acest lucru. Ar trebui să dau drumul ventilatorului pentru a putea atinge peretele. Iar dacă ating peretele nu pot ţine ventilatorul. Aşadar, pentru a putea ajunge la răspunsuri, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să depăşim întrebările. Cu alte cuvinte, întrebarea nu este decât un mobil, un motiv, un stimulent pentru răspuns, dar dacă nu dăm drumul întrebării niciodată nu vom ajunge la răspunsul ei. Acesta este un principiu fizic; şi după cum spunea vechiul Kybalion: „Sus este la fel ca şi jos”, adică, în partea spirituală, în partea psihologică, se întâmplă exact la fel.
Există două alternative sau două posibilităţi pentru om: una dintre ele este să fie materialist, adică, să rămână agăţat de întrebare. Materia este întotdeauna incompletă, întotdeauna moare, întotdeauna suferă. Materia îşi pierde penele, îşi pierde solzii, îşi pierde frunzele toamna... Cade odată cu păsările când începe frigul iernii, se topeşte împreună cu gheaţa când începe primăvăra. Materia este întotdeauna fragilă, întotdeauna piere sau cade.
Constatăm că în muzică, de exemplu, s-a pierdut sensul melodiei. Singurul lucru pe care îl mai facem este să ne frapăm cu o serie de zgomote, să ne tulburăm cu o serie de sunete discordante care amintesc doar de materie, ca şi când ar fi vorba de nişte mecanisme automate.
Observăm că şi în arta picturii se reflectă doar viziunea materialistă care întristează lumea noastră modernă. Astfel, în pictura modernă, în pictura actuală, desenul care reprezintă partea spirituală, care reproduce gândirea şi înţelegerea între oameni, a fost înlocuit cu amestecul culorilor, care nu oferă nimic, care nu transmite nimic de la un om la altul. Este la fel ca şi când s-ar instala aici pe pereţi patru tuburi cu culori spunându-se că reprezintă tabloul numit „Bătălia de la Ebru”. Ar exista cineva care ar vedea această bătălie şi de asemenea altul care ar vedea o farfurie cu omletă – în funcţie de pofta pe care o are – sau cel care ar vedea-o pe mama-soacră, etc... Fiecare vede „ceea ce vrea să vadă”. Totuşi, dacă eu acum aş picta un măr, aş prezenta ceva ce se poate recunoaşte uşor şi nu numai de noi, ci şi de cei care vor veni după o sută sau două sute de ani şi care vor spune: „Aici este pictat un măr”. La fel ca şi atunci când noi mergem în Muzeul Prado, ne uităm la tablouri antice şi spunem: „Acest tablou reprezintă cutare sau cutare lucru”. Dar, cum putem şti ce este pictat în acele tablouri?
Pornind de la această poziţie materialistă care va spune inclusiv că Dumnezeu nu există nu se va ajunge nicăieri, deoarece este un punct de plecare, nu de răspuns. Poziţia de răspuns este una complet diferită, este o poziţie spirituală. Nu mă refer acum la „spiritualitatea” celui care se aşează în poziţia de lotus şi repetă într-una „Om Mani Padme Hum” sau arde tămâie ori alte lucruri în locuinţa sa, ci la ceva implicit spiritual, ceea ce simte fiecare om, chiar dacă nu a citit nimic, chiar dacă nu ştie niciun cuvânt în sanscrită, chiar dacă nu a aprins niciodată tămâie sau nu a adus nicio lumânare în vreun templu.
Ce înseamnă a fi spiritual? Spiritualul este acel ceva care încearcă să dezvăluie sieşi şi celorlalţi soluţii, adică ceva ce nu este supus trecerii timpului. Ţineţi bine minte: toţi putem constata când o dragoste nu este decât o emoţie materialistă, tocmai pentru că nu e de durată, ţine foarte puţin, până se satisface. Când dragostea este spirituală durează toată viaţa şi uneori dincolo de moarte. Acelaşi lucru l-am putea spune pentru orice altceva. Când cineva s-a dedicat unor obiective cu finalitate materială, să zicem pentru bani, cât ţine asemenea dedicare? Până cineva îi plăteşte banii, logic, şi „dacă nu sunt plătit pentru asta, eu am plecat!” Dar dacă cineva s-a dedicat unei idei, unui idealism de orice tip, cum ar putea să fie de exemplu Acropola, chiar dacă pe mine nimeni nu mă plăteşte pentru această conferinţă, eu oricum o susţin. Cu alte cuvinte, nu sunt „condiţionat”. Înţelegeţi? Nimeni nu mi-a dat un plan pentru ceea ce trebuie sau nu trebuie să spun. Nu mi s-a spus: „Bine, profesore Livraga, vorbiţi-ne despre asta şi asta, dar, atenţie, să nu atingeţi acest punct... deoarece nu vă vom lăsa, deh!” Logic, dacă aş fi solicitat să fiu plătit pentru a ţine conferinţa aş fi obligat să accept anumite limitări. Dar fiindcă nu cer nimic, sunt un om liber, spun ceea ce simt şi gata.
De aceea spun că libertatea este funtamentată în spirit. Şi se plăsmuieşte în artă prin intermediul desenului sau, de exemplu, prin intermediul unei sculpturi, etc... Toată lumea recunoaşte că aceasta este o replică a lui Venus din Milo. Ei bine, dacă presupunem că este aici şi cineva, deşi nu cred, care nu ştie că este o replică a lui Venus din Milo, nu-mi imaginez că ar putea să întrebe: Dar este o femeie sau este o piuliţă? Evident că este o femeie, este acoperită până la brâu, nu are mâini etc. Artistul care a realizat-o, în urmă cu mai mult de două mii de ani, ne transmite ceva, şi dacă acest ceva a trăit timp de două mii de ani, nu este material chiar dacă se sprijină pe materie. Este ceva spiritual, deoarece nu a murit şi nu va muri vreodată; atâta timp cât păstrăm operele de artă ele vor transmite mesajul lor, ideea lor, timp de secole.
În acelaşi mod, şi muzica ne transmite mesaje. Când ascultăm mari clasici, chiar dacă nu ştim mare lucru despre muzică, chiar dacă nu deosebim un rondo de o suită sau un scherzo de o bagatelă, totuşi, ascultăm muzică şi simţim o înălţare sufletească. Când ascultăm, de exemplu, muzică gregoriană într-o catedrală gotică, lucru care mie mi s-a întâmplat de multe ori, graţie lui Dumnezeu, sufletul se înalţă, sufletul se ridică în picioare şi mâinile se deschid ca într-o cruce magnifică de foc pentru a primi ceea ce simţim în interiorul nostru.
Deoarece noi aplicăm spiritualitatea tuturor lucrurilor; când vom pune pecetea spiritualităţii pe toate lucrurile, oricât de impure sau joase ar fi, când vom putea fi spirituali până la cel mai mic act al nostru, atunci vom deveni nemuritori, atunci vom fi cu adevărat oameni. Aşadar, să încetăm să mai vorbim despre inegalităţi şi să vorbim despre valorile pe care le au oamenii, despre valorile pe care le au lucrurile, căci nu există în lume două flori identice şi nici doi peşti identici, nici doi oameni egali, graţie lui Dumnezeu! Şi această bogăţie face să nu ne plictisim în eternitate, să fim toţi binecuvântat de diferiţi; să ne putem plimba prin grădini privind miile de trandafiri fără a ne sătura; să putem sta în faţa focului iarna aceasta privind cum se înalţă sute de flăcări care, toate ne par a fi diferite; să stăm vara pe malul mării şi să privim valurile a căror spumă pare întotdeauna diferită.
În această bogăţie a spiritului, în această forţă a spiritului noi găsim soluţii. Astfel, omul nu mai stă încovoiat, nu mai este bolnav şi nu mai este mort, deoarece omul interior nu se încovoiază niciodată, nici nu se îmbolnăveşte şi nici nu moare. Atunci se simte acea forţă interioară când se descoperă adevăratul om, nu omul întrebărilor, ci omul răspunsurilor.
Atunci da, atunci braţele noastre se deschid către stele; atunci vom putea sta în picioare în faţa Istoriei şi vom putea transmite cuvântul nostru cu fervoare. Vom putea lăsa moştenire penele noastre rupte, însângerate cu cerneala inimii noastre generaţiilor care vor veni. Vom putea să recunoaştem din nou marmura, pietrele; vom putea desena, picta, visa, râde, cânta. Vom putea să avem şi să reclamăm din nou un stăpân, vom putea ajunge să îl concepem pe Dumnezeu, pe noi înşine şi natura. Vom merge din nou pe cărările onoarei; buzele noi vor cânta cântece vechi şi mâinile noastre tinere vor mânui din nou vechile spade într-o mare Olimpiadă spirituală. Ajunge cu întrebările! Toţi bărbaţii şi toate femeile care suntem capabili pentru acest lucru să cerem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor răspunsuri; să cerem în noapte, în tăcere, să vociferăm cu gurile noastre deschise, cu ochii noştri plini de lacrimi: că dorim răspunsuri, dorim să trăim în răspunsuri. Şi braţul nostru se înalţă spre cer implorând, solicitând, dacă e adevărat că există Dumnezeu, un răspuns.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/ce-optiuni-are-omul-in-viata



CE OPŢIUNI ARE OMUL ÎN VIAŢĂ

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/ce-optiuni-are-omul-in-viata/pdf)




© CE OPŢIUNI ARE OMUL ÎN VIAŢĂ
Jorge A. Livraga Rizzi
Conferinţă susţinută în data de 7 septembrie, 1978, la Madrid
Cred că toţi oamenii, indiferent de cultura pe care o au, indiferent de vârstă sau de starea materială, poartă în interiorul lor potenţialul de a intra în legătură cu adevărul în mod direct, palpabil. Este nevoie doar ca, din când în când, cineva care a avut puţin mai mult timp pentru a cerceta aceste lucruri, să vă amintească fiecăruia dintre voi de ceea ce purtaţi înăuntru.
Subiectul de astăzi tratează despre opţiunile pe care le poate avea omul în viaţă. Este o temă foarte, foarte veche, deoarece, în mod evident, de când există, omul s-a întrebat: „ce opţiuni am eu în faţa vieţii?” În general, oamenii au optat în toate vremurile între trei posibilităţi sau trei alternative.
Una, să considere că totul este absolut determinat: Dumnezeu, Inteligenţa Cosmică sau oricum am dori să o numim, a determinat deja toate lucrurile într-un mod atât de just încât nu putem varia nici o picătură din tot ceea ce se întâmplă în Univers. Chiar şi atunci când credem că facem ceva în mod voluntar, în realitate nu este aşa, ci suntem pur şi simplu condiţionaţi, presaţi de un mediu invizibil şi magic care într-un anume fel ne conduce inevitabil acolo unde trebuie să mergem, adică, spre un anumit destin. Aceasta ar fi una dintre opţiuni şi, după cum putem observa, este o poziţie destul de absolutistă.
O altă poziţie ar fi cu totul contrară: cea care spune că nu există niciun determinism istoric, nici vital, nici cosmic; lucrurile nu sunt întâmplătoare, ci există o cauzalitate, astăzi suntem aici, dar am fi putut fi în orice altă parte. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ni se întâmplă în viaţă nu ar fi fost obligatoriu să se fi întâmplat, ci doar au fost unele la fel cum puteau să fie şi altele. Dacă am legat o prietenie, o dragoste sau ne-am certat, dacă am avut un conflict cu o anumită persoană, foarte bine puteam face toate aceste lucruri şi cu orice altă persoană; ca şi când într-un fel noi suntem cei care alegem totalitatea absolută a ceea ce ni se întâmplă, suntem responsabili – dar într-un mod total, într-un mod aproape categoric kantian – de absolut tot ce ni se întâmplă. Noi am fi stăpâni şi domni ai destinului nostru. Cum vedem, şi aceasta este o poziţie destul de absolutistă.
Reconsiderând aceste două posibilităţi, prima susţine poziţia conform căreia omul este în totalitate condiţionat de destin şi niciuna din acţiunile lui nu poate varia nici modifica propria sa activitate, a semenilor sau a naturii. Aceasta este prima poziţie. Totuşi, îi găsim o greşeală din punctul de vedere filosofic şi esenţial, pentru că, dacă totul este determinat, dacă noi nu avem nicio responsabilitate, atunci de ce există durere? În mod evident, durerea este o atenţionare, suferinţa ne atrage atenţia în diferite planuri ale conştiinţei atunci când ceva nu merge bine. Durerea mă avertizează când am o măsea cariată; când cineva m-a călcat pe picior; când unii mă trădează. Durerea este vehicolul conştiinţei, ne anunţă în prealabil sau nu că trebuie să ne întoarcem pe drumul cel corect.
Aşadar, această primă poziţie ar avea în contra sa, în mod esenţial, existenţa durerii. Căci, dacă ne-am afla într-un Univers în care totul a fost deja pre-planificat într-un mod absolut, complet absolut, ce sens ar avea durerea? Niciunul. Ar fi ca un fel de suferinţă gratuită care ne-ar duce cu gândul la existenţa unui Dumnezeu „cam nebun”, a unui Dumnezeu pus pe şotii care râde de noi şi de durerile noastre spunând: „Ce bine că suferă!” Ar fi un Dumnezeu sadic. Asemenea imagine nu poate face parte din concepţia noastră despre Dumnezeu, deoarece astfel n-am reflecta decât o stare aberantă a naturii sadice a oamenilor, a unor oameni pe care nici măcar nu îi putem numi oameni.
Alt punct de vedere, acela care stipulează că putem modifica întregul mediu înconjurător are şi el lipsurile lui. Oare noi toţi, de exemplu, dorim să murim? Eu cred că nu; cred că există multă lume care nu doreşte să moară. Există mulţi oameni care nu doresc să îmbătrânească sau nu doresc să fie bolnavi şi totuşi li se întâmplă. Dacă voinţa noastră ar putea, în mod direct sau prin mijloace indirecte, să modifice natura într-o manieră absolută, poate că ar exista mulţi oameni care nu mor, care nu îmbătrânesc, în fine, care ar fi diferiţi de cei de azi. Dar, momentan nu este realitatea noastră de aici şi de acum şi este mai mult decât evident că noi nu putem modifica unele lucruri şi nu putem schimba unele circumstanţe. Observăm că aceste două poziţii absolute au aceste greşeli de principiu, pe lângă multe altele „pro şi contra” pe care le-am putea descoperi. Însă, găsim ca fiind esenţiale marile dificultăţi semnalate mai sus.
Ar exista de asemenea şi o a treia poziţie; şi anume să gândim că, deşi în linii mari toate lucrurile sunt condiţionate, avem o anumită libertate. Aceasta poziţie este susţinută de cele mai mari şcoli de filosofie, atât în Orient, unde este numită în sanscrită „viveka”, cât şi în Occident, unde i se spune liberul arbitru. Se referă la posibilitatea de a fi liberi, în limitele pe care Dumnezeu sau natura ni le oferă în diferite momente ale timpului şi în diferite locuri în spaţiu.
Dacă eu, de exemplu, mă aflu într-un avion la o altitudine de 10.000 metri, sunt liber să merg la toaletă, să iau un suc sau un pahar de vin, să citesc o carte, dar nu sunt liber să deschid uşa de ieşire. Sunt liber s-o fac, dar dacă deschid uşa avionului voi muri şi eu şi toţi ceilalţi. Cu alte cuvinte, acest gest nu are niciun sens. Sunt liber, de exemplu, să-mi tai unghiile, dar nu sunt liber să-mi tai penele deoarece nu le am. Aici se află problema. Problema mea filosofică este tocmai aceea de a nu putea decupa ceea ce nu am, de a putea să tai doar ceea ce am. Cu alte cuvinte, eu pot face să crească doar ceea ce văd, ce simt, ce percep. Această a treia poziţie filosofică este interesantă.
Mai mult, în momentul de faţă ar putea exista şi o a patra poziţie care nu este filosofică, dar este umană, fructul disperării momentului în care trăim. Ştim cu toţii că Occidentul se află în criză şi nu este o noutate să spunem că această criză a ajuns şi în Spania, provocând lipsa de interes a celui care se întreabă, oare de ce trebuie să aleg? Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, fără a mai alege nimic. Dar aceasta nu este poziţia celui ce percepe limitele determinismului, afirmând că totul este decis, fixat şi bine făcut. Dimpotrivă, este poziţia care susţine că nimic nu este fix şi nici bine făcut. Nu există Dumnezeu, nu există lume, nu există suflet, nu există nimic; singurul lucru care există este cel ce poate fi pipăit şi văzut. Şi de ce să mă mai obosesc cu alegerile dacă acestea ţin de lucruri învechite? Alegerea aparţine oamenilor care au preocupări estetice sau etice, dar eu nu am aceste preocupări, eu sunt un om eliberat. De ce să fac alegeri? Eu nu aleg nimic. Fac ceea ce vreau.
Această poziţie nu este strict filosofică. Nimeni nu face ceea ce vrea: când cineva la un moment dat pare aşa de liber spunând că face ceea ce vrea, de exemplu un tânăr care îşi colorează părul în albastru sau verde, aceasta nu este libertatea, este doar un răspuns la ceea ce doresc instinctele; cu alte cuvinte, poate că tânărul nu are stăpâni în exterior, dar îi are în interiorul propriu şi sunt nişte stăpâni atroce care îl obligă să poarte părul într-un anume fel, care îl obligă să-şi coasă o inimioară din pânză într-un loc pe pantaloni nu prea menţionabil sau îl obligă la orice altă atitudine stranie. Acesta nu este un proces de libertate, ci un proces de implozie, de cădere peste sine însuşi în aşa fel încât se atinge fundul şi atunci când se ajunge până la capăt dăm peste instincte. Ei bine, instinctele şi senzaţiile care se transformă în percepţii sunt foarte puternice pentru noi toţi.
Ieri, la cursul de „Fenomenologie Teologică” am vorbit cu discipolii mei despre una dintre Evengheliile chineze care a adunat cuvintele lui Buddha. Vorbeam despre faimosul caz al lui Siddhartha Gautama, principele din Kapilavastu, care doreşte să cunoască lumea. Cum augurii şi celelalte personalităţi prezente la naşterea lui preziceau că, după ce va cunoaşte lumea, se va dedica misticii şi învăţăturilor religioase, tătăl său, care nu dorea acest lucru, ci dorea ca fiul lui să îi urmeze la tron, l-a închis într-un palat din marmură, cu grădini mari de jur împrejur unde putea avea contact numai cu persoane foarte bine educate, fiind împiedicat să vadă vreun rău în lume. Dar el, fiind tânăr, simte curiozitatea de a cunoaşte realitatea şi îi spune tatălui că doreşte să cunoască lumea. Şi atunci i se pregăteşte un itinerar turistic special prin oraş, în care totul a fost „montat” în prealabil. A trecut printr-un oraş unde toate lucrurile erau perfecte; casele erau curate, cu ghirlande peste tot; oamenii erau toţi tineri şi frumoşi, cântau şi aclamau, în timp ce păsărelele zburau prin toate părţile. Însă – spun textele – devele, fiinţele luminoase, în dorinţa de a pune la încercare, într-un fel, starea de spirit a principelui, au făcut ca această stare de încântare să se întrerupă. Drept urmare, Siddhartha Gautama a zărit un om încovoiat într-un baston, cu picioarele tremurând şi l-a întrebat pe vizitiul său – care, de obicei, este o reprezentare a maestrului, ca şi în cazul lui Krishna şi Arjuna în Bhagavad Gita – cine era acel om, ce s-a întâmplat cu el, de ce este atât de încovoiat încât de abia poate merge şi trebuie să se sprijine într-un baston. Vizitiul i-a răspuns: “Domnul meu, acesta este un om bătrân.” Şi Siddhartha a exclamat: “Săracul! Presupun că acest lucru i s-a întâmplat numai lui?”. “Nu, nu – i-a spus vizitiul – adevărul, Majestate, este că în cele din urmă toţi oamenii îmbătrânesc.” După ce a aflat acest adevăr, Siddhartha a rămas pe gânduri, amuţit şi consternat de tristeţea vieţii omului: „Atunci, toate aceste domniţe pe care le văd şi aceşti tineri aşa de mândri, atât de plini de viaţă, vor fi într-o zi încovoiaţi, îmbătrâniţi, cu privirea stinsă?”
După aceea, devele au făcut astfel încât să întâlnească în drum un bolnav – cel mai probabil un lepros, după descriere – care avea pe faţă, pe mâini, pe toată pielea exfolieri şi excrescenţe de-a dreptul respingătoare. L-a întrebat din nou pe vizitiu: „Ce i s-a întâmplat? Carnea i se rupe, mâinile îi tremură, are un chip desfigurat, îi lipseşte părul şi pare să sufere de mari dureri... Ce e cu el?” „Domnule – a răspuns vizitiul – este un bolnav...” „Şi toţi ne putem îmbolnăvi?” „Da, Domnule, toţi ne putem îmbolnăvi în orice moment.” „Ce tristă este condiţia umană! – s-a gândit Siddhartha – căci în orice moment şi oricât de sănătos ai fi, poate din cauza unui vânt sau a miasmelor insalubre ale vreunei mlaştini, omul se poate îmbolnăvi şi suferi”. Şi-a continuat drumul şi a văzut un cortegiu funerar; un grup de persoane care purtau un om mort pe o targă. Principele a întrebat: „Dar cine este acest om? Ce se întâmplă cu el? De ce este aşa de palid şi rigid? De ce este dus pe targă?” Domnule, este un om pe care viaţa l-a părasit, gândurile l-au părasit şi acum este ca un lucru, o bucată de lemn, o piatră...” Siddhartha a insistat: „Şi asta oare se întâmplă tuturor?” Da, Domnule. Acesta este destinul inexorabil al tuturor. Toţi trecem prin bătrâneţe, boală şi moarte. Este inexorabil”. Atunci, principele Siddhartha s-a gândit că poate viaţa nu are sens ca viaţă în sine şi că trebuie să caute sensul adevărat al vieţii şi ceea ce se ascunde în spatele tuturor lucrurilor, în spatele acestui rău, al tuturor acestor dureri şi suferinţe.
Această întrebare: „de ce?” care ne vine din interior, este o întrebare eminamente filosofică, deşi nu este rezultatul unui complex joc dialectic sau retoric; chiar dacă nu se utilizează nici silogismele lui Socrate şi nici ale lui Aristotel; totuşi, această întrebare, acest „de ce”, această voce care „strigă în mijlocul deşertului”, aşa cum spune şi Biblia, este profund filosofică. Şi noi, cei de azi, alegem această voce, deoarece şi noi ne punem aceeaşi întrebare în interiorul nostru: De ce?
Este vorba despre o nelinişte naturală a tuturor fiinţelor vii, este întrebarea naturală a tuturor bărbaţilor şi femeilor, deoarece toţi îşi spun: „De ce mi se întâmplă cutare lucru? De ce nu mi se întâmplă altceva? De ce într-o zi mă simt într-un fel şi în altă zi altfel? De ce există oameni care se nasc sănătoşi şi alţii care se nasc bolnavi? De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci? De ce unii sunt frumoşi şi alţii oribil de urâţi? De ce mor cei buni şi cei răi rămân?” Nu sunt oare întrebări fundamentale, la care este dificil să dăm răspunsul dacă nu trecem de la nivelul de întrebare şi nu ne îndreptăm în direcţia răspunsului? Doresc să spun că dacă rămânem cu întrebarea în sine niciodată nu vom ieşi din ea.
Îmi imaginez că toţi am avut la un moment dat un tip de suferinţă, de durere, sau ne-a afectat moartea unei fiinţe iubite şi ştim cât de dificilă şi şocantă este o asemenea situaţie. Nu mă refer acum la ştirile din ziare care anunţă cum, de exemplu, s-au înecat cinci mii de persoane în locul cutare. Citim despre acest dezastru fără să-l conştietizăm. Adevărul este că încă ne lipseşte mult pentru a avea „conştiinţă imaginativă”. Aceasta este una din marile noastre probleme. Pentru că ne lipseşte imaginaţia nu putem concepe suferinţa celor cinci mii de persoane înnecate în Gange sau în orice alt fluviu. Reuşim doar să exclamăm: „Ce ştire, fii atent...!” Vorbim despre catastrofele altora cu cea mai mare intranscendenţă, dar nu participăm la ele. Dar când ne moare mama sau tatăl, sau ne afectează moartea unei persoane apropiate, când suntem noi cei care avem o boală sau o suferinţă sau trăim o dramă, atunci da, din intimitatea noastră spirituală apare acea întrebare profundă: De ce? Ce alegere pot avea? Ce posibilitate am pentru a depăşi acest rău din lume? Cum aş putea să înţeleg, deşi ştiu de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce există bolnavi? De ce există bătrâni? De ce există morţi? De ce există atât de mulţi oameni care suferă? De ce există atât de mulţi copii care nici măcar nu au un pătuţ în care să doarmă? De ce există atât de mulţi morţi aruncaţi în gropi comune? De ce nu există sicrie pentru ei? De ce, de ce, de ce...? Şi cu această întrebare vom căuta un răspuns, un răspuns simplu, un răspuns uman.
Dacă ne blocăm într-o întrebare niciodată nu vom ajunge la răspuns. De aceea, dragi prieteni, poate veţi medita puţin la ceea ce vă spun. Dacă eu, de exemplu, prind acum cu mâna mea acest ventilator de aici, nu voi putea atinge peretele din faţă. Este inutil să încerc acest lucru. Ar trebui să dau drumul ventilatorului pentru a putea atinge peretele. Iar dacă ating peretele nu pot ţine ventilatorul. Aşadar, pentru a putea ajunge la răspunsuri, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să depăşim întrebările. Cu alte cuvinte, întrebarea nu este decât un mobil, un motiv, un stimulent pentru răspuns, dar dacă nu dăm drumul întrebării niciodată nu vom ajunge la răspunsul ei. Acesta este un principiu fizic; şi după cum spunea vechiul Kybalion: „Sus este la fel ca şi jos”, adică, în partea spirituală, în partea psihologică, se întâmplă exact la fel.
Există două alternative sau două posibilităţi pentru om: una dintre ele este să fie materialist, adică, să rămână agăţat de întrebare. Materia este întotdeauna incompletă, întotdeauna moare, întotdeauna suferă. Materia îşi pierde penele, îşi pierde solzii, îşi pierde frunzele toamna... Cade odată cu păsările când începe frigul iernii, se topeşte împreună cu gheaţa când începe primăvăra. Materia este întotdeauna fragilă, întotdeauna piere sau cade.
Constatăm că în muzică, de exemplu, s-a pierdut sensul melodiei. Singurul lucru pe care îl mai facem este să ne frapăm cu o serie de zgomote, să ne tulburăm cu o serie de sunete discordante care amintesc doar de materie, ca şi când ar fi vorba de nişte mecanisme automate.
Observăm că şi în arta picturii se reflectă doar viziunea materialistă care întristează lumea noastră modernă. Astfel, în pictura modernă, în pictura actuală, desenul care reprezintă partea spirituală, care reproduce gândirea şi înţelegerea între oameni, a fost înlocuit cu amestecul culorilor, care nu oferă nimic, care nu transmite nimic de la un om la altul. Este la fel ca şi când s-ar instala aici pe pereţi patru tuburi cu culori spunându-se că reprezintă tabloul numit „Bătălia de la Ebru”. Ar exista cineva care ar vedea această bătălie şi de asemenea altul care ar vedea o farfurie cu omletă – în funcţie de pofta pe care o are – sau cel care ar vedea-o pe mama-soacră, etc... Fiecare vede „ceea ce vrea să vadă”. Totuşi, dacă eu acum aş picta un măr, aş prezenta ceva ce se poate recunoaşte uşor şi nu numai de noi, ci şi de cei care vor veni după o sută sau două sute de ani şi care vor spune: „Aici este pictat un măr”. La fel ca şi atunci când noi mergem în Muzeul Prado, ne uităm la tablouri antice şi spunem: „Acest tablou reprezintă cutare sau cutare lucru”. Dar, cum putem şti ce este pictat în acele tablouri?
Pornind de la această poziţie materialistă care va spune inclusiv că Dumnezeu nu există nu se va ajunge nicăieri, deoarece este un punct de plecare, nu de răspuns. Poziţia de răspuns este una complet diferită, este o poziţie spirituală. Nu mă refer acum la „spiritualitatea” celui care se aşează în poziţia de lotus şi repetă într-una „Om Mani Padme Hum” sau arde tămâie ori alte lucruri în locuinţa sa, ci la ceva implicit spiritual, ceea ce simte fiecare om, chiar dacă nu a citit nimic, chiar dacă nu ştie niciun cuvânt în sanscrită, chiar dacă nu a aprins niciodată tămâie sau nu a adus nicio lumânare în vreun templu.
Ce înseamnă a fi spiritual? Spiritualul este acel ceva care încearcă să dezvăluie sieşi şi celorlalţi soluţii, adică ceva ce nu este supus trecerii timpului. Ţineţi bine minte: toţi putem constata când o dragoste nu este decât o emoţie materialistă, tocmai pentru că nu e de durată, ţine foarte puţin, până se satisface. Când dragostea este spirituală durează toată viaţa şi uneori dincolo de moarte. Acelaşi lucru l-am putea spune pentru orice altceva. Când cineva s-a dedicat unor obiective cu finalitate materială, să zicem pentru bani, cât ţine asemenea dedicare? Până cineva îi plăteşte banii, logic, şi „dacă nu sunt plătit pentru asta, eu am plecat!” Dar dacă cineva s-a dedicat unei idei, unui idealism de orice tip, cum ar putea să fie de exemplu Acropola, chiar dacă pe mine nimeni nu mă plăteşte pentru această conferinţă, eu oricum o susţin. Cu alte cuvinte, nu sunt „condiţionat”. Înţelegeţi? Nimeni nu mi-a dat un plan pentru ceea ce trebuie sau nu trebuie să spun. Nu mi s-a spus: „Bine, profesore Livraga, vorbiţi-ne despre asta şi asta, dar, atenţie, să nu atingeţi acest punct... deoarece nu vă vom lăsa, deh!” Logic, dacă aş fi solicitat să fiu plătit pentru a ţine conferinţa aş fi obligat să accept anumite limitări. Dar fiindcă nu cer nimic, sunt un om liber, spun ceea ce simt şi gata.
De aceea spun că libertatea este funtamentată în spirit. Şi se plăsmuieşte în artă prin intermediul desenului sau, de exemplu, prin intermediul unei sculpturi, etc... Toată lumea recunoaşte că aceasta este o replică a lui Venus din Milo. Ei bine, dacă presupunem că este aici şi cineva, deşi nu cred, care nu ştie că este o replică a lui Venus din Milo, nu-mi imaginez că ar putea să întrebe: Dar este o femeie sau este o piuliţă? Evident că este o femeie, este acoperită până la brâu, nu are mâini etc. Artistul care a realizat-o, în urmă cu mai mult de două mii de ani, ne transmite ceva, şi dacă acest ceva a trăit timp de două mii de ani, nu este material chiar dacă se sprijină pe materie. Este ceva spiritual, deoarece nu a murit şi nu va muri vreodată; atâta timp cât păstrăm operele de artă ele vor transmite mesajul lor, ideea lor, timp de secole.
În acelaşi mod, şi muzica ne transmite mesaje. Când ascultăm mari clasici, chiar dacă nu ştim mare lucru despre muzică, chiar dacă nu deosebim un rondo de o suită sau un scherzo de o bagatelă, totuşi, ascultăm muzică şi simţim o înălţare sufletească. Când ascultăm, de exemplu, muzică gregoriană într-o catedrală gotică, lucru care mie mi s-a întâmplat de multe ori, graţie lui Dumnezeu, sufletul se înalţă, sufletul se ridică în picioare şi mâinile se deschid ca într-o cruce magnifică de foc pentru a primi ceea ce simţim în interiorul nostru.
Deoarece noi aplicăm spiritualitatea tuturor lucrurilor; când vom pune pecetea spiritualităţii pe toate lucrurile, oricât de impure sau joase ar fi, când vom putea fi spirituali până la cel mai mic act al nostru, atunci vom deveni nemuritori, atunci vom fi cu adevărat oameni. Aşadar, să încetăm să mai vorbim despre inegalităţi şi să vorbim despre valorile pe care le au oamenii, despre valorile pe care le au lucrurile, căci nu există în lume două flori identice şi nici doi peşti identici, nici doi oameni egali, graţie lui Dumnezeu! Şi această bogăţie face să nu ne plictisim în eternitate, să fim toţi binecuvântat de diferiţi; să ne putem plimba prin grădini privind miile de trandafiri fără a ne sătura; să putem sta în faţa focului iarna aceasta privind cum se înalţă sute de flăcări care, toate ne par a fi diferite; să stăm vara pe malul mării şi să privim valurile a căror spumă pare întotdeauna diferită.
În această bogăţie a spiritului, în această forţă a spiritului noi găsim soluţii. Astfel, omul nu mai stă încovoiat, nu mai este bolnav şi nu mai este mort, deoarece omul interior nu se încovoiază niciodată, nici nu se îmbolnăveşte şi nici nu moare. Atunci se simte acea forţă interioară când se descoperă adevăratul om, nu omul întrebărilor, ci omul răspunsurilor.
Atunci da, atunci braţele noastre se deschid către stele; atunci vom putea sta în picioare în faţa Istoriei şi vom putea transmite cuvântul nostru cu fervoare. Vom putea lăsa moştenire penele noastre rupte, însângerate cu cerneala inimii noastre generaţiilor care vor veni. Vom putea să recunoaştem din nou marmura, pietrele; vom putea desena, picta, visa, râde, cânta. Vom putea să avem şi să reclamăm din nou un stăpân, vom putea ajunge să îl concepem pe Dumnezeu, pe noi înşine şi natura. Vom merge din nou pe cărările onoarei; buzele noi vor cânta cântece vechi şi mâinile noastre tinere vor mânui din nou vechile spade într-o mare Olimpiadă spirituală. Ajunge cu întrebările! Toţi bărbaţii şi toate femeile care suntem capabili pentru acest lucru să cerem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor răspunsuri; să cerem în noapte, în tăcere, să vociferăm cu gurile noastre deschise, cu ochii noştri plini de lacrimi: că dorim răspunsuri, dorim să trăim în răspunsuri. Şi braţul nostru se înalţă spre cer implorând, solicitând, dacă e adevărat că există Dumnezeu, un răspuns.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/cum-se-plasmuiesc-visurile



CUM SE PLĂSMUIESC VISURILE

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/cum-se-plasmuiesc-visurile/pdf)




© CUM SE PLĂSMUIESC VISURILE
Jorge Angel Livraga Rizzi
Pentru aceia care mă citesc pentru prima dată, trebuie să precizez că articolele mele provin din reflecţii, din contacte directe; sunt câteva gânduri strânse laolaltă. Aş vrea să ştiţi de asemenea că folosim acest mod direct de a ne adresa, deoarece avem convingerea că fiecare om este un filosof înnăscut, că „suntem cu toţii filosofi”. Nu există universitate care să genereze filosofi; poate cel mult să ateste, printr-un titlu, însuşirea unei serii de cunoştinţe tehnice, însă nu există universităţi care să producă filosofi, la fel cum nu există universităţi care să creeze poeţi sau muzicieni. Omul poartă neliniştea filosofică în inima sa. Fiecare om este „filo-sophos”, un „îndrăgostit de înţelepciune” şi de profunzimea lucrurilor.
Filosoful trăieşte în fiecare dintre noi. Este, cum ar spune Socrate, problema regăsirii de sine. Ne întâlnim cu noi înşine pentru a ne regăsi, pentru a privi, ca-ntr-o oglindă magică, noul nostru chip, cel interior cu cele mai profunde trăsături pe care le putem avea.
De la identitatea profundă a omului vom porni spre tema de astăzi, dedicată modului în care se plăsmuiesc visurile. Nu voi vorbi despre visuri în sens fizic, despre starea de somn versus starea de veghe, ci despre visuri în sensul de aspiraţii, arhetipuri; cu alte cuvinte, despre tot ceea ce se află dincolo de lucrurile materiale.
Nu ignorăm faptul că, datorită legii gravitaţiei, apa curge întotdeauna de la munte spre mare, însă în spatele entităţii mecanice numite gravitaţie trebuie să existe o Fiinţă, iar această Fiinţă, cum ar spune Calderón de la Barca, este visul pe care-l visează râul. Râul este râu şi curge fiindcă se visează curgând, păsările, în felul lor, se visează păsări, iar noi, oamenii, am visat cândva la ceea ce suntem acum. Într-un fel sau altul, cu toţii nutrim felurite visuri, fie ele artistice, familiale, economice, sociale sau politice. Toţi oamenii au visuri. Poate credem uneori că o persoană modestă, îmbrăcată într-un fel sau altul nu este capabilă de visare. Adevărul este că noi toţi, fiecare în felul său, avem posibilitatea de a visa.
Fiecare are propriul său contact cu Fiinţa interioară în care vieţuiesc arhetipurile şi visurile. Fiecare simte uneori, în momentele de sinceră modestie şi reculegere, scânteierea măreaţă a visurilor. Sunt acele voci misterioase care ne cheamă din versurile poemelor – poate din acelea pe care nu le-am scris fiindcă nu am îndrăznit.
Apare o muzică stranie, dar nu o putem cânta deoarece nu ştim să mânuim un instrument sau nu avem cunoştinţe muzicale. Avem nenumărate idei despre cum se face un lucru sau altul, însă nu întotdeauna avem şi resursele economice pentru a-l realiza.
În noi există o lume arhetipală, o chemare ancestrală spre Perfecţiune, spre Bine, spre Concordie, spre Iubire. Este o chemare puternică, intensă, constantă, care nu ne părăseşte niciodată. E o chemare ce nu îmbătrâneşte, care nu ţine cont de părul alb; indiferent de vârstă, această chemare dăinuie şi dăinuie în noi...
Cum se plăsmuiesc visurile? Pentru început vom observa o mică schemă care se referă la împărţirea Naturii în şapte planuri despre care am vorbit în multe ocazii, la fel cum avem şapte zile în săptămână, şapte note muzicale de bază, şapte culori fundamentale în spectru. Există un septenar care guvernează lumea manifestă cunoscută nouă.
Tot astfel, plăsmuirea visurilor este patronată de numărul şapte. Există o dimensiune pe care am putea-o numi a voinţei, în care lucrurile sunt chimic pure; cei care l-au citit pe Schopenhauer îşi vor aminti ce spunea el despre voinţă, despre impulsurile pure, despre numere sau realităţi care există dincolo de toate aparenţele şi care generează nu doar o dată fenomene similare.
Moartea nu atinge acea lume, nu o afectează decăderea şi nicio altă formă de discreditare din câte cunoaştem astăzi. Dedesubtul ei se află lumea intuiţiei, în care subiectul şi obiectul cunoaşterii intră în contact direct, unde, într-un fel putem înţelege lucrurile nemijlocit, deci fără nevoia de intermediari. Dacă mergeţi în Grecia şi vizitaţi Partenonul, de pildă, veţi spune pe loc că este frumos, chiar dacă nu aveţi cunoştinţe de arhitectură sau arheologie.
Fiecare dintre noi poate spune dacă un obiect este frumos sau nu; poate nu suntem întotdeauna de acord, poate că avem criterii diferite de percepţie a frumuseţii, dar cu toţii putem spune că ceva este frumos atunci când este frumos. Nu e nevoie să ni se explice din ce material e confecţionat un obiect ca să ştim că e frumos; ceva din interiorul nostru, ceva inexorabil ne permite să recunoaştem prezenţa sau absenţa frumosului.
Cel de-al treilea plan aparţine intelectului. Potrivit filosofilor greci, acesta ne permite să pătrundem în profunzimea lucrurilor şi să le înţelegem temeinic, să le surprindem însăşi esenţa. Sub acest plan se află lumea raţiunii şi a dorinţelor; odată ajunşi aici, am intrat în omniprezenta dualitate, însăşi mintea noastră fiind duală. Este planul aşa-numitei „minţi a dorinţelor”, care vrea să ştie, îi este sete să cunoască lucrurile, să speculeze, să câştige şi să piardă.
Mai jos este lumea psihicului, unde încep visurile noastre, imaginaţia şi fanteziile noastre. Această lume psihică ne schimbă complet fiinţa noastră în faţa celorlalţi. Unele persoane nu au frumuseţe fizică, dar totuşi ne simţim atraşi spre ele, graţie unui farmec aparte, a unui „ceva” care ne stârneşte interesul. În schimb, există persoane cu aspect fizic foarte plăcut, frumos îmbrăcate, agreabile ca apariţie, dar care, în mod inexplicabil, nu ne plac, nu ne sunt simpatice. Şi deseori ne întrebăm de ce cineva bun şi respectabil nu ne este pe plac.
Dimensiunea psihică este legată într-un fel de cea a intuiţiei şi, pe de altă parte se sprijină pe o lume inferioară, cea a vitalităţii. Toate lucrurile au vitalitate, toate au un suflu vital care le permite să se manifeste fizic. Aşadar, dedesubtul planului vitalităţii se află planul manifestării.
Cum se manifestă visurile? Pornind de la lumea arhetipurilor. Dacă vă întreb acum cât fac doi plus doi, îmi veţi răspunde că fac patru. Dar patru ce? Nu este nevoie de clarificare. Ei bine, există o lume superioară, abstractă, aflată mai presus de atribute ca, de pildă, culoare, formă, volum. În această lume sunt arhetipurile visurilor care se vor plăsmui pas cu pas până la manifestare.
Potrivit filosofilor clasici, visurile nu sunt create de oameni, ci îi preced. Visurile, arhetipurile au existat de la începutul tuturor lucrurilor şi sunt în Natură, indiferent dacă omul le descoperă sau nu. Există o schemă naturală anterioară nouă şi dincolo de puterea noastră de percepţie. Spunem că există şapte note muzicale, am împărţit săptămâna în şapte zile şi le-am dat nume de planete, însă toate acestea erau deja plăsmuite într-un fel, erau înglobate în însăşi structura Cosmosului. Aceste visuri trăiesc şi există asemenea unor prieteni fantasmagorici, ca nişte fiinţe stranii ce nu ne părăsesc niciodată şi trăiesc în lumea lor de arhetipuri: genii, cavaleri, domniţe, lumini colorate, lucruri stranii, voci necunoscute, tablouri pe care nu le-am văzut niciodată, cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată sau cărora nu le-am învăţat niciodată sensul... Toate stau adăpostite într-un fel de Cutie a Pandorei, de unde nu a evadat niciodată Speranţa, sunt visuri care se vor plăsmui treptat.
Cum anume se plăsmuiesc? Se plăsmuiesc realizându-le pas cu pas. Să vedem, spre exemplu, care este primul pas când vreţi să construiţi o casă. Prima apare dorinţa de a avea o casă, aşadar un act volitiv. Apoi vă gândiţi că v-ar plăcea să aibă o fereastră cu patru ochiuri şi două ghivece cu flori, un copac şi un căţel în curte, etc. Asta simţiţi, intuiţi oarecum, acesta e arhetipul vostru. Visul începe să descindă, să se întrupeze. De acum veţi începe să îl faceţi „inteligibil”. Cum veţi concepe casa? În formă de turn, pătrată, mare, joasă, înaltă? Astfel, începeţi să vi-o reprezentaţi inteligibil. Apoi vin şi alte aspecte: cât va costa metrul pătrat de zidărie, cimentul, cărămida şi toate celelalte. Aceasta este lumea raţiunii, lumea dorinţelor concrete.
Când reuşiţi să înţelegeţi mai mult sau mai puţin ce puteţi realiza, psihologic începeţi să vă doriţi acel lucru, căci a pătruns în lumea psihică, în care investiţi, prin repetiţie, prin atenţie o energie tot mai mare. Astfel dăm viaţă visurilor noastre.
Poate că există visuri care nu sunt tocmai uşor de înfăptuit, dar acesta este un subiect care necesită mult timp. Intervin uneori alte interese şi elemente care ne limitează visurile; nu o dată, visurile altora ne limitează propriile visuri.
Există şi piedici în calea îndeplinirii aspiraţiilor noastre, iar pentru a le depăşi trebuie să ne exersăm voinţa şi stăpânirea de sine şi trebuie să ştim cum să ni le dorim. Nu e de ajuns să ne gândim la visurile noastre, trebuie să le dorim cu tot sufletul. Trebuie să avem voinţă şi încredere în noi înşine şi să intrăm în legătură cu dimensiunea spirituală, cu vasta rezervă spirituală din cel mai elevat plan: Voinţa, Intuiţia şi Intelectul.
Acolo, într-un fel, trăiesc visurile şi arhetipurile noastre, cele pe care le înfăptuim deja sau care aşteaptă să fie înfăptuite. De acolo a fost iluminat Don Quijote despre care se spune că a trăit ca un nebun şi a murit ca un om normal. Dar cine ştie?... Poate nici nu a murit ca un om sănătos şi nici nu a trăit precum un nebun, poate că lucrurile au stat tocmai pe dos... pentru că nu există nebunie mai mare decât a acorda prea multă importanţă lucrurilor materiale şi aparent rezonabile.
Poate că nu există mai mult bun simţ şi mai mare apropiere de Adevăr ca atunci când ştim să înfruntăm lucrurile cu profunzime şi forţă. Când ştim să cântăm împreună, să vorbim unii cu alţii, să convieţuim, să visăm îndrăzneţ şi cu putere. Da, să visăm, însă nu ca un leneş, întins „cu burta la soare” şi privirea pierdută în zare. Să visăm cu intensitate, până ne curg lacrimi din ochi, să visăm cu muşchii încordaţi, să visăm închizând ochi...
Trebuie să devenim însăşi Voinţa ce se îndreaptă spre visul dorit. Trebuie să avem acea forţă interioară ce ne diferenţiază de animale... Ea ne face cu adevărat oameni: forţa sufletească, puterea de a visa şi de a crea.
Dacă lumea s-ar distruge în această clipă, dacă ne-am pierde Arta, Ştiinţa, Filosofia, Literatura, oraşele şi drumurile în totalitate, chiar dacă ar rămâne o singură pereche de oameni pe Pământ, ei ar repopula planeta şi ar face să renască bibliotecile, poeziile, copiii, picturile... Ar reapărea un nou Partenon şi noi Piramide. Căci fiecare om poartă în sine arhetipurile întregii Umanităţi.
În fiecare dintre noi se reflectă într-un anume fel toţi oamenii de pe Pământ; fiecare fiinţă umană poartă în sine toate visurile oamenilor care au trăit sau vor trăi vreodată. Fiecare are un potenţial nebănuit, însă are nevoie de tenacitate; nu este uşor să-ţi înfăptuieşti visurile, dimpotrivă este anevoios, deoarece trebuie să fii capabili de efortul de a le plăsmui an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.
Iar dacă nu avem visuri proprii, atunci să le îmbrăţişăm pe ale altora, dar să nu rămânem nicidecum fără visuri. Nici stele nu ţinem în mâini, însă am învăţat să ne îndreptăm privirea către stelele de pe cer. Nici izvoare de apă nu avem în piepturi, însă am învăţat să bem din izvoarele munţilor.
Tot astfel, dacă nu avem un vis al nostru, să urmăm un vis măreţ care să ne verticalizeze şi să ne facă oameni nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Iar dacă suntem cu adevărat Oameni, aşa cum o cer Filosofia şi Natura din fiecare dintre noi, atunci să ne ridicăm pe propriile picioare, dar şi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu.
Putem spune: sunt om, am visuri, nu sunt o maşină, ci infinit mai mult decât atât. Pot să fac ce îmi propun, pot să fiu mai bun, pot visa la ceva cu mult deasupra mea. Sunt o părticică a Creaţiei şi pot visa la un Om Nou Reînnoit, care să nu aibă limitările mele, care dacă se naşte poet îşi poate scrie versurile, iar dacă se naşte muzician îşi poate compune muzica.
Acest Om Nou Reînnoit va putea trăi în armonie cu Natura, în favoarea şi nu împotriva ei, respectându-i legile şi fiind purificat pe dinafară şi pe dinăuntru. Omul Nou nu va cunoaşte frica, ura, ranchiuna şi îşi va aminti de noi cu drag, căci noi l-am visat mai înainte ca el să existe... În acest moment întunecat al Istoriei, în mijlocul tuturor crizelor, al decăderii valorilor, în mijlocul ezitărilor şi îndoielilor, noi am îndrăznit să visăm la El, la Omul Nou. Iar acest Om Nou care va veni se va naşte din noi. Va fi integru şi nu va putea fi cumpărat cu tot aurul din lume. Va fi cu adevărat conştient de Nemurirea sa şi va şti că a fi Om nu înseamnă doar a avea un corp uman... a fi Om este ceva mult mai profund. Acest Om va fi precum o rază, ca o străfulgerare în noapte...
A fi om în acest moment istoric, a fi sămânţa Omului Nou înseamnă tocmai a fi asemenea unei lumini în noapte. Drumul nostru, după cum spunea un mare gânditor, este luminat de multă vreme de aceste torţe şi cu ajutorul lor putem să ajungem la Omul Nou şi Mai Bun pe care îl visăm cu toţii. Vom putea să facem ca visurile să coboare, iar mâinile noastre pline de seminţe vor primi din nou porumbeii albi ai inspiraţiei şi vor fi din nou Homeri care să cânte; vor apărea încă o dată marii sculptori şi marii pictori. Vom putea fi iar mândri că SUNTEM OAMENI. Pentru aceasta merită să ne plăsmuim visurile, de la cele mai mici, de la casa visată, până la cele mai mari, cum este visul de a plăsmui un Om Nou. Drumul filosofic ne permite să dăm formă visurilor noastre, le ajută să se plăsmuiască. Fiecare dintre noi este un vis. Într-un fel sau altul, voi m-aţi visat pe mine şi eu v-am visat pe voi... şi fiindcă ne-am visat unii pe alţii ne-am şi întâlnit.
În această lume de visuri şi de iluzii, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat o lumină care brăzdează orizontul. Suntem Oameni, Filosofi, sămânţă a Omului Nou, suntem forţa de neoprit care poate înfăptui visul modelat de Cervantes sub înfăţişarea lui Don Quijote: să transforme uriaşii în mori de vânt şi nu morile de vânt în uriaşi. Să ne amintim episodul în care Don Quijote se luptă cu morile, luându-le drept giganţi, iar Sancho îl admonestează: „Ai grijă! Sunt nişte mori de vânt...” Iar Don Quijote îi răspunde: „Ba nu, sunt căpcăunii, duşmanii noştri”, apoi atacă şi este aruncat la pământ. Atunci Sancho îi zice: „Nu ţi-am spus, señor, că sunt mori de vânt?” Iar Don Quijote îi răspunde: „Iar eu nu ţi-am spus, Sancho, că numai cei deprinşi cu tainele Cavalerismului ştiu că uriaşii se preschimbă în mori de vânt atunci când sunt atacaţi?...”
Pe toate acestea trebuie să le învăţăm, să le simţim, să le păstrăm în inimă şi în minte. Să fie prezente în fiecare cuvânt al nostru, în fiecare clipă de întâlnire cu o altă fiinţă umană şi chiar şi atunci când suntem singuri. Să ne amintim mereu că avem demnitatea de FIINŢE UMANE, care au în urmă mii de ani de Istorie, iar în faţă mii de ani de Viitor.
Fiecare om este o verigă dintr-un Mare Lanţ şi are responsabilitatea istorică de a purta noile seminţe spre Lumea Nouă şi de a deschide calea spre un Pământ Nou. Să avem forţa de a ne reînnoi în fiecare dimineaţă când ne trezim şi, indiferent ce suntem în viaţa de zi cu zi şi ce facem, să încercăm să facem cât mai bine ceea ce ne revine, să procedăm în manieră filosofică. Să păstrăm vie legătura cu lumea visurilor, cu acea lume care ne aşteaptă după moarte, pentru a ne primi în splendoarea ei, învăluiţi în Pacea Datoriei Împlinite.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/cum-se-plasmuiesc-visurile



CUM SE PLĂSMUIESC VISURILE
http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/cum-se-plasmuiesc-visurile/pdf)




© CUM SE PLĂSMUIESC VISURILE
Jorge Angel Livraga Rizzi
Pentru aceia care mă citesc pentru prima dată, trebuie să precizez că articolele mele provin din reflecţii, din contacte directe; sunt câteva gânduri strânse laolaltă. Aş vrea să ştiţi de asemenea că folosim acest mod direct de a ne adresa, deoarece avem convingerea că fiecare om este un filosof înnăscut, că „suntem cu toţii filosofi”. Nu există universitate care să genereze filosofi; poate cel mult să ateste, printr-un titlu, însuşirea unei serii de cunoştinţe tehnice, însă nu există universităţi care să producă filosofi, la fel cum nu există universităţi care să creeze poeţi sau muzicieni. Omul poartă neliniştea filosofică în inima sa. Fiecare om este „filo-sophos”, un „îndrăgostit de înţelepciune” şi de profunzimea lucrurilor.
Filosoful trăieşte în fiecare dintre noi. Este, cum ar spune Socrate, problema regăsirii de sine. Ne întâlnim cu noi înşine pentru a ne regăsi, pentru a privi, ca-ntr-o oglindă magică, noul nostru chip, cel interior cu cele mai profunde trăsături pe care le putem avea.
De la identitatea profundă a omului vom porni spre tema de astăzi, dedicată modului în care se plăsmuiesc visurile. Nu voi vorbi despre visuri în sens fizic, despre starea de somn versus starea de veghe, ci despre visuri în sensul de aspiraţii, arhetipuri; cu alte cuvinte, despre tot ceea ce se află dincolo de lucrurile materiale.
Nu ignorăm faptul că, datorită legii gravitaţiei, apa curge întotdeauna de la munte spre mare, însă în spatele entităţii mecanice numite gravitaţie trebuie să existe o Fiinţă, iar această Fiinţă, cum ar spune Calderón de la Barca, este visul pe care-l visează râul. Râul este râu şi curge fiindcă se visează curgând, păsările, în felul lor, se visează păsări, iar noi, oamenii, am visat cândva la ceea ce suntem acum. Într-un fel sau altul, cu toţii nutrim felurite visuri, fie ele artistice, familiale, economice, sociale sau politice. Toţi oamenii au visuri. Poate credem uneori că o persoană modestă, îmbrăcată într-un fel sau altul nu este capabilă de visare. Adevărul este că noi toţi, fiecare în felul său, avem posibilitatea de a visa.
Fiecare are propriul său contact cu Fiinţa interioară în care vieţuiesc arhetipurile şi visurile. Fiecare simte uneori, în momentele de sinceră modestie şi reculegere, scânteierea măreaţă a visurilor. Sunt acele voci misterioase care ne cheamă din versurile poemelor – poate din acelea pe care nu le-am scris fiindcă nu am îndrăznit.
Apare o muzică stranie, dar nu o putem cânta deoarece nu ştim să mânuim un instrument sau nu avem cunoştinţe muzicale. Avem nenumărate idei despre cum se face un lucru sau altul, însă nu întotdeauna avem şi resursele economice pentru a-l realiza.
În noi există o lume arhetipală, o chemare ancestrală spre Perfecţiune, spre Bine, spre Concordie, spre Iubire. Este o chemare puternică, intensă, constantă, care nu ne părăseşte niciodată. E o chemare ce nu îmbătrâneşte, care nu ţine cont de părul alb; indiferent de vârstă, această chemare dăinuie şi dăinuie în noi...
Cum se plăsmuiesc visurile? Pentru început vom observa o mică schemă care se referă la împărţirea Naturii în şapte planuri despre care am vorbit în multe ocazii, la fel cum avem şapte zile în săptămână, şapte note muzicale de bază, şapte culori fundamentale în spectru. Există un septenar care guvernează lumea manifestă cunoscută nouă.
Tot astfel, plăsmuirea visurilor este patronată de numărul şapte. Există o dimensiune pe care am putea-o numi a voinţei, în care lucrurile sunt chimic pure; cei care l-au citit pe Schopenhauer îşi vor aminti ce spunea el despre voinţă, despre impulsurile pure, despre numere sau realităţi care există dincolo de toate aparenţele şi care generează nu doar o dată fenomene similare.
Moartea nu atinge acea lume, nu o afectează decăderea şi nicio altă formă de discreditare din câte cunoaştem astăzi. Dedesubtul ei se află lumea intuiţiei, în care subiectul şi obiectul cunoaşterii intră în contact direct, unde, într-un fel putem înţelege lucrurile nemijlocit, deci fără nevoia de intermediari. Dacă mergeţi în Grecia şi vizitaţi Partenonul, de pildă, veţi spune pe loc că este frumos, chiar dacă nu aveţi cunoştinţe de arhitectură sau arheologie.
Fiecare dintre noi poate spune dacă un obiect este frumos sau nu; poate nu suntem întotdeauna de acord, poate că avem criterii diferite de percepţie a frumuseţii, dar cu toţii putem spune că ceva este frumos atunci când este frumos. Nu e nevoie să ni se explice din ce material e confecţionat un obiect ca să ştim că e frumos; ceva din interiorul nostru, ceva inexorabil ne permite să recunoaştem prezenţa sau absenţa frumosului.
Cel de-al treilea plan aparţine intelectului. Potrivit filosofilor greci, acesta ne permite să pătrundem în profunzimea lucrurilor şi să le înţelegem temeinic, să le surprindem însăşi esenţa. Sub acest plan se află lumea raţiunii şi a dorinţelor; odată ajunşi aici, am intrat în omniprezenta dualitate, însăşi mintea noastră fiind duală. Este planul aşa-numitei „minţi a dorinţelor”, care vrea să ştie, îi este sete să cunoască lucrurile, să speculeze, să câştige şi să piardă.
Mai jos este lumea psihicului, unde încep visurile noastre, imaginaţia şi fanteziile noastre. Această lume psihică ne schimbă complet fiinţa noastră în faţa celorlalţi. Unele persoane nu au frumuseţe fizică, dar totuşi ne simţim atraşi spre ele, graţie unui farmec aparte, a unui „ceva” care ne stârneşte interesul. În schimb, există persoane cu aspect fizic foarte plăcut, frumos îmbrăcate, agreabile ca apariţie, dar care, în mod inexplicabil, nu ne plac, nu ne sunt simpatice. Şi deseori ne întrebăm de ce cineva bun şi respectabil nu ne este pe plac.
Dimensiunea psihică este legată într-un fel de cea a intuiţiei şi, pe de altă parte se sprijină pe o lume inferioară, cea a vitalităţii. Toate lucrurile au vitalitate, toate au un suflu vital care le permite să se manifeste fizic. Aşadar, dedesubtul planului vitalităţii se află planul manifestării.
Cum se manifestă visurile? Pornind de la lumea arhetipurilor. Dacă vă întreb acum cât fac doi plus doi, îmi veţi răspunde că fac patru. Dar patru ce? Nu este nevoie de clarificare. Ei bine, există o lume superioară, abstractă, aflată mai presus de atribute ca, de pildă, culoare, formă, volum. În această lume sunt arhetipurile visurilor care se vor plăsmui pas cu pas până la manifestare.
Potrivit filosofilor clasici, visurile nu sunt create de oameni, ci îi preced. Visurile, arhetipurile au existat de la începutul tuturor lucrurilor şi sunt în Natură, indiferent dacă omul le descoperă sau nu. Există o schemă naturală anterioară nouă şi dincolo de puterea noastră de percepţie. Spunem că există şapte note muzicale, am împărţit săptămâna în şapte zile şi le-am dat nume de planete, însă toate acestea erau deja plăsmuite într-un fel, erau înglobate în însăşi structura Cosmosului. Aceste visuri trăiesc şi există asemenea unor prieteni fantasmagorici, ca nişte fiinţe stranii ce nu ne părăsesc niciodată şi trăiesc în lumea lor de arhetipuri: genii, cavaleri, domniţe, lumini colorate, lucruri stranii, voci necunoscute, tablouri pe care nu le-am văzut niciodată, cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată sau cărora nu le-am învăţat niciodată sensul... Toate stau adăpostite într-un fel de Cutie a Pandorei, de unde nu a evadat niciodată Speranţa, sunt visuri care se vor plăsmui treptat.
Cum anume se plăsmuiesc? Se plăsmuiesc realizându-le pas cu pas. Să vedem, spre exemplu, care este primul pas când vreţi să construiţi o casă. Prima apare dorinţa de a avea o casă, aşadar un act volitiv. Apoi vă gândiţi că v-ar plăcea să aibă o fereastră cu patru ochiuri şi două ghivece cu flori, un copac şi un căţel în curte, etc. Asta simţiţi, intuiţi oarecum, acesta e arhetipul vostru. Visul începe să descindă, să se întrupeze. De acum veţi începe să îl faceţi „inteligibil”. Cum veţi concepe casa? În formă de turn, pătrată, mare, joasă, înaltă? Astfel, începeţi să vi-o reprezentaţi inteligibil. Apoi vin şi alte aspecte: cât va costa metrul pătrat de zidărie, cimentul, cărămida şi toate celelalte. Aceasta este lumea raţiunii, lumea dorinţelor concrete.
Când reuşiţi să înţelegeţi mai mult sau mai puţin ce puteţi realiza, psihologic începeţi să vă doriţi acel lucru, căci a pătruns în lumea psihică, în care investiţi, prin repetiţie, prin atenţie o energie tot mai mare. Astfel dăm viaţă visurilor noastre.
Poate că există visuri care nu sunt tocmai uşor de înfăptuit, dar acesta este un subiect care necesită mult timp. Intervin uneori alte interese şi elemente care ne limitează visurile; nu o dată, visurile altora ne limitează propriile visuri.
Există şi piedici în calea îndeplinirii aspiraţiilor noastre, iar pentru a le depăşi trebuie să ne exersăm voinţa şi stăpânirea de sine şi trebuie să ştim cum să ni le dorim. Nu e de ajuns să ne gândim la visurile noastre, trebuie să le dorim cu tot sufletul. Trebuie să avem voinţă şi încredere în noi înşine şi să intrăm în legătură cu dimensiunea spirituală, cu vasta rezervă spirituală din cel mai elevat plan: Voinţa, Intuiţia şi Intelectul.
Acolo, într-un fel, trăiesc visurile şi arhetipurile noastre, cele pe care le înfăptuim deja sau care aşteaptă să fie înfăptuite. De acolo a fost iluminat Don Quijote despre care se spune că a trăit ca un nebun şi a murit ca un om normal. Dar cine ştie?... Poate nici nu a murit ca un om sănătos şi nici nu a trăit precum un nebun, poate că lucrurile au stat tocmai pe dos... pentru că nu există nebunie mai mare decât a acorda prea multă importanţă lucrurilor materiale şi aparent rezonabile.
Poate că nu există mai mult bun simţ şi mai mare apropiere de Adevăr ca atunci când ştim să înfruntăm lucrurile cu profunzime şi forţă. Când ştim să cântăm împreună, să vorbim unii cu alţii, să convieţuim, să visăm îndrăzneţ şi cu putere. Da, să visăm, însă nu ca un leneş, întins „cu burta la soare” şi privirea pierdută în zare. Să visăm cu intensitate, până ne curg lacrimi din ochi, să visăm cu muşchii încordaţi, să visăm închizând ochi...
Trebuie să devenim însăşi Voinţa ce se îndreaptă spre visul dorit. Trebuie să avem acea forţă interioară ce ne diferenţiază de animale... Ea ne face cu adevărat oameni: forţa sufletească, puterea de a visa şi de a crea.
Dacă lumea s-ar distruge în această clipă, dacă ne-am pierde Arta, Ştiinţa, Filosofia, Literatura, oraşele şi drumurile în totalitate, chiar dacă ar rămâne o singură pereche de oameni pe Pământ, ei ar repopula planeta şi ar face să renască bibliotecile, poeziile, copiii, picturile... Ar reapărea un nou Partenon şi noi Piramide. Căci fiecare om poartă în sine arhetipurile întregii Umanităţi.
În fiecare dintre noi se reflectă într-un anume fel toţi oamenii de pe Pământ; fiecare fiinţă umană poartă în sine toate visurile oamenilor care au trăit sau vor trăi vreodată. Fiecare are un potenţial nebănuit, însă are nevoie de tenacitate; nu este uşor să-ţi înfăptuieşti visurile, dimpotrivă este anevoios, deoarece trebuie să fii capabili de efortul de a le plăsmui an de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.
Iar dacă nu avem visuri proprii, atunci să le îmbrăţişăm pe ale altora, dar să nu rămânem nicidecum fără visuri. Nici stele nu ţinem în mâini, însă am învăţat să ne îndreptăm privirea către stelele de pe cer. Nici izvoare de apă nu avem în piepturi, însă am învăţat să bem din izvoarele munţilor.
Tot astfel, dacă nu avem un vis al nostru, să urmăm un vis măreţ care să ne verticalizeze şi să ne facă oameni nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Iar dacă suntem cu adevărat Oameni, aşa cum o cer Filosofia şi Natura din fiecare dintre noi, atunci să ne ridicăm pe propriile picioare, dar şi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu.
Putem spune: sunt om, am visuri, nu sunt o maşină, ci infinit mai mult decât atât. Pot să fac ce îmi propun, pot să fiu mai bun, pot visa la ceva cu mult deasupra mea. Sunt o părticică a Creaţiei şi pot visa la un Om Nou Reînnoit, care să nu aibă limitările mele, care dacă se naşte poet îşi poate scrie versurile, iar dacă se naşte muzician îşi poate compune muzica.
Acest Om Nou Reînnoit va putea trăi în armonie cu Natura, în favoarea şi nu împotriva ei, respectându-i legile şi fiind purificat pe dinafară şi pe dinăuntru. Omul Nou nu va cunoaşte frica, ura, ranchiuna şi îşi va aminti de noi cu drag, căci noi l-am visat mai înainte ca el să existe... În acest moment întunecat al Istoriei, în mijlocul tuturor crizelor, al decăderii valorilor, în mijlocul ezitărilor şi îndoielilor, noi am îndrăznit să visăm la El, la Omul Nou. Iar acest Om Nou care va veni se va naşte din noi. Va fi integru şi nu va putea fi cumpărat cu tot aurul din lume. Va fi cu adevărat conştient de Nemurirea sa şi va şti că a fi Om nu înseamnă doar a avea un corp uman... a fi Om este ceva mult mai profund. Acest Om va fi precum o rază, ca o străfulgerare în noapte...
A fi om în acest moment istoric, a fi sămânţa Omului Nou înseamnă tocmai a fi asemenea unei lumini în noapte. Drumul nostru, după cum spunea un mare gânditor, este luminat de multă vreme de aceste torţe şi cu ajutorul lor putem să ajungem la Omul Nou şi Mai Bun pe care îl visăm cu toţii. Vom putea să facem ca visurile să coboare, iar mâinile noastre pline de seminţe vor primi din nou porumbeii albi ai inspiraţiei şi vor fi din nou Homeri care să cânte; vor apărea încă o dată marii sculptori şi marii pictori. Vom putea fi iar mândri că SUNTEM OAMENI. Pentru aceasta merită să ne plăsmuim visurile, de la cele mai mici, de la casa visată, până la cele mai mari, cum este visul de a plăsmui un Om Nou. Drumul filosofic ne permite să dăm formă visurilor noastre, le ajută să se plăsmuiască. Fiecare dintre noi este un vis. Într-un fel sau altul, voi m-aţi visat pe mine şi eu v-am visat pe voi... şi fiindcă ne-am visat unii pe alţii ne-am şi întâlnit.
În această lume de visuri şi de iluzii, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat o lumină care brăzdează orizontul. Suntem Oameni, Filosofi, sămânţă a Omului Nou, suntem forţa de neoprit care poate înfăptui visul modelat de Cervantes sub înfăţişarea lui Don Quijote: să transforme uriaşii în mori de vânt şi nu morile de vânt în uriaşi. Să ne amintim episodul în care Don Quijote se luptă cu morile, luându-le drept giganţi, iar Sancho îl admonestează: „Ai grijă! Sunt nişte mori de vânt...” Iar Don Quijote îi răspunde: „Ba nu, sunt căpcăunii, duşmanii noştri”, apoi atacă şi este aruncat la pământ. Atunci Sancho îi zice: „Nu ţi-am spus, señor, că sunt mori de vânt?” Iar Don Quijote îi răspunde: „Iar eu nu ţi-am spus, Sancho, că numai cei deprinşi cu tainele Cavalerismului ştiu că uriaşii se preschimbă în mori de vânt atunci când sunt atacaţi?...”
Pe toate acestea trebuie să le învăţăm, să le simţim, să le păstrăm în inimă şi în minte. Să fie prezente în fiecare cuvânt al nostru, în fiecare clipă de întâlnire cu o altă fiinţă umană şi chiar şi atunci când suntem singuri. Să ne amintim mereu că avem demnitatea de FIINŢE UMANE, care au în urmă mii de ani de Istorie, iar în faţă mii de ani de Viitor.
Fiecare om este o verigă dintr-un Mare Lanţ şi are responsabilitatea istorică de a purta noile seminţe spre Lumea Nouă şi de a deschide calea spre un Pământ Nou. Să avem forţa de a ne reînnoi în fiecare dimineaţă când ne trezim şi, indiferent ce suntem în viaţa de zi cu zi şi ce facem, să încercăm să facem cât mai bine ceea ce ne revine, să procedăm în manieră filosofică. Să păstrăm vie legătura cu lumea visurilor, cu acea lume care ne aşteaptă după moarte, pentru a ne primi în splendoarea ei, învăluiţi în Pacea Datoriei Împlinite.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/coruptia



CORUPŢIA

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/coruptia/pdf)




© CORUPŢIA
Delia Steinberg Guzmán
Aşa cum s-a mai întâmplat şi probabil se va întâmpla în continuare, în peisajul vieţilor noastre, la un moment dat, apare brusc un cuvânt care se amplifică atât de mult încât colorează totul cu semnificaţia sa reală, presupusă sau transfigurată prin manipulare. Este limpede că un asemenea cuvânt nu apare pur şi simplu, fără vreun motiv care să-l justifice. Semnificaţia lui cu siguranţă se referă la fapte concrete. Dar se întâmplă ca faptele şi raţiunile lor să treacă în prim plan în mod excesiv, ca la cinematograf unde, dacă ne aşezăm în primele rânduri, întregul domeniu vizual devine ocupat cu imagini distorsionate.
Corupţia...
Azi totul este corupţie şi acest termen se poate aplica la orice activitate, grup uman sau persoană având o impresionantă varietate de nuanţe. Pare ca şi când lumea întreagă se descompune în părţi şi apar fiinţe speciale predestinate să semnaleze şi să condamne la putrefacţie aceste părţi.
Lucrurile au ajuns atât de departe încât pentru a fi de notorietate sau pentru a putea câştiga prestigiu în cercul restrâns de cunoscuţi sau recunoscuţi, la istoricul respectivilor trebuie să se adauge şi elemente de corupţie pentru a fi în ton cu ceea ce a devenit de-a dreptul un „status” generalizat, evident în limitele permise.
Cine sunt cei corupţi?
În ziua de azi nimeni nu scapă. Oamenii, mai mult sau mai puţin de culoare gri, mai mult sau mai puţin ieşiţi din comun, fie în politică, în finanţe, ştiinţă, artă, religie, învăţământ, comerţ... Instituţiile, de la simplele asociaţii, trecând prin corporaţii, partide politice, biserici, echipe guvernamentale până la state...
De ce sunt corupţi?
Deoarece activitatea lor – fie individuală sau de grup – nu este curată, nu este clară, nu este onestă. Pentru că tot timpul se aplică deviza „scopul scuză mijloacele” şi nu este sigur dacă există scopuri definite, dat fiind că cei care le exercită se contrazic în mod constant.
Deoarece totul se cumpără şi se vinde şi acest lucru pare logic într-o societate de consum ca a noastră, însă este trist că şi persoanele, incluzând conştinţele lor morale, au un preţ pe acea piaţă.
Deoarece există o infinitate de modalităţi de şantaj care obligă la consimţirea a ceea ce într-o altă formă ar fi fost inadmisibil. Şi nu lipsesc metodele prin care cineva este împovărat cu o pată de infamie sau cu un mic păcat ascuns pentru a fi şantajat: este suficient să aibă o familie, o persoană iubită, o profesie sau o aspiraţie, pentru ca ceva sau cineva să poată face presiunea cuvenită punând în pericol ceea ce iubeşte.
Pentru că plac mai mult lucrurile murdare şi scandaloase decât faptele simple şi normale. Deoarece este dificil – dacă nu şi imposibil – să definim „normalitatea”. Deoarece totul trebuie să aibă o nuanţă obscură şi denigratoare pentru a fi de valoare.
Deoarece pare să nu intereseze pe nimeni altceva decât ceea ce e palpabil şi accesibil în mod imediat, plăcerea momentului, beneficiul personal, bogăţia nemăsurată şi puterea, pentru a continua să aduni bogăţii.
În fine, pentru că nu apar finalităţi şi nici principii valoroase de nicăieri, iar cel care le deţine rămâne îngropat sub valul corupţiei care mătură şi murdăreşte tot ce atinge.
Aşadar, revenind la prima noastră afirmaţie, nimeni nu e ferit; cel corupt este corupt, iar cel ce nu este pare corupt, deoarece corupţii nu pot concepe nimic diferit de ceea ce ei practică în fiecare zi. Deoarece persoanele corupte implică multă lume şi nu este uşor să scapi din această menghină. Este dificil să rămâi neatins într-un sistem atât de bine manipulat.
Corupţii sunt, aşadar, cei care se corup şi cei care îi corup pe ceilalţi, obligându-i să participe la o schemă ce apasă şi constrânge.
Există atât de multă corupţie cât pare?
Cu siguranţă există chiar mult mai multă decât se arată şi se perindă prin mijloacele de comunicare. Dar de asemenea este sigur că adevărata corupţie rămâne bine protejată şi nu este deloc uşor să se ajungă la rădăcinile ei. Când corupţia este aliată cu puterea prost înţeleasă, are foarte multă grijă să mascheze aparenţele şi să găsească formule de a se prezenta drept fiinţe onorabile, pentru a răspunde de ceea ce nu este onorabil.
Ceea ce răneşte şi deranjează până la saturaţie este faptul că se caută corupţia în toate colţurile, se inventează „telenovele”, se ţes intrigi pentru a se face publicitate, se persecută cu insistenţă diverse persoane pentru a se obţine ştiri siropoase. Ne aflăm în faţa unei implacabile „vânători de vrăjitoare” pentru că trebuie umplute paginile ziarelor şi revistelor, ale ştirilor radiofonice şi televizate. Scandalul se vinde bine şi trebuie obţinut cu orice preţ.
De exemplu, un fotograf este în stare să treacă prin mii de peripeţii pentru a-şi surprinde personajul în ipostaza de nuditate ori într-o postură ridicolă sau cumpărând ţigări în aşa fel încât să pară ca un vulgar consumator de droguri. Un ziarist (fidel consemnului său de a nu permite ca un adevăr să strice o ştire bună) va exploata fotografia adăugând sare şi piper, amplificând o frază simplă care va deveni un serial în capitole şi îşi va persecuta „prada” până o va face să cadă în disperare; mai târziu disperarea va fi aranjată astfel încât să fie văzută ca un indiciu incontestabil de corupţie.
Nu toţi ziariştii sunt astfel? Să fie binecuvântaţi. Aici vorbim doar despre căutători de corupţie, despre cei care – după cum este logic – nu scapă nici ei de aceasta.
Din nefericire, această râvnă pentru găsirea şi denunţarea elementelor corupte distruge la fel ca o invazie de lăcuste care nu se uită pe unde trec. Important este să se găsească ceva ce se potriveşte modelului prestabilit şi dacă nu, se sapă cât mai adânc în căutarea unei seminţe de scandal.
Discreditarea este o normă de valorificare morală. Nimeni nu bagă de seamă ideile şi faptele pozitive; trebuie să se ofere vreo idilă terminată cu decenii în urmă sau vreo afacere falimentată în tinereţe. Şi iată, avem un corupt pe afiş, chiar dacă nu este foarte corupt sau chiar de loc, sau a fost doar un pic şi asta de mult timp, dar are o sarcină istovitoare de a-i acoperi pe cei care sunt cu adevărat corupţi, pe cei care nu pot apărea în faţa publicului.
Cine denunţă corupţia?
Când totul este corupţie, aparent ceva sau cineva este lăsat pe dinafară: sunt cei ce denunţă. Nu trebuie să credem că, în mod exclusiv, mediile de comunicare sau cei care lucrează acolo sunt descoperitori şi denunţători ai răului. Totodată media este un mijloc, utilizat cu mai multă sau mai puţină abilitate pentru răspândirea scandalurilor.
Interesant este să dai de cei care manipulează mediile şi fac din corupţie încă o afacere în plus. Căci este curios să constatăm că denunţătorii nu sunt la adăpost de corupţie: dimpotrivă, în multe cazuri o manipulează pentru a devia atenţia populaţiei către alte probleme de mai mică importanţă, însă umflate în mod corespunzător; pentru a câştiga de partea lor opinia publică favorabilă prezentându-se drept liderii integrităţii morale; pentru a distruge inamici politici, religioşi sau economici; astfel încât corupţia unoră să pună în umbră marea corupţie...
Nu; în spatele acestui întreg montaj nu se află o voinţă moralizatoare şi nici o autentică dorinţă de îmbunătăţire a societăţilor. Morala nu este o valoare în curs de afirmare şi, să nu încapă nici un pic de îndoială, cei care critică aceste acte considerate denigratoare, la câteva zile sau ore după aceea, adoptă o poziţie înfocată de apărare a libertăţii de exprimare în toate aspectele ei, a dreptului la homosexualitate sau la consumul de droguri, a generozităţii celor care ajută pe bază de comision pe cei ce solicită sprijin psihologic sau financiar, a violenţei ca rezultat al altei violenţe, a războiului murdar ca răspuns la revednicările unor grupări sau grupuri mai mici... Da, apără aceleaşi lucruri pe care mai târziu le vor ataca drept corupţie atunci când va fi convenabil să le prezinte aşa.
Faţă de o astfel de stare de lucruri ne întrebăm: Cu ce criteriu se măsoară corupţia când nu există o referinţă morală ca punct de plecare?
Ne aflăm în faţa unui fenomen modern?
Deşi în aceste pagini am explicat de multe ori simptomele evidente ale decăderii aşa-numitei civilizaţii occidentale, nu credem că ceea ce se întâmplă acum ar fi fără precedent în Istorie. Au existat multe momente în care corupţia a făcut act de prezenţă într-o manieră mai mult sau mai puţin pregnantă, care au coincis, fără îndoială, cu perioade foarte evidente de decădere civilizatorică.
Când un organism piere, părţile lui se divid, se separă până ajung la descompunere şi putrefacţie. Acum este momentul celor corupţi, al celor care ştiu să profite până şi de ultima picătură a mizeriei morale pentru a face cu ea un negoţ rentabil.
Nu este un fenomen nou deoarece răutatea umană nu este ceva nou, dacă prin răutate înţelegem, în ultimă instanţă, ignorarea legilor inexorabile ale Naturii. Aşa cum susţin filosofiile tradiţionale, în lumea noastră obiectivă totul este supus legii cauzei şi efectului, a acţiunii şi reacţunii. De aceea nu există vreun rău care să nu primească un răspuns corespunzător, mai devreme sau mai târziu. Doar ignoranţa crede că va scăpa de pedeapsă.
Elementul de noutate în cazul corupţiei actuale constă în rapiditatea de propagare, capacitatea de a se extinde ca o veste dintr-un colţ în altul al Terrei, posibilitatea imediată de a-i învinovăţi pe cei inocenţi şi a-i disculpa pe cei păcătoşi, forţa de a denunţa şi de a o face cunoscută şi de asemenea puterea de a distruge fără soluţii.
Acum ca şi înainte, acest tip de corupţie nu comportă o soluţie simplă, şi nici imediată.
Ce putem face?
Există soluţii practice şi rapide, dar relativ superficiale şi puţin durabile. Se pot denunţa – în ton cu cei care denunţă – toate formele de corupţie, atât cele care se văd cât şi altele care se ascund în mod pudic în spatele faţadei de moralitate.
Se pot face cunoscute, dacă mediile o permit, toate ramificaţiile secundare – deşi s-ar putea ca ele să fie chiar mai puternice – care folosesc corupţia drept paravan şi formula de discreditare a unora pentru a-i pune în valoare pe alţii.
Este adevărat că se pot scoate măştile, dar esenţial este să ajungem la cauza care obligă la utilizarea lor. Atâta timp cât nu se propune o adevărată transformare umană şi trezire activă a conştiinţei superioare şi echilibrate, corupţia va continua să existe. Este o muncă dificilă şi complexă, pe termen lung, care necesită mare răbdare, deoarece trebuie să fie forjat fiecare individ din care se compun societăţile cu scopul de a obţine oameni şi grupuri sănătoase, care se sprijină pe valori morale stabile şi pozitive.
Nu este nevoie să se impună pedepse sau să se răspândească frica: ceea ce se caută este să descoperim realitatea cu legile ei şi să putem acţiona în acord cu acestea.
Este adevărat că noi, fiinţele umane, suntem imperfecte şi greşim de multe ori, dar dincolo de imperfecţiune şi greşeală, se află dorinţa de perfecţiune şi armonie. Dacă în loc de a ne justifica erorile şi de a le propaga, am căuta un criteriu corect şi de bun simţ, norme elementare de umanism, ar fi mult mai simplu să ieşim din fundătura în care ne zbatem şi să căutăm un pic de lumină.
O asemenea sarcină cuprinde un întreg proces de educaţie formativă care începe din primele zile în care o fiinţă este adusă la viaţă.
Şi atunci corupţia se va opri în faţa unei bariere naturale: exemplul majoritar al celor care nici nu otrăvesc şi nici nu se lasă înveninaţi, nici nu mituiesc şi nici nu se lasă mituiţi. Nu va mai fi nevoie de denunţări, ci doar de o tăcere dezaprobatoare a celor care nu participă la corupţie. Nu va fi o pedeapsă mai mare decât aceea de a nu găsi nici un sprijin sau colaborare în acţiuni destuctive.
Poate că aceste soluţii nu se vor împlini în scurt timp, dar sunt, fără îndoială, un început necesar pentru ca această aspiraţie să devină o dată realitate.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/a-triumfa-in-viata



A TRIUMFA ÎN VIAŢĂ

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/a-triumfa-in-viata/pdf)




© A TRIUMFA ÎN VIAŢĂ
Delia Steinberg Guzmán
Istoria este o expoziţie extraordinară unde apar, precum cristalele colorate care îşi schimbă nuanţa în funcţie de lumină, diferitele idei care au configurat stilurile de viaţă ale omului. Fiecare perioadă are parametrii săi şi, pe drumul nesfârşit al căutării, oamenii se ghidează după aceste modele, încercând să le urmeze şi să se supună lor, aşa cum nu ar face pentru nici o altă idee provenită din altă sursă. În general este acceptată legea, iar de-a lungul timpului apar accepţiuni care au mai multă forţă decât legile.
Astfel, întotdeauna succesul a fost o ţintă, deşi a avea succes nu a însemnat mereu acelaşi lucru. Ceea ce a fost considerat triumf într-un alt secol sau cu un deceniu în urmă, azi poate părea o dorinţă stinsă şi demodată, în timp ce alte ambiţii au ocupat locul celor de odinioară. Un singur lucru rămâne: dorinţa de succes, necesitatea de a triumfa, faptul de a fi acceptaţi şi luaţi în considerare de ceilalţi, prin adaptare la legea care face din acest ansamblu – „noi şi ceilalţi” – o masă coerentă şi omogenă în care nu ne putem remarca nici măcar prin a atinge succesul pe alte căi.
Statisticile ocupă nenumărate pagini în zeci de publicaţii. Este foarte clar faptul că în această perioadă triumful este orientat de prestigiul social şi puterea economică, din care pot deriva alte forme de putere ce determină la rândul lor o mai mare influenţă. Este cert faptul că investigaţia, ştiinţele, arta, cunoaşterea în general ocupă un loc din ce în ce mai puţin important. Cunoaşterea este un frumos giuvaer care, cu puţine excepţii, se adaugă prestigiului deja menţionat al unei poziţii sociale solide, garantate de o respectabilă avere economică.
Prin urmare, nu este de mirare faptul că mai ales tinerii îşi îndreaptă aspiraţiile spre aceste formule de succes dacă doresc să facă parte din societatea în care trăiesc, dacă nu vor să se afle pe lista lungă a marginalizaţilor. Azi viitorul este văzut din această perspectivă: orice vocaţie ar trebui să îndeplinească o serie de condiţii indispensabile privind utilitatea practicării acesteia, din punct de vedere al puterii şi bogăţiei. Cel mai adesea se alege drumul în funcţie de posibilitatea obţinerii unui succes rapid şi bănos, a unei poziţii sociale considerate solide şi de durată. Dar nu tot ce străluceşte este aur.
Dacă acestea ar fi fost cu adevărat formule pentru a triumfa în viaţă, am vedea mult mai multe fiinţe fericite în jurul nostru. Doar dacă nu acceptăm că triumful şi fericirea sunt lucruri diferite.
Aparent toţi au succes, dar aceleaşi statistici ne prezintă simultan creşterea progresivă a stărilor de psihoză, depresie, angoasă, insatisfacţie, singurătate, agresivitate, plictiseală, corupţie şi multe alte situaţii psihologice care corespund cadrului general al stresului.
Ar trebui să ne gândim oare că aceste persoane nu au triumfat de fapt? Sau că triumful lor nu este total, că nu le umple complet viaţa, că este o luptă constantă care nu duce niciodată la nici un liman?
Sau poate ar trebui să promovăm alte feluri de a triumfa care, deşi în dezacord cu modalităţile acceptate, se pot dovedi autentice?
Înclinăm fără nici o îndoială spre a doua întrebare şi spre răspunsurile pe care ea le aduce cu sine.
Una dintre problemele care ne preocupă în cea mai mare măsură pe toţi este durata scurtă a lucrurilor pe care le obţinem şi pe care le credem veşnice, cât de puţin durează ceea ce considerăm indestructibil. Cu succesul se petrece astfel: avem nevoie de o reuşită oricât de mică, dar care să nu dispară imediat şi să ne ofere cel puţin o doză de satisfacţie şi pace.
De aceea, propunem unele soluţii simple pentru a obţine în cele mai variate condiţii un succes mai uman, mai stabil, mai apropiat de visele şi aspiraţiile noastre.
În mod evident, nu este suficient doar să visăm pentru a deveni triumfători. Trebuie să acţionăm, să ştim să dezvoltăm o activitate sănătoasă bazată pe voinţă. Nu doar pentru a ne afla în mişcare, ci alegând cele mai bune şi adecvate acţiuni.
Îndemnul antic de a ne cunoaşte pe noi înşine nu şi-a pierdut actualitatea; nu putem valorifica o oportunitate dacă nu ştim cine suntem, care sunt abilităţile şi posibilităţile noastre. Odată cunoscute, trebuie să le utilizăm în activităţi benefice nouă înşine şi celorlalţi.
Să facem bine tot ceea ce facem, nu doar pentru premiul pe care l-am putea primi, ci pentru satisfacţia de a ne dovedi propria eficacitate. Să fim mulţumiţi cu ceea ce obţinem, dar să nu ne conformăm niciodată, aspirând mereu la un nivel mai înalt de performanţă.
Să nu ne lăsăm niciodată copleşiţi de probleme, oricât de dificile ni s-ar părea, dimpotrivă, să ne forţăm imaginaţia pentru a căuta ieşiri şi soluţii. Să concepem dificultăţile drept probe pentru inteligenţa şi voinţa noastră. În cel mai rău caz, să transformăm eşecurile în oportunităţi pentru un nou început.
Trebuie să ştim să valorificăm fiecare şansă. Viaţa este plină de oportunităţi, dar dacă mergem cu ochii închişi, nu le vom descoperi. Dacă ne închidem în conflictele noastre şi le rumegăm constant, vom pierde energie şi nu vom ieşi din acest cerc vicios, dispreţuind nenumăratele porţi deschise pe care aparentul labirint ni le oferea.
Să învăţăm să iubim, aceasta fiind cea mai bună formă de a-i înţelege pe ceilalţi. Să îi ajutăm cu bucurie şi generozitate pe semenii noştri, deoarece este cel mai bun mod de a ne simţi bine cu noi înşine.
Să căutăm sensul vieţii şi să încercăm să găsim sensul propriei noastre vieţi. Nimic nu se desfăşoară la întâmplare, iar răspunsurile sunt oferite doar celui care le caută cu spirit de înţelepciune şi curajul celui care va învinge cu siguranţă.
Să ne perfecţionăm zilnic în tot ceea ce facem; să îmbunătăţim necontenit tot ce ne înconjoară. Să aducem frumuseţe în fiecare colţ; să oferim lumină oriunde ne aflăm, în afară şi în interior.
Cine reuşeşte să aplice aceste câteva soluţii va fi o persoană sigură de ea însăşi, o persoană satisfăcută, în măsura în care satisfacţia este un aliment pentru oameni. Cine obţine aceste realizări este cu adevărat învingător. Deşi nimeni nu o mărturiseşte pentru că moda nu i-ar permite, tuturor ne-ar plăcea să ajungem la acest tip de succes.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/calitatea-vietii



CALITATEA VIEŢII

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/calitatea-vietii/pdf)




© CALITATEA VIEŢII
Delia Steinberg Guzmán
Ca o consecinţă logică a exigenţelor civilizaţiei noastre tehnologice, întemeiată pe calitatea şi randamentul produselor sale, privirile s-au întors în cele din urmă şi către fiinţa umană, factor principal al oricărui model civilizatoric, fie el tehnologic sau nu.
Cu trecerea anilor s-a ajuns la concluzia că o calitate obiectivă a producţiei materiale constă în faptul că ea este cu atât mai bună cu cât omul-producător se simte mai bine. Încă o dată se confirmă că maşinile singure nu pot desăvârşi o operă; simplul stimulent de a avea mai multe bunuri şi a câştiga mai mulţi bani nu este suficient pentru a-l face fericit pe om. De aceea, a devenit actuală ideea de îmbunătăţire a calităţii vieţii. În mii de întreprinderi, mari, mici şi mijlocii din toată lumea, se promovează campanii de creştere a nivelului respectului de sine, al eficienţei conştiente, al simţului de participare şi responsabilitate, al dezvoltării relaţiilor interumane şi al corectei comunicări între unii şi ceilalţi.
Toate acestea sunt foarte binevenite şi adevărul este că s-au obţinut progrese pozitive în multe cazuri: oamenii sunt mai relaxaţi, mai atenţi la munca lor şi mai bine adaptaţi la mediul în care se desfăşoară. Dar noi credem că nu se termină totul aici. Acest tip de calitate a vieţii are o motivaţie iniţială care nu acoperă întreg spectrul uman; ceea ce se urmăreşte este o producţie mai mare şi de o mai bună calitate, dar fără a lua în considerare necesităţi inerente condiţiei de a fi viu, de a înfrunta zeci şi zeci de situaţii care nu întotdeauna au legătură cu munca şi productivitatea. Fiinţa umană are nevoie, este logic, de unele mijloace materiale – mai mult sau mai puţin sofisticate tehnologic – care îi permit o subzistenţă onorabilă. Şi, mai ales, de a putea fi competitivă pentru a-şi găsi un loc în mijlocul unor societăţi specifice care măsoară oamenii în funcţie de avere şi de prestigiul de care se bucură.
Dar nu putem uita că, pe lângă această subzistenţă materială, există sentimente nu întotdeauna definite, care bucură sau necăjesc – după caz – persoanele care le trăiesc; idei nu întotdeauna clare şi nici hotărâte care îngreunează un drum sigur, o alegere de viitor. Am mai adăuga şi alte trăiri, spirituale sau metafizice care apar spontan în conştiinţă şi cer răspunsuri la enigmele dintotdeauna.
Pentru a vorbi despre o calitate autentică a vieţii, trebuie să privim omul în integralitatea sa şi nu doar prin ceea ce poate da şi produce. Trebuie să luăm în considerare o educaţie care, din primii ani, se preocupă de dezvoltarea psihologică, mentală, morală şi spirituală a celor care, mai târziu, vor putea să dea ce au mai bun din ei, dar mai întâi ar trebui să ajungă să fie mai buni.
La nivelul psihologic este important ca fiecare să ştie să deosebească emoţiile cotidiene şi pasagere de acele sentimente profunde care pot şi trebuie să fie alimentate pentru a dăinui şi a oferi o fericire stabilă. Dacă vom corela calitatea vieţii cu unele experienţe emoţionale superficiale şi schimbătoare, punând accent pe ele, nu vom putea avea persoane sigure de ele însele şi nici de cei din jurul lor. Ceea ce este variabil poate fi întreţinut un timp, dar nu dă girul calităţii.
La nivelul mental, nu este suficient doar să studiem, aşa cum este înţeles studiul în ziua de azi, deoarece realitatea ne arată cât de uşor se uită ceea ce s-a învăţat superficial. Este nevoie să învăţăm cu adevărat, să ţinem minte lucrurile cu ajutorul inteligenţei, să adăugăm experienţele proprii şi pe cele ale altora, să transformăm fiecare învăţătură într-o realitate trăită pentru a obţine şi la acest nivel o calitate mai bună a vieţii.
La nivelul moral, chiar dacă exemplele zilnice arată contrariul, este indispensabil să dezvoltăm virtuţile latente în toate fiinţele umane. Nu contează că nu este în vogă să fii bun, onest, just, prudent, amabil, curajos, generos, demn; este clar: fără cele din urmă şi alte trăsături similare nu poate fi vorba despre calitatea vieţii. Iar faptele o arată.
La nivelul spiritual, fără a cădea în formule fanatice şi intransigente, va trebui să oferim o soluţie pentru neliniştile sufletului care doreşte să ştie ce facem aici, în această lume, de unde am venit şi încotro ne întreptăm. Avem o abundenţă de învăţături şi sfaturi ale marilor înţelepţi, de ieri şi de azi care ne indică perspective în acest sens. Trebuie să ştim să ne folosim de ele şi să lăsăm de o parte păguboasa vanitate de a socoti că nimeni nu ne poate transmite nimic valoros şi cu atât mai puţin dacă e vorba de concepte care au străbătut timpul din Antichitate.
Adevărul este că noi toţi dorim calitate în viaţă. Dar dorim să conferim vieţii o semnificaţie autentică şi integrală, iar calitatea să ne facă mai buni în toate privinţele. Atunci vom fi mai eficienţi, mai fericiţi, mai inteligenţi, ceva mai înţelepţi şi vom putea purta cu mândrie calificativul de fiinţe umane.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/dificila-arta-de-a-alege



DIFICILA ARTĂ DE A ALEGE

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/dificila-arta-de-a-alege/pdf)




© DIFICILA ARTĂ DE A ALEGE
Delia Steinberg Guzmán
A face alegeri este o artă şi totodată o ştiinţă şi, sub multe aspecte, reprezintă însăşi axa vieţii unui om. Oare totul în lume este aşa cum a fost şi altădată? Dacă da, atunci situaţia nu e îmbucurătoare, căci stagnarea, lipsa de progres şi de perspective într-o lume aflată în plină mişcare echivalează cu un regres. Iar dacă ne resemnăm cu mersul lucrurilor spre mai rău, ne recunoaştem propria ignoranţă şi neputinţa de a rezolva problemele, de a găsi soluţii corecte şi durabile.
Fie că vedem o evoluţie sau un regres în mersul lumii, nimeni nu ne poate proteja de avalanşa zilnică de dezastre, catastrofe, orori, tragedii care se insinuează în vieţile noastre, fie prin mass-media, fie direct. Durerea şi ruşinea, sub mii de înfăţişări, se ivesc permanent.
Se vorbeşte despre războaie, despre cei care le doresc şi le provoacă şi despre cei care nu le doresc, dar suferă din pricina lor. Şi alături de actori – agresori şi victime – sunt sute de mii de privitori pasivi care nu pot sau nu vor să facă nimic pentru a ameliora situaţia.
Se dau publicităţii atâtea scandaluri de corupţie, încât paginile ziarelor şi ale revistelor devin insuficiente pentru a le cuprinde. Însă nimic nu ajunge să fie clarificat; unele comploturi sunt prezentate din ce în ce mai confuz, pentru ca autorul să nu compromită pe cine nu trebuie. Gravitatea altor subiecte este prezentată exagerat atunci când nu se ştie cui aparţine vina. Orice mişcare financiară devine suspectă, iar cetăţeanul simplu tremură de fiecare dată când are de făcut o tranzacţie, pe când cei ce deţin puterea fac ce vor atâta timp cât îşi permit. Delictul nu este judecat ca faptă în sine, ci în funcţie de abilitatea delincventului de a părea „negustor cinstit” şi pe baza numărului şi importanţei prietenilor sau duşmanilor săi.
Sunt criticate aspru sectele şi predicatorii care-i asaltează pe cei naivi şi ignoranţi. Însă aproape nimeni nu ia în considerare două mari rele: de ce există atâţia naivi şi ignoranţi? Nu cumva profită toţi oportuniştii de inocenţa celor neinstruiţi? Există o diferenţă reală între a vinde un paradis sau un medicament nefolositor?
Se flutură drapele, se organizează comisii şi congrese, se pronunţă declaraţii împotriva violenţei, a discriminării rasiale şi religioase, împotriva urii care otrăveşte omenirea. Însă cu toţii cad în aceeaşi capcană: cuvintele sunt minunate, dar la ora adevărului fiecare îşi apără interesul personal ca pe o comoară.
Sunt oare chiar atât de rele lumea noastră, prezentul nostru istoric? Nu repetăm fapte trăite de mii de ori înainte, dar amplificate acum, prin difuzare şi scandal, cu scopul obţinerii unor beneficii comerciale? Există ceva cu adevărat nou sub Soare? Înclin să cred că nu; nu sunt noi nici măcar ignoranţa şi uitarea ce ne îndeamnă să vedem noutăţi în ceea ce este, de fapt, perimat şi repetitiv.
Totuşi, schimbări există. Tehnologia ne scuteşte de multe munci; ştiinţa ne apropie din ce în ce mai mult de infinitul mare şi de infinitul mic. Dar fiinţa umană s-a schimbat prea puţin, a evoluat în mică măsură comparativ cu salturile mari realizate în domeniul invenţiilor.
Cu toate acestea, plâng deopotrivă cei care suferă de foame şi cei care nu reuşesc să slăbească, cei care se tem de infern şi cei care nu ştiu în ce să creadă, cei care tânjesc să înveţe mai mult şi cei care nu ştiu nimic, cei care ucid şi cei care mor.
Schimbarea este sau ar trebui să fie interioară. Dacă omul nu se schimbă în esenţa lui, cu greu se vor schimba circumstanţele, poate numai cu numele şi în aparenţă. În interior, schimbarea înseamnă a dobândi o cunoaştere profundă, o experienţă solidă şi verificată, chiar şi numai pentru a putea să afirmăm, precum înţeleptul Socrate, „ştiu doar că nu ştiu nimic”, ceea ce deja înseamnă a şti mult.
Ne aflăm în vremea alegerilor şi nu este uşor să alegi. Nu mă refer aici la complicatul aparat politic în care sunt absorbiţi toţi oamenii când sunt chemaţi să decidă care le vor fi guvernanţii. Mă preocupă mai degrabă „dificila artă de a alege”, care, în unele privinţe, ajunge să fie însăşi axa vieţii.
Pe de o parte, ne afectează în permanenţă teama de a face alegeri, de a ne decide pentru o singură posibilitate atunci când, aparent, suntem înconjuraţi de atât de multe.
Pe de altă parte, suntem ispitiţi de plăcerea de a putea alege oricând din varietatea de opţiuni disponibile, plăcere ce lasă în urmă un gust amar, căci este soră cu senzaţia de instabilitate şi cu regretul alegerii greşite. Mai apare totodată şi o lipsă de responsabilitate: ne liniştim gândind că, dacă greşim, vom alege altceva şi cu asta am rezolvat problema.
Să analizăm puţin fiecare caz şi vom descoperi că cele două atitudini, deşi par la prima vedere opuse, în cele din urmă se regăsesc.
Teama de a alege este produsul unei mentalităţi imature. La aceasta se adaugă numeroşi factori proveniţi din educaţia familială, şcolară, din contextul social, din moda vremii, din raritatea exemplelor umane demne de urmat, din fragilitatea momentului prezent, care umbreşte trecutul şi viitorul, din lipsa ideilor clare, din caracterul limitat al opţiunilor, deşi o propagandă subtilă se străduieşte să zugrăvească totul în roz…
Să alegem? Dar ce anume?
Se află în joc însăşi viaţa, supravieţuirea materială, aprobarea celorlalţi, binele sau răul pe care-l putem face sau dezinteresul pentru ce se întâmplă în jur. Să ne alegem studiile? Locul de muncă? Dar ce să studiem şi unde să muncim? Să iubim, să întemeiem o familie, să ne educăm copiii? Dar pe ce principii şi cu ce siguranţă asupra reuşitei? Cu toată viziunea pesimistă, mă tem că nimeni nu mai e interesat prea mult de propria maturizare psihologică şi intelectuală; nimeni nu mai ia în seamă faptul că e vorba de o cucerire ce depinde de valoarea personală a fiecărui individ în parte.
Plăcerea de a alege este doar un joc. În fond, rădăcina problemei e aceeaşi mare incertitudine care stă la baza fricii, numai că în loc de paralizia produsă de teamă se manifestă mişcarea perpetuă, schimbarea superficială deghizată în evoluţie, saltul fără sens, drumul lipsit de direcţie clară.
Nu avem prea multe opţiuni bune la dispoziţie; majoritatea posibilităţilor sunt în egală măsură goale de conţinut, măşti pictate ce se rup în contact cu realitatea. De aceea, entuziasmul iniţial dispare când ne dăm seama că nu ne mulţumeşte niciuna dintre opţiunile disponibile, că trebuie să reînnoim constant alegerile pentru a ţine pasul în această ameţitoare cursă fără scop. Dincolo de faţada unei dezvoltări privilegiate se află, de fapt, ruinele ignoranţei şi amăgirii.
Vă invit să redescoperim „dificila artă de a alege”, o capacitate umană ce merită deopotrivă numele de artă ca şi pe cel de ştiinţă. Poate că greşeala constă în a crede că toate opţiunile se află în faţa noastră, la îndemână. Poate că este nevoie să deschidem drumuri noi sau să redescoperim căile vechi, dar uitate, pentru a găsi adevăruri autentice, modele stabile şi echilibrate care să permită omului să-şi înţeleagă rolul în ansamblul numit Umanitate.
Fără îndoială, este şi aceasta o mare provocare a Filosofiei.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/eternul-cautator



ETERNUL CĂUTĂTOR

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/eternul-cautator/pdf)




© ETERNUL CĂUTĂTOR
Delia Steinberg Guzmán
Nu se poate vorbi despre filosofie fără a vorbi despre filosof; nu se poate menţiona lumea ideilor fără a vorbi despre omul care este capabil să trăiască aceste idei. Astfel, dacă ar trebui să scoatem în evidenţă una din caracteristicile fundamentale ale filosofului, ale omului Înţelepciunii, am spune că reuneşte condiţiile eternului căutător. Este un om al cuceririi, care va înceta să caute doar atunci când, în sfârşit, va ajunge la Înţelepciune; nu ştim dacă atunci va mai căuta şi alte lucruri, de neînţeles şi indisponibile pentru noi în ziua de azi.
Filosoful este precum un câine care străbate câmpuri şi păduri, munţi şi râuri ale vieţii, după anumite urme cu totul speciale. Caută cunoştinţe reale despre toate lucrurile. Se caută pe sine însuşi. Caută Adevărul, caută, într-un cuvânt, pe Dumnezeu ca rădăcină universală.
Dar de ce drumul lui este atât de lung şi greoi? Oare Adevărul nu se află în această lume în care trăim? Cumva Dumnezeu nu se lasă văzut aici? Este necesar să traversăm deşertul infinit al vieţii noastre manifestate, al mediului istoric, al circumstanţelor noastre pentru a găsi ceea ce căutăm dincolo de aceste frontiere? Nu.
Credem că Dumnezeu şi Adevărul se află în această lume, în ambianţa noastră, în realizările noastre şi în problemele noastre. Dar sunt acoperiţi cu un strat gros de noroi. Sunt ascunşi în spatele unor figuri groteşti, până la punctul în care de multe ori minciuna ocupă locul Adevărului, aparent fără ca cineva să o poată demasca; iar golul interior şi necredinţa ocupă locul impulsurilor naturale ale spiritului uman.
Abilitatea filosofului căutător constă în a găsi aici şi acum, în mijlocul erorilor şi ignoranţei, în mijlocul întunericului şi al capcanelor, acele realităţi ascunse care aşteaptă efortul oamenilor curajoşi pentru a ajunge să strălucească în toată măreţia.
Se impune să căutăm, neobosit, fără a irosi nici cea mai mică oportunitate de a descoperi lumini printre tenebre, de a găsi câteva picături de fericire chiar şi în mijlocul nenorocirilor, o particulă a Adevărului în atât de multă dezorientare.
Importantă este ţinta, important este să folosim simţurile şi inteligenţa drept călăuză pentru a ajunge la ea.
Cel care ştie ce caută şi cum să caute, acela este FILOSOF.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/filosofia-educatie-pentru-viata



FILOSOFIA – EDUCAŢIE PENTRU VIAŢĂ

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/filosofia-educatie-pentru-viata/pdf)




© FILOSOFIA – EDUCAŢIE PENTRU VIAŢĂ
Delia Steinberg Guzmán
Absorbiţi de multe utopii, vorbim despre filosofie. Căutând printre visuri şi realităţi, vorbim despre filosofie. Iar filosofia cuprinde multe semnificaţii. O putem considera o utopie? Se poate, căci filosofia se referă la multe lucruri încă neîmplinite, aflate în viitor. Să fie un vis? Poate că da, fiindcă, într-un fel sau altul, marii oameni ai tuturor civilizaţiilor importante au împărtăşit un vis. Este oare o realitate? Cu siguranţă. Sunt convinsă că toate fiinţele umane, chiar dacă nu în mod conştient şi fără să aibă vreun titlu în acest sens, sunt filosofi. Sunt convinsă că fiecare om care şi-a pus întrebări şi a conversat cu sine însuşi, dorind să afle răspuns la întrebarea Cine sunt?, a dat naştere unui filosof.
Aşadar, ce este filosofia? Nu îmi plac în mod deosebit definiţiile, poate şi pentru că am fost nevoită să studiez multe şi mi-am dat seama că memoria ne ajută prea puţin în acest sens; amintirea specială a învăţăturilor reţinute de suflet este însă întotdeauna utilă.
Dincolo de multiplele concepte folosite de-a lungul istoriei pentru a o explica, dincolo de multitudinea de finalităţi care i-au fost atribuite, Filosofia este marea artă, marea ştiinţă, o atitudine în faţa vieţii. O atitudine ce implică o ştiinţă, căci, dacă cineva îşi pune întrebări, doreşte să şi răspundă la ele. Presupune deopotrivă o anume artă, deoarece la întrebările vieţii nu se poate răspunde oricum.
Ce înseamnă a avea o atitudine în faţa vieţii? Înseamnă a întâmpina viaţa cu ochii larg deschişi, a nu ne teme să investigăm marile mistere, să privim Universul şi să ne punem întrebări legate de el, de noi înşine şi de fiinţa umană în general. Toate popoarele se întâlnesc în acest punct, deoarece, de fiecare dată când omul şi-a pus întrebări despre modul în care se poate integra în Univers, a descoperit Divinitatea şi a descris această experienţă în mii de moduri.
Nu înseamnă că filosofia ar fi acelaşi lucru cu religia, însă nici că ar exclude-o; filosofia poate fi cunoaştere, artă, religie şi atâtea altele. Este un domeniu atât de general, încât tocmai amplitudinea ei o poate transforma într-o mare utopie.
Dintre toate definiţiile filosofiei, una îmi place în mod deosebit şi am repetat-o de multe ori la cursurile mele. O voi aminti şi aici, deoarece, la fel ca în artă, repetarea nu este niciodată inutilă, ci ne ajută să înţelegem mai bine conceptele; este vorba despre definiţia atribuită lui Pitagora şi exprimată de el în faţa veneraţiei contemporanilor săi luminaţi, care-l numeau pe bună dreptate înţelept. Se spune că Pitagora le-ar fi răspuns: „Nu sunt înţelept, ci iubitor de înţelepciune”. Din această expresie grecească s-a născut termenul de philo-sophos, desemnându-l pe cel care iubeşte înţelepciunea, fiindcă nu o posedă; înţelege că îi lipsesc multe lucruri şi de aceea iubeşte înţelepciunea, o caută şi o urmăreşte cu perseverenţă. Atunci când ne spunem nouă înşine filosofi, ne comparăm fără să vrem cu Pitagora şi remarcăm cât de departe suntem de el; putem spune însă fără a greşi că suntem filo-filo-sofi, căci facem multe încercări de apropiere, iubim idealul înţelepciunii şi urcăm multe trepte pentru a ajunge la acea dragoste de care vorbea Pitagora, la dragostea de înţelepciune, imboldul extrem de puternic ce ne îndeamnă să cucerim ceea ce ne lipseşte, să realizăm faptele de care avem nevoie.
Platon spunea că ne îndrăgostim nu de ce avem, ci de ce ne lipseşte. Astfel, dragostea ne îndeamnă să cucerim lucrurile care ne lipsesc, dar care ne pot completa şi ne pot duce mai aproape de perfecţiune. Este foarte bine când înţelegem că Înţelepciunea există şi că nu o deţinem, fiindcă atunci ne punem în mişcare. Dragostea de cunoaştere ne îndeamnă să ne eliberăm şi să rupem barierele egoismului, obsesia lui „eu iubesc asta şi nu altceva”, „mie îmi place asta şi nu alta”, „pe mine mă preocupă asta mai presus de orice”. Când începem să privim universul cu alţi ochi, ni se deschid multe porţi interioare, dar la fel de multe exterioare şi, pe măsură ce creşte înţelegerea propriei persoane, se dezvoltă în noi capacitatea autentică de a ne înţelege şi semenii.
Poate că azi, la multe veacuri după Pitagora şi alţi filosofi consideraţi utopici, prin filosofie se înţelege în general altceva; am experimentat personal schimbarea, studiind filosofia în facultate şi resimţind o insatisfacţie permanentă în faţa accepţiei sale actuale. În prezent, filosofia este o disciplină cu totul abstractă; se studiază o mulţime de termeni şi de concepte dificile, iar dacă oamenii rămân cu această impresie despre filosofie, ajung să fugă de ea. Azi, Filosofia înseamnă mai degrabă o Istorie a Filosofiei, o trecere în revistă a ideilor filosofice din toate timpurile. Se aplică, desigur, anumite criterii de-a lungul acestui parcurs, deoarece întotdeauna au existat filosofi consideraţi foarte buni, însemnaţi, iar alţii au fost consideraţi necorespunzători, periculoşi şi chiar au fost interzişi. Însă, cu timpul, unii dintre gânditorii consideraţi periculoşi au fost trecuţi în tabăra celor buni, iar unii dintre cei consideraţi buni au ajuns în cealaltă extremă; constatăm astfel că şi Istoria filosofiei îşi are modele ei.
Azi, constatăm că filosofia nu mai este considerată practică şi utilă pentru viaţă. Ideea că filosofia nu are aplicabilitate, că e o utopie, că nu foloseşte la nimic, a generat, cu preponderenţă în secolul trecut şi în cel actual, o problemă gravă: au câştigat teren multe idei materialiste, consecinţă a mitului în care s-a transformat filosofia. De exemplu, în cazul Spaniei şi al altor ţări, din fericire nu prea multe, s-a decis eliminarea acestei materii din programa şcolară, deoarece se ridicase întrebarea „la ce ne ajută?”.
Drept consecinţă, se manifestă o tendinţă generală de a evita filosofia, la fel cum se întâmplă uneori cu un om care nu a învăţat cu adevărat să trăiască şi atunci evită să rămână singur cu sine însuşi. Se resimte mult gol interior, multă nesiguranţă şi nu trebuie să ne mire deloc faptul că ne afectează atâta corupţie, dezordine, atâtea catastrofe naturale: dacă fiinţa umană nu găseşte o axă interioară, nu poate merge înainte.
Cei treizeci de ani pe care i-am trăit în Acropolă, studiind filosofia, şi alţi câţiva ani petrecuţi înainte, în facultate, reprezintă o perioadă îndelungată dedicată acestei discipline şi, deşi mi se spune că este teoretică şi că nu foloseşte la nimic, eu continui să mă întreb: dar atunci cum am putea găsi răspunsuri la marile întrebări, la marile noastre incertitudini? Ce facem cu întrebările care ne asaltează atunci când rămânem singuri cu noi înşine: de ce trăim, de ce murim, de ce există durere, de ce îmbătrânim, de ce ni se întâmplă tot ce ni se întâmplă? De ce trecem de la suferinţă la bucurie şi de la bucurie la suferinţă şi ce vânt capricios ne duce dinspre una spre cealaltă? De ce avem temeri şi îndoieli?
Când apar întrebările existenţiale, fie căutăm să le răspundem, fie alegem să trăim permanent în teamă, trăgând o cortină în faţa propriilor ochi şi încercând să nu mai vedem lucrurile importante. Când există întrebări, singura atitudine constructivă este să le exprimăm. Când Socrate spunea: „Ştiu doar că nu ştiu nimic”, nu o spunea fiindcă se mulţumea cu a nu şti nimic. O afirma drept recunoaştere a ceea ce nu ştim şi, în acelaşi timp, drept punct de pornire: „Vreau să ştiu mai mult, pentru că am nevoie de mai mult”. Deşi au trecut atâtea veacuri de atunci, fiinţa umană îşi repetă aceleaşi întrebări. Şi e suficient să simţim nevoia de a găsi răspunsuri pentru ca filosofia să fie din nou utilă, practică şi necesară. Filosofia este marea educatoare, cea care ne învaţă să trăim. Cea mai dificilă disciplină, a şti cum să trăieşti, nu mai este predată astăzi aproape de nimeni. Nu vom deveni mari înţelepţi datorită filosofiei, dar cel puţin vom avea mai puţine temeri, mai puţine îndoieli decât înainte; nu vom ajunge la marele Adevăr, dar vom cuceri treptat anumite certitudini.
A ne întreba „cine sunt”, „care este vocaţia mea”, „pentru ce exist”, „de unde vin şi încotro mă îndrept” reprezintă o modalitate prin care putem învăţa să trăim; arta de a trăi constă în a răspunde zi de zi la aceste întrebări, a înţelege de ce suferim şi de ce există durere. Filosofii orientali din cele mai vechi timpuri, atât de vechi, încât uneori nici nu ştim exact în ce perioadă să-i încadrăm, spuneau că durerea este vehiculul conştiinţei. Când omul este fericit şi râde, nu i se prea întâmplă să se întrebe „De ce trebuie să trăiesc aşa ceva?” Se pare că noi, fiinţele umane, învăţăm atunci când ne doare ceva, iar arta de a trăi ne arată că, de fiecare dată când suferim, trebuie să ne detaşăm de experienţă şi să ne întrebăm: „De ce sufăr, ce încearcă să mă înveţe viaţa în acest moment? Ce se află dincolo de durerea mea? Ce experienţă importantă pot reţine?”.
Când un filosof învaţă să trăiască, este supus unei probe şi, dacă o depăşeşte, ştie că atunci când se va întâlni cu următoarea o va putea depăşi şi pe aceea şi astfel va dori să înveţe tot mai multe despre viaţă.
Arta de a trăi mai presupune ceva foarte important: preţuirea vieţii şi a tuturor fiinţelor umane. Este de neconceput să auzi tineri spunând: „Nu am cerut să vin pe lume”. Parcă vor să facă un reproş cuiva. Dar cui oare? Eu nu ştiu dacă am cerut să venim pe această lume, dar suntem aici şi trebuie să învăţăm să preţuim viaţa, pentru că este un dar minunat. Nu se poate să trecem prin viaţă lăsându-ne târâţi; poate că şi a învăţa această lecţie face parte din arta de a trăi. În loc să fim precum un trunchi de arbore în derivă pe un râu, e de preferat să avem capacitatea de a construi o barcă cu vâsle din acel arbore, pentru a putea să traversăm noi înşine curenţii.
Oare filosofia, arta de a trăi este doar pentru unii? Nu, este pentru toţi. În fiecare moment, în fiecare loc simţim nevoia de a avea pe cineva care să ne îndrume în arta de a trăi. Simţim nevoia unui maestru. Filosofia ne învaţă să preţuim rolul maestrului şi pe cel al discipolului. Iar dacă am vorbit despre filosofie, trebuie să vorbesc şi despre educaţie. Am căutat în dicţionar definiţia educaţiei şi am găsit explicaţii foarte frumoase: a conduce, a îndruma, a instrui şi m-am gândit că termenul este bine definit în dicţionar, dar, în funcţie de cum e explicat, poate fi înţeles destul de greşit, pentru că nimeni nu mai doreşte să fie condus, nici îndrumat sau instruit. Azi, toată lumea doreşte să fie liberă mai degrabă decât să înveţe. Totuşi, a educa înseamnă a îndruma, a conduce, a însoţi pe cineva dintr-un loc în altul. Poate educa doar acela care are suflet de îndrumător, deoarece va şti cum să descopere sufletul persoanelor, să amplifice şi să dezvolte valorile rămase tăcute, ascunse până atunci. Dacă ne lipseşte curajul de a le scoate la suprafaţă, vor rămâne tăcute şi ascunse de-a lungul întregii vieţi.
Fondatorul Noii Acropole, Maestrul meu, profesorul Livraga, vorbea mult despre educaţie. Spunea că rolul ei este acela de a face posibilă ieşirea la suprafaţă a calităţilor intrinseci ale individului. Acest rol al educaţiei îşi are originea, în mod precis, în rădăcina latină „educir”; înseamnă a scoate ceva dinăuntru înspre exterior. Platon spunea că filosoful este asemeni unei moaşe: moaşa propriu-zisă ne ajută să venim pe lume, iar filosoful ne dă viaţă în ziua când ne ajută să extragem ce avem înăuntrul nostru, să unim într-un singur fir vieţile, să punem ordine în sentimentele noastre şi să ne conducem viaţa cu suficientă siguranţă; după cum spunea profesorul Livraga, pedagogia adevărată este aceea care trezeşte potenţialul de a învăţa: educă fără să deformeze, informează fără să mintă, trezeşte sufletul şi forţele interioare prezente în toate fiinţele umane.
Ştiinţa educaţiei platonice poate fi sintetizată în patru virtuţi, foarte valoroase atât în urmă cu câteva mii de ani, cât şi în zilele noastre: curajul, cumpătarea, prudenţa şi dreptatea. Curajul nu înseamnă să fii peste măsură de temerar, ci să ai tărie de caracter, să ştii să trăieşti cu demnitate. Cumpătarea reprezintă capacitatea de a ne stăpâni propria personalitate, de a găsi măsura justă, echilibrul; e vorba de un echilibru superior, elevat. Termenul „prudenţă” poate fi interpretat în moduri foarte diferite, însă a fi prudent înseamnă în esenţă a fi înţelept; doar cel care cunoaşte este prudent, ignorantul e imprudent şi se aruncă în braţele vieţii în mod nechibzuit. Confucius spunea că omul prudent se gândeşte la un lucru de două ori: o dată e prea puţin, iar de trei ori este exagerat. Măsura justă înseamnă a te gândi de două ori înainte de a face sau a spune ceva. Aceasta este prudenţa sau înţelepciunea.
Educaţia corectă formează şi transformă totodată fiinţa umană. Educaţia corectă reprezintă o adevărată alchimie interioară, căci nu putem rămâne neschimbaţi după un proces de învăţare autentică. Dacă am rămas aceiaşi, înseamnă că nu am învăţat nimic, ci ne-am mărginit la a memora multe lucruri fără să le înţelegem cu adevărat. După cum spunea profesorul Livraga, educaţia formativă, cu virtuţi transformatoare, nu forţează oamenii; personalitatea umană nu trebuie deformată. E o educaţie care ne eliberează de multe lanţuri şi de multe defecte, de multe incertitudini şi temeri. Când omul poate să înlăture balastul şi să-şi dezlege barca, sufletul său se va simţi liber. Înainte de orice, educaţia formativă ne ajută să învăţăm cum să învăţăm. Trebuie să învăţăm prin practica vieţii, deoarece omul actual e foarte sedentar. Mult prea sedentar şi lipsit de experienţa directă. Fiecare fiinţă trebuie să se descopere pe sine însăşi. A te întâlni cu tine însuţi şi a constata că eşti mic e deja mult mai frumos decât a nu te descoperi deloc şi a nu şti ce înseamnă acel „eu” din „eu sunt”.
Îmi amintesc acum două cugetări, una aparţinând lui Platon şi cealaltă profesorului Livraga. Platon spunea: „Cu adevărat frumos şi divin este entuziasmul arzător care te îndeamnă să desluşeşti cauzelor lucrurilor. Instruieşte-te în acest exerciţiu care, în aparenţă, nu slujeşte la nimic şi pe care vulgul îl numeşte vorbărie trecătoare şi totodată stăpâneşte-ţi corpul. Altfel, adevărul îţi va scăpa printre degete.”
Ce puţin s-a schimbat de fapt lumea! Acum 2500 de ani, tinerii adunaţi în jurul lui Socrate sau al lui Platon deja gândeau că a căuta cauzele lucrurilor e doar o vorbă deşartă. Dar Platon le-a răspuns că se înşeală, că au nevoie de un entuziasm arzător care să-i îndemne să descifreze cauzele lucrurilor: „şi să faceţi aceasta cât timp sunteţi tineri, căci mai apoi veţi pierde entuziasmul arzător”.
Când îl întrebam pe profesorul Livraga: „Ce vom face când nu vom mai fi aşa de tineri?”, el ne răspundea foarte frumos: „Tinereţea nu se cunoaşte după chip, nici după corp, nici după lipsa ridurilor... tinereţea se poartă în suflet”. Şi ne vorbea despre conceptul grecilor clasici, despre Afrodita de aur; această Afrodită rămâne mereu tânără, strălucitoare, minunată şi poate fi găsită în interiorul fiecărui om. Atunci când ne gândim la câţi ani s-au scurs din viaţă, dacă am trăit cu intensitate, cu mulţumire şi învăţând în permanenţă, ne vom putea spune nouă înşine: „Dar ce importanţă are vârsta mea fizică? Sunt tânăr, mai am încă multe lucruri de realizat!”.
Profesorul Livraga ne învăţa ce minunat e secolul nostru, deoarece ni s-au deschis atâtea porţi şi posibilităţi datorită progresului tehnic. Ştiinţa a permis omului să ajungă pe Lună, însă acum îi revine filosofiei rolul de a ne învăţa să întreprindem călătorii mai ample, să ajungem în profunzimea fiinţei umane.
Tuturor ne place să descoperim partea cea mai profundă a fiinţei proprii şi, după ce am ajuns la ea, să ne întoarcem la suprafaţă cu mâinile pline, pentru a le putea deschide către ceilalţi, către o lume de fiinţe vii şi pline de iubire. Căci suntem filosofi prin educaţie şi suntem fiinţe cu adevărat vii prin filosofie.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/incotro-se-indreapta-lumea-noastra



ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ LUMEA NOASTRĂ?

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/incotro-se-indreapta-lumea-noastra/pdf)




© ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ LUMEA NOASTRĂ?
Delia Steinberg Guzmán
Ca de obicei, întrebarea generează două poziţii radicale, opuse şi ireconciliabile: pe de o parte, cel mai sumbru şi disperat pesimism, iar pe de alta, optimismul cel mai fantezist şi naiv. Totul oscilează între infern şi paradis.
Din perspectiva ultra-optimistă, lumea noastră urmăreşte o linie ascendentă şi nu se întrevăd evenimente perturbatoare importante. Creaţia şi progresul sunt constante. Se trăieşte cu convingerea că astăzi este mai bine decât ieri, iar mâine va fi mai bine decât azi; nu ne ameninţă dificultăţi sau probleme grave, dimpotrivă, totul emană iubire şi înţelegere în minunata familie a omenirii.
Ciocnirile, confruntările, erorile sunt considerate simple farse ale vieţii, fără urmări importante, uşor de soluţionat cu bunăvoinţă şi zâmbet. Singurul aspect care umbreşte aparenta fericire îl reprezintă cei care nu adoptă o astfel de atitudine şi unele semne rău-prevestitoare ce tulbură bucuria inconştientă a acelora care văd sau interpretează lucrurile aşa cum le convine. Impresia creată de o atare atitudine este aceea a unei treceri prin Istorie ce aproape nu lasă urme.
Atitudinea pesimistă, pe de altă parte, concepe o civilizaţie aflată în cădere liberă; astăzi este mai rău decât ieri şi mâine va fi mai rău decât azi. Degradarea genului uman este evidentă şi se invocă drept cauze ale sale diverse motive printre care greşeli de ordin strict spiritual sau mai concret, îndepărtarea de o religie sau altă ori neînţelegerea unei sau altei forme socio-politice.
Din aceeaşi perspectivă, ştiinţa are urmări nefaste: cu cât avem mai multe cunoştinţe, cu atât provocăm mai multe dezastre şi întrebuinţăm greşit informaţia. Arta este o simplă exacerbare a simţurilor… Ne aflăm în pragul unui dezastru total – situaţia lumii se înrăutăţeşte şi nu avem soluţii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm sfârşitul acestei lumi – marea catastrofă despre care, în spiritul aceluiaşi negativism absolut, se fac tot felul de preziceri.
Prin urmare, repetăm întrebarea: încotro se îndreaptă lumea noastră? Nu avem, oare, decât aceste două posibilităţi de a privi lumea şi viaţa?
Dacă analizăm obiectiv perioada contemporană, este imposibil să evităm ideea de criză. Există multe lucruri nefuncţionale, inutile, uitate sau pierdute, depăşite sau uzate. În inima fiecărui om se face simţită o dorinţă intensă de schimbare, însă nu se ştie prea bine ce anume trebuie schimbat şi nici în ce direcţie se vor deschide căile cele mai viabile.
Morala atemporală, sentimentul că suntem mai mult decât realitatea imediată s-a diluat în conştiinţe, zace adormit în profunzimile inconştientului sau se iveşte, din când în când, fără a se face bine auzit, în conştiinţa mulţimii dezorientate. Frumuseţea, curajul, onestitatea, fineţea bunului gust, delicateţea iubirii, spiritualitatea sunt ascunse, de parcă ar fi defecte ruşinoase, în spatele modei pasagere, al ironiilor, grosolăniei şi violenţei. Este de ajuns o privire pentru a observa agresivitatea individuală şi colectivă, intoleranţa suverană, dispreţul unora faţă de ceilalţi şi dorinţe vindicative pe toate planurile.
Nu există, atunci, nicio rază de lumină?
Sigur că există, cu condiţia să observăm şi să analizăm evenimentele din jur şi apoi să extragem învăţăminte din toate. Va exista lumină atâta timp cât ne vom păstra capacitatea de a visa o lume nouă şi mai bună şi vom depune efortul de a transforma visul în realitate. Raza de lumină va fi prezentă câtă vreme vom citi paginile mereu vii şi actuale ale Istoriei, învăţând din ele că am depăşit întotdeauna momentele triste şi dificile ale vieţii. Cel mai benefic optimism se exprimă, astfel, drept voinţa şi inteligenţa de a descoperi greşelile ce se repetă şi de a le înlocui cu decizii corecte.
Încotro se îndreaptă lumea noastră? Către propriul ei destin, iar noi, oamenii, nu suntem străini de el. A venit vremea să ne punem o nouă întrebare: sunt eu capabil să particip activ la momentul meu istoric? A răspunde afirmativ la această întrebare înseamnă a mobiliza capacitatea necesară înfăptuirii. Acum este momentul.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/schimbarile-personalitatii



SCHIMBĂRILE PERSONALITĂŢII

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/schimbarile-personalitatii/pdf)




© SCHIMBĂRILE PERSONALITĂŢII
Delia Steinberg Guzmán
Confruntarea cu unele dintre problemele ce afectează societăţile actuale a condus la elaborarea a numeroase studii asupra schimbărilor care se produc în personalitatea umană de-a lungul vieţii. În mod evident, problematica acestor schimbări ne interesează pe toţi.
Însă definirea personalităţii este un demers complex, căci nu e simplu să identificăm factorii ce o modifică şi să stabilim dacă sunt exteriori, dacă provin din interiorul fiinţei umane sau sunt o combinaţie. De asemenea, nu este uşor de stabilit dacă toate schimbările personalităţii sunt neapărat patologice.
Situaţiile limită derivă din lipsa de încredere în viaţă şi în sine, din lupta disperată pentru supravieţuire fizică, din războaiele şi terorismul care afectează întreaga lume. Sectele şi fanatismul religios, confruntările politice, setea de putere şi alte plăgi similare îi răpesc personalităţii umane reperele fixe şi o condamnă la o dezvoltare anormală. De aici fragilitatea ei şi diversele denaturări.
Ce este personalitatea?
Nu ne propunem să revizuim aici multiplele teorii propuse de-a lungul istoriei. În general, se acceptă faptul că personalitatea este un produs al formării şi al evoluţiei fiinţei umane pornind de la doi factori de bază: temperamentul şi caracterul. Temperamentul, după cum l-a descris deja de multă vreme Hipocrate – flegmatic, sangvinic, melancolic sau coleric – depinde de o stare organică înnăscută care permite individului să se exprime spontan faţă de lumea exterioară.
Caracterul este consecinţa unei dezvoltări treptate prin care individul echilibrează presiunile temperamentului şi ale instinctelor, conturând un comportament şi urmărind scopuri care, în mod logic, pot varia în funcţie de educaţie şi de relaţiile fiecărei persoane cu ceilalţi oameni şi cu lumea înconjurătoare.
În ceea ce priveşte personalitatea, în dezvoltarea ei se impune fixarea conştiinţei ca centru, cu scopul de a îmbunătăţi acest ansamblu de elemente constitutive care ajung să diferenţieze o persoană de celelalte. Se referă la integrarea obiceiurilor, atitudinilor, ideilor, memoriei, motivaţiilor, direcţiilor de acţiune, de aici rezultând comportamentele îndreptate spre exterior, observabile, şi cele orientate spre interior, nu întotdeauna vizibile (emoţii, idei, etc.).
Cicero, adept al ideilor lui Platon şi Aristotel, a definit personalitatea în patru moduri diferite, în acord şi cu conceptele actuale, mai degrabă cu cele psihologice decât cu cele strict biologice. Potrivit lui Cicero, personalitatea este deopotrivă:
- O mască (din traducerea literală a latinescului „persona”), o înfăţişare folosită de fiinţa umană pentru a se prezenta în faţa celorlalţi;
- Un scop, o finalitate umană;
- O responsabilitate ce conferă demnitate;
- Un ansamblu de calităţi care fac fiinţa umană demnă de condiţia sa.
Merită amintit faptul că, atât pentru Cicero, cât şi pentru mulţi alţi filosofi din epoca sa, calităţile personalităţii gravitează în jurul moderaţiei, autodisciplinei, prudenţei, toleranţei, generozităţii şi integrităţii morale. Pe scurt, este vorba de capacitatea raţională şi spirituală de a controla factorii iraţionali şi instinctivi, proprii animalelor.
Probabil că în prezent valorile amintite nu mai sunt considerate a fi cele mai semnificative, dar, fără îndoială, tindem să credem că absenţa lor contribuie în mare măsură la o formare defectuoasă a personalităţi şi la tulburările care derivă de aici.
Personalitatea din perspectiva filosofiei esoterice
Potrivit viziunii filosofilor antici, preceptele filosofiei esoterice – sursa universală ce a servit ca fundament ideatic pentru sute de gânditori antici şi moderni – prezintă personalitatea ca pe o mască, însă nu în sensul peiorativ al termenului. Personalitatea este învelişul natural adoptat de spiritul uman când se manifestă în lumea concretă. Spiritul are nevoie nu numai de o protecţie a naturii sale subtile, ci şi de un mijloc de exprimare, reprezentat de personalitate.
Conform acestor doctrine, personalitatea este alcătuită din patru componente de natură diferită şi, prin urmare, putem vorbi despre o personalitate formată, completă, închegată, sănătoasă, numai atunci când elementele se armonizează prin efortul voinţei şi al inteligenţei.
Se combină astfel:
- Corpul fizic, cu toate elementele organice din care este constituit;
- Vitalitatea, atribut al corpului fizic atât timp cât este viu, adică manifestat. Corpul mort îşi menţine forma pentru un timp, însă nu şi vitalitatea;
- Psihicul, cu toată bogăţia sa de emoţii, pasiuni şi sentimente;
- Mintea, cu capacităţile sale latente sau dezvoltate de a raţiona şi de a selecta inteligent ideile pentru a face din ele motoare ale acţiunii.
După cum se observă, nu sunt multe diferenţe între aceste definiţii şi cele actuale, care se referă la integrarea factorilor temperamentali biologici cu cei psihologici şi intelectuali. De asemenea, nu considerăm că ar exista mari deosebiri nici în ceea ce priveşte efortul conştient pe care fiecare individ trebuie să îl depună pentru a coordona toţi factorii constitutivi. Personalitatea, aşadar, se schimbă pe măsură ce omul evoluează, creşte şi ajunge la un echilibru prin care atinge o mai mare maturitate.
Caracteristicile personalităţii: este schimbătoare şi multilaterală.
Astăzi se afirmă că personalitatea are caracteristicile unui întreg organizat, dar cu o stabilitate relativă. Cu alte cuvinte, în anumite momente sau etape ale vieţii, se poate atinge o organizare stabilă, însă aceasta tinde să se piardă în împrejurări mai deosebite.
În acelaşi sens, unele texte antice descriu dificultatea obţinerii unei personalităţi echilibrate şi a menţinerii ei în această stare, nealterată de nimic sau, în cel mai bun caz, dificultatea de a limita durata şi relevanţa modificărilor nedorite. În opera Bhagavad Gita, parte integrantă a marii epopei indiene Mahabharata, personajul central – prototipul fiinţei umane – se plânge maestrului său: „[Căci] mintea [...] este neliniştită, agitată, puternică, îndărătnică; socot că ea este tot aşa de greu de stăpânit ca şi vântul.” [1] (http://www.noua-acropola.ro/#_ftn1).
În continuarea străvechiului text sunt prezentate sfaturile înţelepte care ajută la dominarea minţii, adevărată cheie a personalităţii: exerciţiul susţinut şi atenţia continuă, disciplina, vigilenţa şi răbdarea, împreună cu o hotărâre de nestrămutat.
În realitatea cotidiană, departe de a se reuşi aplicarea acestor sfaturi, stabilitatea şi stăpânirea personalităţii rămân cuceriri variabile, iar noi ajungem adesea să ne resemnăm cu gândul că nu le putem atinge sau să recurgem la paliative care nu remediază cauzele problemei.
La ce schimbări ale personalităţii ne putem aştepta în cadrul aşa-numitei „normalităţi”?


Progresele proprii perioadei de creştere şi de maturizare, care oferă o amplitudine mai mare, un echilibru mai bun şi integrarea tuturor componentelor personalităţii;
Oprirea progresului, naturală sau declanşată de diverşi factori: educaţie, vârstă sau lipsa de interes;
Un regres sau o dezintegrare ce corespund bătrâneţii sau unor situaţii traumatizante exterioare şi/sau interioare.

Subliniem însă faptul că aceste schimbări, în bine sau în rău, nu sunt uşor de controlat, pentru că echilibrul iniţial a fost considerat instabil încă de la început sau a fost afectat prea mult de factori imponderabili şi pentru că personalitatea este un ansamblu alcătuit din mai multe componente, a căror coordonare nu este simplă. Aşadar, multitudinea de faţete este o altă caracteristică a personalităţii. Deşi există cazuri cu adevărat patologice de personalitate dublă sau multiplă, şi boala dezvăluie lipsa unui element superior care să armonizeze personalitatea. Este nevoie, prin urmare, de asocierea între disciplină şi hotărâre, un ansamblu pe care îl numim în general voinţă.
Fără a neglija factorii congenitali ce determină personalitatea şi pe ceilalţi, dobândiţi în mod nefavorabil, în lipsa unei educaţii adecvate, adevărata personalitate este o realizare individuală şi conştientă. Şi prin individual nu ne referim la faptul că fiecare ar trebui să o obţină în mod izolat, ci la responsabilitatea faţă de propria cucerire; niciun om nu poate oferi altuia echilibrul personal care îi lipseşte. Oricine poate fi ajutat, sfătuit, îndrumat pe o cale potrivită, dar fiecare, individual, trebuie să se realizeze pe sine; după o îndrumare potrivită, cel puţin a primilor paşi, fiecare om îşi poate continua construirea personalităţii prin propriile puteri.

[1] (http://www.noua-acropola.ro/#_ftnref1) Bhagavad-Gita, trad. Sergiu Al. George, Ed. Herald, Bucureşti, p. 87.

[Marcel TUDOR]

http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/arta-de-a-l-descoperi-pe-dumnezeu



ARTA DE A-L DESCOPERI PE DUMNEZEU

http://www.noua-acropola.ro/images/M_images/pdf_button.png (http://www.noua-acropola.ro/editura/articole/arta-de-a-l-descoperi-pe-dumnezeu/pdf)




© ARTA DE A-L DESCOPERI PE DUMNEZEU
Jorge Angel Livraga
Omenirea nu ar fi reuşit niciodată să-şi domine mediul natural dacă nu ar fi deţinut o facultate aparent supranaturală, şi anume intuiţia lui Dumnezeu. Aceasta şi nu altceva l-a diferenţiat definitiv pe om de animale.
Conform celor mai vechi tradiţii, care nu contrazic ultimele descoperiri ale ştiinţei, cel numit în mod curent Homo sapiens nu a reprezentat începutul Umanităţii, ci reminiscenţa unei forme umane anterioare, a cărei cultură şi civilizaţie fusese distrusă, generându-se în urma ei forma civilizatorică actuală.
Caracteristica speciei Homo sapiens şi, totodată, ceea ce o diferenţiază de umanoidul degenerat numit Homo habilis este faptul că, încă de la început, toată viaţa sa, oglindită în vestigiile creaţiilor sale, a fost impregnată de magie, altfel spus, de o construcţie metafizică pusă în slujba unui contact, mai mult sau mai puţin misterios, între propria sa identitate spirituală şi Divinitate.
Cultul Marii Mame şi cel al Tatălui Urs nu sunt altceva decât forme exteriorizate ale unei percepţii vii şi permanente a unui „Ceva” aflat dincolo de domeniul strict vizibil şi având un număr indefinit de intermediari, începând de la spiritele elementale ale naturii şi până la marii Zei ce conduc destinele astrelor, inclusiv pe cel al Pământului. Pe parcursul secolelor şi mileniilor, al ciclurilor şi adversităţilor de toate felurile, Omul a încercat să înţeleagă, dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin intelectuală, această intuiţie instinctivă a strămoşilor săi. Aşa cum unii s-au specializat în prelucrarea lemnului sau a pietrei, alţii au dezvoltat domeniul metafizicii şi au realizat sinteza cunoştinţelor celor mai elevate, dând naştere unei Magna Scientia, cunoscută ulterior sub numele de Magie.
Interiorizarea acestei cunoaşteri spirituale a conturat, la fiecare popor, casta sacerdotală. Reprezentanţii săi au înţeles repede că trăirile lor spirituale nu erau direct transferabile ansamblului umanităţii, fiind necesară transmiterea prin parabole, povestiri anecdotice, norme morale şi ceremonii care le permiteau celor mai puţin pregătiţi în acest sens să perceapă Divinitatea, chiar dacă într-un mod sporadic. Astfel s-au născut toate religiile: cel care primise în inimă scânteia divină, împreună cu posibilitatea de a o exprima într-o manieră simplă, dar învăluită în simboluri, devenea fondatorul unei religii.
În ciuda teribilelor pierderi provocate de ignoranţă şi de tendinţele distructive resimţite chiar şi azi de aproape toate fiinţele umane, ne rămân vestigiile – mai bine sau mai slab conservate – ale celor mai recente religii ale lumii. Acestea sunt adaptate la momentul istoric şi geografic în care au fost create şi este logic să considerăm că un Siddharta Gautama Buddha în secolul VI î.Hr. nu putea transmite acelaşi mesaj ca şi Iisus Hristos cu 500 sau 600 de ani mai târziu, în alt timp şi alt spaţiu.
În prezent, există milioane de aşa-numiţi atei şi, de asemenea, milioane de credincioşi ai marilor religii, brahmanismul, budismul, creştinismul, iudaismul şi islamismul. Alături de ele există mii de secte ale respectivelor credinţe şi încă altele, de origine neclară.
De ce am spus „aşa-numiţi atei”?
Deoarece, deşi există într-adevăr şi oameni care nu cred şi nu-l percep pe Dumnezeu în niciun mod, ajungând chiar să susţină că este un concept complet artificial, născut în umbra terorii în faţa morţii, cei mai mulţi resping nu atât posibilitatea unei inteligenţe cosmice angrenate de o necesitate sau Voinţă Superioară, cât formele infantile sub care religiile înfăţişează Marile Mistere, sursa neliniştilor existenţiale ale omului dintotdeauna.
Progresul tehnologic extraordinar şi drumurile cunoaşterii ştiinţifice cucerite de om în ultimele două, trei secole au invalidat cele mai răspândite credinţe legate de un univers creat acum 7.000-8.000 de ani, de un infern sau un paradis fizic, de învierea în trup sau de apele mării care se despart ca să poată trece poporul ales şi se închid la loc pentru a-i îneca pe duşmanii lui. Trăiesc azi multe persoane cu inima sau ficatul transplantate din corpul altcuiva, omul zboară în aparate ce se înalţă cu uşurinţă deasupra celor mai înalţi munţi, făcând ocolul lumii, şi există alte dispozitive făurite de mâna omului care au trecut dincolo de marginile „cerurilor” pomenite de-a lungul mileniilor în cărţile sfinte. Pe drumul acestor reuşite incontestabile şi al multor altora, prea multe pentru a le enumera aici, omul descoperă că planeta pe care locuieşte este şi ea o fiinţă vie, iar locuitorii săi, fie ei plante, animale sau oameni, au corpuri minunat alcătuite, cu caracteristici de randament, supravieţuire şi reproducere pe care nu le poate egala nicio maşină.
Fără îndoială, din pricina materialismului prevalent, toate aceste lucruri extraordinare nu ajung să depăşească nivelul simplei curiozităţi, iar în domeniul religios oamenii continuă să caute în textele vechi, adesea denaturate, răspunsuri la toate întrebările, printre care şi aceea fundamentală privind arta de a-l descoperi pe Dumnezeu. Iar când întrebările nu-şi găsesc răspuns, în loc să se reevalueze textul sau să se caute sensul simbolurilor, se neagă însăşi existenţa lui Dumnezeu, generându-se angoasă, decădere, răutate.
Eroarea unei astfel de negări este nefastă pentru calitatea fiinţei umane, transformându-l pe om în bestie, degradându-l până la cele mai aberante expresii ale ateismului şi fanatismului.
Propunem o altă cale, pe cea a filosofiei în manieră clasică.
Ea poate, cu relativă uşurinţă, să ne îndrume spre a-l descoperi pe Dumnezeu în noi înşine şi în tot ce ne înconjoară.
Dacă ne debarasăm de inerţia noastră materialistă, de povara angoaselor, ignoranţei şi rătăcirilor, vom descoperi în mod natural că toate lucrurile, de la structurile subatomice şi până la roiurile de galaxii, de la modelul artistico-funcţional al aripilor unei insecte până la scheletul care ne susţine trupul muritor, sunt gândite şi proiectate cu o precizie supraomenească. Ni se dezvăluie astfel o ecologie funcţională ce pune în relaţie toate elementele universului sub guvernarea unor legi ciclice de o infinită înţelepciune.
Opriţi-vă şi priviţi.
Urmăriţi încântătoarea armonie a petalelor unei flori sau a unui cristal. Ele nu s-ar putea imagina niciodată pe ele însele, astfel încât să devină atât de desăvârşite şi de uimitoare. Trebuie să existe un „Ceva” care le-a gândit şi le-a proiectat, iar acest gând creator necesită o voinţă care să-l genereze şi să-l legitimeze.
Un panteism filosofic sănătos le demonstrează oamenilor inteligenţi şi liberi de prejudecăţi prezenţa unui „Ceva” superior pe care-l putem numi Dumnezeu şi care, exprimându-se prin nenumăraţi mijlocitori, a înfăptuit atâtea minuni. Acest „Ceva” nu a uitat pe nimeni şi nimic. Totul este viaţă inteligentă şi eficacitate.
Opriţi-vă şi priviţi.
Nu este o pierdere de timp, ci dimpotrivă, contemplarea activă a minunilor prezente în structura faţetată a ochilor unei muşte sau în forma aerodinamică a unei rândunele.
Materialiştii susţin că toate acestea sunt rezultatul unei evoluţii accidentale. Indiferent cum o numim... descoperim de fapt o evoluţie inteligentă, ce valorifică experienţele, o suită de întâmplări care nu are nimic întâmplător, ci reprezintă o înlănţuire logică de cauze şi efecte şi ne arată că universul nostru şi noi înşine suntem parte a unui Macrobios, a unei Supra-Fiinţe care a conceput o supraexistenţă ce funcţionează în mod miraculos. Suntem scufundaţi în Ea şi pătrunşi de Ea în toate aspectele şi planurile conştiinţei.
Totul este Dumnezeu.
Căci, dacă n-ar fi aşa, dacă Dumnezeu ar lipsi chiar şi dintr-un fir de praf, acel fir de praf l-ar limita pe Dumnezeu, ceea ce ar fi o aberaţie, deoarece atributul esenţial al lui Dumnezeu este tocmai omniprezenţa, faptul că se află în toate lucrurile şi fiinţele, iar acestea, dacă n-ar exista Dumnezeu, nu ar exista nici ele. Micul fir de praf din exemplul nostru, odată observat prin obiectivul unui microscop foarte puternic, ni se va revela ca un microunivers la fel de armonios, viu şi eficient ca Sistemul Solar.
Dacă vom regăsi arta – aproape pierdută în momentul actual – de a-l descoperi pe Dumnezeu, ne vom elibera de multe limitări şi forme de rasism sau fanatism. Ne vom elibera de teamă şi vom fi în mod natural fermi, buni şi corecţi.
Dumnezeu nu este un judecător sever, nici un tată, nici o mamă, nici un tiran... Dumnezeu este pur şi simplu DUMNEZEU... Cine îl descoperă ştie.