Adrian Pop
06.07.2013, 14:06
Muzeele româneşti Covasna şi Harghita – continuatoare a tradiţiilor astriste Publicat în 6 iulie 2013 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/07/06/muzeele-romanesti-covasna-si-harghita-continuatoare-a-traditiilor-astriste/) Ioan Lăcătușu (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/ioan-lacatusu/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/07/images-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/07/images.jpg)Situate la poalele munţilor Carpaţi, munţi ce reprezintă o adevărată „coloană vertebrală a ţării”, ţinuturile din sud-estul Translivaniei adăpostesc milenii de istorii, fiind.printre cele mai populate şi mai bine reprezentate pe harta arheologică şi etnografică a României. Prin poziţia lor geografică, meleagurile covăsnene şi harghitene au servit, de-a lungul vremurilor, ca punţi de legătură cu românii din Moldova şi Muntenia. În condiţii de cele mai multe ori vitrege – în mod deosebit după aşezarea secuilor în zonă – românii din Arcul intracarpatic au luptat pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi păstrarea identităţii într-un areal caracterizat prin pluralism etnic şi confesional. În estul Transilvaniei, convieţuirea româno-maghiară a condus la formarea „uneia dintre cele mai laborioase, mai cristaline şi mai fecunde sinteze culturale, care dau astăzi expresie şi imagine la ceea ce s-a putut săvârşi aici, într-o relaţie cu adevărat interetnică. Valori ale patrimoniului de preistorie, cultură şi civilizaţie daco-romană, românească şi maghiară din localităţile ce au aparţinut fostelor scaune secuieşti au fost încorporate în colecţiile marilor muzee din ţară şi străinătate. Primele unităţi muzeale s-au constituit, în această zonă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, înfiinţarea Muzeul din Sf. Gheorghe se datorează iniţiativei lui Cserey Ianos şi Vasadi Nagy Gyula, din 1875. Primul şi-a donat colecţia numismatică, născându-se astfel „Muzeul Cserey”, constituit la 15 septembrie 1879 şi numit Muzeul Naţional Secuiesc. Muzeul a numărat între custozi o serie de personalităţi, dintre care se distinge dr. Laszlo Ferenc, iniţiatorul săpăturilor arheologice de la Ariuşd şi dr. Szekely Zoltan, îndelungă vreme director al muzeului. Românii din curbura interioară a Carpaţilor, au participat la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, de la iniţiativele unor „anonimi” precum Petru Băloiu din Poiana Sărată şi spijinul financiar al unor „economi” din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău ş.a., până la activitatea etnomuzeografică desfăşurată de Elie Miron Cristea şi Octavian Codru Tăslăuanu. În perioada interbelică, statul român reîntregit, acordând prioritate vindecării rănilor trecutulul prin consolidarea bisericii strămoşeşti, a învăţământului şi culturii în limba română şi readucerea la vatră a românilor maghiarizaţi, nu a situat printre priorităţile strategiei culturale înfiinţarea unui muzeu de stat, care să prezinte aspectele definitorii ale culturii şi civilizaţiei româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Pentru a depăşi greutăţile din timpul primului război mondial şi a se integra în viaţa cultural – ştiinţifică românească, Muzeul Naţional Secuiesc, a fost sprijint de personalităţi marcante ale vieţii publice şi culturii româneşti, dintre care amintim pe Regele Ferdinand, Alexandru Ţigara Samurcaş, Vasile Pârvan, muzeul impunându-se în peisajul ştiinţific al ţării, prin activitatea de cercetare şi valoarea patrimoniului său. Prin strădania medicului balneolog Vasile Stroescu, în ora*şul Covasna a funcţionat, până în 1940, un Muzeu al ASTREI, iar în Sf. Gheorghe, s-a constituit o colecţie de etnografie românească pe lângă Camera agricolă a judeţului, din iniţiativa preşedintelui acesteia, vrednicul protopop Aurel Nistor. În anii ce au urmat Dictatului de la Viena, s-au pierdut şi distrus bunuri culturale inestimabile. Edificatoare este în acest sens, diferenţa dintre inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti ortodoxe din spaţiul Arcului intracarpatic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de Ana Grama şi bunurile culturale deţinute în prezent de parohiile ortodoxe din zonă. Începând cu 1 iulie 1949, fostul Muzeu Naţional Secuiesc, înfiinţat în 1879, a devenit instituţie de stat. Prin grija forurilor tutelare, muzeul a primit fonduri însemnate pentru reparaţii capitale, iar în 1979, cu ocazia sărbătoririi centenarului instituţiei, a fost construit – din fondurile centralizate ale statului – un nou corp de clădire, cu respectarea arhitecturii originale a cunoscutului arhitect Koos Karoly.. Continuând tradiţia înaintaşilor, valorosul arheolog şi istoric dr. Székely Zoltán, aflat la conducerea muzeului aproape o jumătate de veac (1945 *1990) a întreprins numeroase cercetări arheologice, evidenţiind importante aspecte ale populaţiei băştinaşe din aşezările sud-estului Transilvaniei. După 1970, prin activitatea de cercetare etnogfrafică a muzeografului Nicolae Moldovan, colecţiile muzeului s-au îmbogăţit cu noi exponate de port românesc, mobilier şi icoane ortodoxe. Contribuţii importante la cercetarea istoriei locale şi la conservarea patrimoniului cultural naţional şi-au adus muzeografii Bartok Botond, Cserei Zoltán, Gabriel Lambescu, Nicolae Şoancă, Ştefania Blaj, iar din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, Constantin Stanca, Marius Deac ş.a. Reţeaua muzeală harghiteană cuprinde muzeele din Cristuru Secuiesc (1946), Odorheiu Secuiesc (1949), Miercurea-Ciuc (1950), Gheorghieni (1952). Un rol deosebit în muzeografia harghiteană au jucat prof. Ianoş Pall,Ianos Szocs, Elisabeta Maukenhaupt. O activitate meritorie au desfăşurat, până în 1989, la Muzeul Judeţean Harghita, muzeografii János Páll, Tiberiu Muscă, Dragoş Zamfirescu, Cornel Beldiman şi dr. Viorica Crişan, autoarea unei apreciate teze de doctorat cu tema Dacii în estul Transilvaniei (directoare a instituţiei, până la începutul anului 1990). Activitatea muzeului menţionat a fost sprijinită, în perioada menţionată, din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, de profesorii Maria Cotfas, Nicolae Bucur ş.a. După 1989, ca o contrareacţie la centralismul excesiv al perioadei comuniste, a început şi se desfăşoară procesul firesc de descentralizare şi, implicit, cel de realizare a autonomiei administrative locale. Redefinirea raportului dintre local şi centru, în judeţele Covasna şi Harghita, a căpătat, după 1989, dimensiuni specifice determinate de implicaţiile raportului invers dintre majoritate şi minoritate, şi de politica liderilor maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice, respectiv de redobândire a statutului privilegiilor de grup.10 În acest context, o „fantomă” bântuie viaţa publică românească, la începutul secolului XXI şi a mileniului III, autonomia aşa zisului Ţinut Secuiesc. Conceptul de „multiculturalitate”, în condiţiile specifice ale estului Transilvaniei, este un concept confuz, practicat de maghiari ca separaţie culturală; neutralitatea, atunci când există, este puternic descurajată şi extrem de dificilă, neutrii riscând expulzarea din grup dacă nu se conformează naţionalismului taberei lor. Între cele două comunităţi, română şi maghiară, se duce o luptă simbolică pentru ancorarea într-un trecut cât mai prestigios. Viaţa culturală a celor două comunităţi se desfăşoară într-un paralelism conflictual, simţind fiecare o ameninţare din partea celuilalt. Din drept la diferenţă, multiculturalismul devine drept la indiferenţă. În majoritatea localităţilor judeţelor Covasna şi Harghita, comunităţile româneşti au fost asimilate, numărul lor fiind drastic diminuat, ele reprezentând astăzi doar nişte „resturi” din ceea ce au fost odinioară. În aceste condiţii problemele referitoare la păstrarea patrimoniului identitar moştenit de la înaintaşi depăşesc posibilităţile materiale ale acestor comunităţi. În zonă, relaţia comunitate locală – patrimoniu local, cât şi implicaţiile descentralizării, capătă aspecte specifice. În discursul şi comportamentul conducătorilor unor autorităţi publice locale şi a unor instituţii de cultură, inclusiv a celor care au resposabilităţi pe linia prezervării şi valorificării patrimoniului cultural, au apărut disfuncţionalităţi majore referitoare la finanţare discriminatorie a proiectelor culturale, sau blocarea unor asemenea proiecte promovate de instituţiile şi asociaţiile culturale româneşti. După 1990 toate muzeele judeţene şi locale din cele două judeţe au fost transformate în muzee secuieşti (schimbându-şi nu doar denumirea ci şi structura patrimoniului, a personalului şi a programelor de cercetare), instituţii care în prezent nu se mai preocupă de patrimoniul comunităţiilor româneşti.14 În perioada postdecembristă, în muzeologia covăsneană şi hargiteană s-au produs schimbări majore. Muzeele din cele două judeţe s-au subordonat politicii culturale promovate de UDMR, punând pe prim plan valorile identitare etnice secuieşti/ maghiare, eludând de cele mai multe or elementul românesc şi caracterul multicultural al acestu areal. Se încearcă din răsputeri impunerea conceptului de Szekely Fold – Pâmânt Secuiesc. Uneori aceste muzee se angajează în manifestări cu caracter vădit politic. Asistăm la o „agresiune simbolică”, la o raportare negativă faţă de ceea ce simbolizează monumentele şi patrimoniul cultural al comunităţilor româneşti. Acest patrimoniu este perceput ca un obstacol în receptarea zonei ca fiind una exclusiv monoetnică şi monoculturală maghiară. În cele două judeţe, continuă obstrucţionarea activităţii instituţiilor de cultură de expresie românească, precum şi a amplasării unor simboluri de istorie şi cultură românească, în paralel cu promovarea celor maghiare. Conform unei strategii elaborate de intelectualii locali şi alţi specialişti în materie, în majoritatea localităţilor din cele două judeţe, autorităţile locale au ridicat monumente, plăci comemorative (cu texte numai în limba maghiară), troiţe şi alte însemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate maghiară şi 1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal). Strategia de acaparare a spaţiului public a cuprins şi redenumirea instituţiilor publice şi a străzilor din majoritatea localităţilor urbane şi rurale din judeţele Covasna şi Harghita. După decembrie 1989, acţiunea de personalizare a oraşelor a avut loc în întreaga ţară, cinstindu-se astfel memoria unui mare număr de personalităţi locale şi naţionale, pe nedrept uitate, în timpul regimului comunist. În cele două judeţe, actele de recuperare a memoriei colective, s-au făcut în detrimentul elementului românesc şi cu lipsă de respect faţă de istoria şi cultura românească. Sunt cunoscute cazurile de înlocuire a denumirii unor străzi precum 1 Decembrie 1918 (la Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc), sau când au fost atribuite numele unor personalităţi ca Vass Albert, generalul Joszef Bem ş.a., ori când s-a refuzat acordarea numelui unor personalităţi româneşti (Mihai Eminescu, Aurel Nistor), unor străzi din Sf. Gheorghe. O analiză detaliată a acestui aspect, aşa cum a fost abordat de presa locală, pune în evidenţă şi alte elemente, precum: sunt preferate numele unor personalităţi maghiare cunoscute prin „radicalismul” lor faţă de români (Kosuth, Petofi, Bem ş.a.) şi nicidecum cele care au trudit pentru apropierea dintre cele două naţiuni (Bela Bartok, Andrei Veress ş.a.); atunci când au fost aceptate unele denumiri româneşti, acestea au fost acordate unor străzi mici şi mărginaşe (ex.: str. I.L. Caragiale, în Sf. Gheorghe ş.a.). Majoritatea lucrărilor monografice, albumelor, studiilor şi articolelor maghiare referitoare la judeţele Covasna şi Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria acestor locuri începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau deformat. Există „monumente nedorite”, „monumente părăsite”, monumente profanate, din partea unor reprezentanţi ai autorităţi publice locale. Există cazuri concrete de intoleranţă faţă de valorile româneşti din partea unor consilii locale, lideri de opinie şi a unei importante părţi de mass-media de limbă maghiară. Iată doar două exemple concrete: Cazul bisericii ortodoxe (fostă greco-catolică) din Lăzăreşti, judeţul Harghita. Biserica „Sf. Nicolae” înălţată la începutul secolului al XIX-lea pe locul celei din lemn din 1711 a deservit comunitatea românească care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, număra aproape 300 de credincioşi (în 1890 296, iar 1910 264). În urma maghiarizării comunităţii (în 1941 s-a declarat doar o persoană de naţionalitate română, în 1992 – trei persoane, iar în 2002 – 11 persoane), în anul 2004 autorităţile locale au interzis accesul în biserică a preotului ortodox care administra filia. În prezent cazul este în justiţie. Neacceptarea în stemele celor două judeţe şi în cele ale localităţilor cu populaţie etnic mixtă a unor simboluri heraldice, altele decât cele secuieşti, respectiv includerea în configuraţia noilor steme a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunităţile şi cultura românească. În aceste condiţii, până la înfiinţarea unui muzeu profesionist, prin strădaniile societăţii civile româneşti, s-au înfiinţat muzee bisericeşti la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe şi cel de la Mânăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa, muzee care continuă tradiţia muzeelor astriste existente în zonă, în perioada interbelică, reprezentând veritabile embleme culturale Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost inaugurat în decembrie 1993, cu bine*cuvântarea I.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardea*lulul, Crişanei şi Maramureşului, din iniţiativa şi cu stăruinţa Ligii Cultural-Creştine «Andrei Şaguna», cu largul sprijin al Secretariatului de Stat pentru Culte, al altor instiţuţii judeţene, a Muzeulzui ASTRA din Sibiu, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a unor firme şi sponsori generoşi, cu susţinerea prin obiecte şi colecţii de către toate parohiile ortodoxe din judeţ. Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul P.S. Ioan Selejan, în toamna anului 1995, la Sfântu Gheorghe s-a înfiinţat Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească, în toate formele sale de manifestare, urmărită de – a lungul istoriei, inclusiv în contemporanietate. De menţionat,, meritul deosebit al părintelui Ioan Rafiroiu jr.(1907-1982) în salvarea şi prelucrarea arhivistică a unei importante părţi din fondul „Protopopiatul Ortodox Trei Scaune” (1766-1918), aflat în administrarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, precum şi faptul că o serie de fonduri arhivistice ale unor personalităţi din zonă (Aurel Nistor, Pompilu Nistor, I. Rafiroiu, N. Colan, J. Teculescu), sunt păstrate la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Schei-Braşov. La 30 mai 1995, în prezenţa P.S. Ioan Selejan şi a unui mare număr de invitaţi, s-a sfinţit şi inaugurat Muzeul Mănăstirii Sf. Ilie din Topliţa, muzeu amenajat cu sprijinul specialiştilor de la Secretariatul de Stat pentru Culte, pr. Florin Şerbănescu, Mircea Sfârlea şi Ioan Gaşpar. În anul 1998, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la întemeierea mănăstirii şi a 130 de ani de la naşterea ctitorului ei, toate obiectele legate de personalitatea primului patriarh al României au fost grupate în Secţia memorială „Doctor Elie Miron Cristea”, amenajată în incinta Muzeului Mănăstirii. Muzeul de etnografie din Topliţa s-a constituit juridic la 18 martie 1997, în subordinea Consiliului local, având ca obiect prioritar de activitate salvarea, cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural românesc dar şi interferenţele româno-maghiare din zonă. Înfiinţarea muzeului s-a impus cu necesitate după transformarea Complexului Muzeal Judeţean Harghita în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Colecţiile şi expoziţia permanentă a muzeului, organizate prin dăruirea şi profesionalismul tinerilor muzeografi Dorel Marc şi Zorel Suciu, cu sprijinul specialiştilor de la Muzeul Judeţean Mureş, cuprind obiecte ce ilustrează ocupaţiile tradiţionale, meşteşuguri, port popular şi amenajarea locuinţei, aspecte ale vieţii spirituale. În incinta principalelor şcoli cu predare în limba română din cele două judeţe, îndeosebi a celor din Depresiunea Întorsurii Buzăului şi din Bazinul Topliţei, sunt amenajate colecţii de obiecte etnografice şi documente de istorie locală. Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Miercurea-Ciuc, pe 1 decembrie 2001, a fost inaugurat Centrul Cultural Miron Cristea aparţinând de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Clădirea, a fost construită, în anul 1929, de primul prefect român al judeţului Ciuc, Valeriu Oţetea., fiind achiziţionată, restaurată şi amenajată, cu sprijinul şi implicarea nemijlocită a P.S. Ioan Selejan. În decursul anilor, s-a remarcat activitatea meritorie a muzeografilor Violeta Pătrunjel, Dorel şi Livia Marc, Nicoleta Ploşnea, în organizarea unor activităţi specifice cu elevii din Sf. Ghorghe şi Miercurea Ciuc şi în editarea publicaţiei „Grai Românesc”, foaie de spiritualitate ortodoxă editată de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Muzeele bisericeşti organizate, în judeţele Covasna şi Harghita, au încercat să creeze o imagine, fie şi parţială, asupra specificului comunităţilor româneşti, din Arcul intracarpatic, dar ele nu puteau să sublinească funcţiunile unui muzeu profesionist, susţinut din fonduri publice. În urma numeroaselor căutări şi dezbateri asupra formulelor cele mai adecvate de organizare a reţelei muzeale din cele două judeţe, societatea civilă românească, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, împreună cu reprezentanţii de marcă ai culturii şi ştiinţei româneşti din principalele centre culturale ale ţării, au făcut nenumărate demersuri pentru înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, instituţie menită să pună în valoare, în mod obiectiv, istoria, cultura şi civilizaţia din sud-estul Transilvaniei, precum şi legăturile dintre această zonă cu spaţiile aflate de ambele părţi ale Carpaţilor Răsăriteni. Propunerea înfiinţării Muzeului Carpaţilor Răsăriteni a fost susţinută de către importante personalităţi ale muzeografiei româneşti precum: Gheorghe Lazarovici, Ioan Opriş, Corneliu Bucur, Ligia Fulga, Mihai Gorgoi, Gheorghe Dumitroaia, Ana Grama, Mircea Sfârlea, Florin Şerbănescu ş.a. Un pas mare în această direcţie l-a constituit înfiinţarea, începând cu 1 octombrie 1995, a secţiei din Sfântu Gheorghe a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, secţie găzduită de P.S. Ioan Selejan, în spaţiile Centrului Eclesiastic de Documentare «Mitropolit Nicolae Colan» din Sf. Gheorghe. Urmare a continuării demersurilor, la data de 27 noiembrie anul 1996, Guvernul României a emis H.G. nr. 1635 privind înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, stipulând că acesta se înfiinţează la data 01 ianuarie 1997. Guvernul instalat după alegerile din 1996, timp de doi ani a făcut abstracţie de existenţa acestui act normativ. şi doar sub presiunea partidelor aflate atunci în opoziţie, în ianuarie 1999, a înfiinţat Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. O problemă majoră pentru cultura românească din cele două judeţe o reprezintă supravieţuirea instituţiilor profesioniste de cultură, în perspectiva descentralizării, deoarece este cunoscut faptul că, aceasta se loveşte, adesea, de incapacitatea admnistraţiei locale, de a gestiona în mod corespunzător patrimoniul cultural-naţional existent. Situaţia devine şi mai delicată atunci când în activitatea muzeelor locale interviv sensibilităţile etnice, aşa cum se întâmplă în judeţele Covasna şi Harghita.
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/07/images-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2013/07/images.jpg)Situate la poalele munţilor Carpaţi, munţi ce reprezintă o adevărată „coloană vertebrală a ţării”, ţinuturile din sud-estul Translivaniei adăpostesc milenii de istorii, fiind.printre cele mai populate şi mai bine reprezentate pe harta arheologică şi etnografică a României. Prin poziţia lor geografică, meleagurile covăsnene şi harghitene au servit, de-a lungul vremurilor, ca punţi de legătură cu românii din Moldova şi Muntenia. În condiţii de cele mai multe ori vitrege – în mod deosebit după aşezarea secuilor în zonă – românii din Arcul intracarpatic au luptat pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi păstrarea identităţii într-un areal caracterizat prin pluralism etnic şi confesional. În estul Transilvaniei, convieţuirea româno-maghiară a condus la formarea „uneia dintre cele mai laborioase, mai cristaline şi mai fecunde sinteze culturale, care dau astăzi expresie şi imagine la ceea ce s-a putut săvârşi aici, într-o relaţie cu adevărat interetnică. Valori ale patrimoniului de preistorie, cultură şi civilizaţie daco-romană, românească şi maghiară din localităţile ce au aparţinut fostelor scaune secuieşti au fost încorporate în colecţiile marilor muzee din ţară şi străinătate. Primele unităţi muzeale s-au constituit, în această zonă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, înfiinţarea Muzeul din Sf. Gheorghe se datorează iniţiativei lui Cserey Ianos şi Vasadi Nagy Gyula, din 1875. Primul şi-a donat colecţia numismatică, născându-se astfel „Muzeul Cserey”, constituit la 15 septembrie 1879 şi numit Muzeul Naţional Secuiesc. Muzeul a numărat între custozi o serie de personalităţi, dintre care se distinge dr. Laszlo Ferenc, iniţiatorul săpăturilor arheologice de la Ariuşd şi dr. Szekely Zoltan, îndelungă vreme director al muzeului. Românii din curbura interioară a Carpaţilor, au participat la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, de la iniţiativele unor „anonimi” precum Petru Băloiu din Poiana Sărată şi spijinul financiar al unor „economi” din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău ş.a., până la activitatea etnomuzeografică desfăşurată de Elie Miron Cristea şi Octavian Codru Tăslăuanu. În perioada interbelică, statul român reîntregit, acordând prioritate vindecării rănilor trecutulul prin consolidarea bisericii strămoşeşti, a învăţământului şi culturii în limba română şi readucerea la vatră a românilor maghiarizaţi, nu a situat printre priorităţile strategiei culturale înfiinţarea unui muzeu de stat, care să prezinte aspectele definitorii ale culturii şi civilizaţiei româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Pentru a depăşi greutăţile din timpul primului război mondial şi a se integra în viaţa cultural – ştiinţifică românească, Muzeul Naţional Secuiesc, a fost sprijint de personalităţi marcante ale vieţii publice şi culturii româneşti, dintre care amintim pe Regele Ferdinand, Alexandru Ţigara Samurcaş, Vasile Pârvan, muzeul impunându-se în peisajul ştiinţific al ţării, prin activitatea de cercetare şi valoarea patrimoniului său. Prin strădania medicului balneolog Vasile Stroescu, în ora*şul Covasna a funcţionat, până în 1940, un Muzeu al ASTREI, iar în Sf. Gheorghe, s-a constituit o colecţie de etnografie românească pe lângă Camera agricolă a judeţului, din iniţiativa preşedintelui acesteia, vrednicul protopop Aurel Nistor. În anii ce au urmat Dictatului de la Viena, s-au pierdut şi distrus bunuri culturale inestimabile. Edificatoare este în acest sens, diferenţa dintre inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti ortodoxe din spaţiul Arcului intracarpatic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de Ana Grama şi bunurile culturale deţinute în prezent de parohiile ortodoxe din zonă. Începând cu 1 iulie 1949, fostul Muzeu Naţional Secuiesc, înfiinţat în 1879, a devenit instituţie de stat. Prin grija forurilor tutelare, muzeul a primit fonduri însemnate pentru reparaţii capitale, iar în 1979, cu ocazia sărbătoririi centenarului instituţiei, a fost construit – din fondurile centralizate ale statului – un nou corp de clădire, cu respectarea arhitecturii originale a cunoscutului arhitect Koos Karoly.. Continuând tradiţia înaintaşilor, valorosul arheolog şi istoric dr. Székely Zoltán, aflat la conducerea muzeului aproape o jumătate de veac (1945 *1990) a întreprins numeroase cercetări arheologice, evidenţiind importante aspecte ale populaţiei băştinaşe din aşezările sud-estului Transilvaniei. După 1970, prin activitatea de cercetare etnogfrafică a muzeografului Nicolae Moldovan, colecţiile muzeului s-au îmbogăţit cu noi exponate de port românesc, mobilier şi icoane ortodoxe. Contribuţii importante la cercetarea istoriei locale şi la conservarea patrimoniului cultural naţional şi-au adus muzeografii Bartok Botond, Cserei Zoltán, Gabriel Lambescu, Nicolae Şoancă, Ştefania Blaj, iar din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, Constantin Stanca, Marius Deac ş.a. Reţeaua muzeală harghiteană cuprinde muzeele din Cristuru Secuiesc (1946), Odorheiu Secuiesc (1949), Miercurea-Ciuc (1950), Gheorghieni (1952). Un rol deosebit în muzeografia harghiteană au jucat prof. Ianoş Pall,Ianos Szocs, Elisabeta Maukenhaupt. O activitate meritorie au desfăşurat, până în 1989, la Muzeul Judeţean Harghita, muzeografii János Páll, Tiberiu Muscă, Dragoş Zamfirescu, Cornel Beldiman şi dr. Viorica Crişan, autoarea unei apreciate teze de doctorat cu tema Dacii în estul Transilvaniei (directoare a instituţiei, până la începutul anului 1990). Activitatea muzeului menţionat a fost sprijinită, în perioada menţionată, din partea Direcţiei Judeţene de Cultură, de profesorii Maria Cotfas, Nicolae Bucur ş.a. După 1989, ca o contrareacţie la centralismul excesiv al perioadei comuniste, a început şi se desfăşoară procesul firesc de descentralizare şi, implicit, cel de realizare a autonomiei administrative locale. Redefinirea raportului dintre local şi centru, în judeţele Covasna şi Harghita, a căpătat, după 1989, dimensiuni specifice determinate de implicaţiile raportului invers dintre majoritate şi minoritate, şi de politica liderilor maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice, respectiv de redobândire a statutului privilegiilor de grup.10 În acest context, o „fantomă” bântuie viaţa publică românească, la începutul secolului XXI şi a mileniului III, autonomia aşa zisului Ţinut Secuiesc. Conceptul de „multiculturalitate”, în condiţiile specifice ale estului Transilvaniei, este un concept confuz, practicat de maghiari ca separaţie culturală; neutralitatea, atunci când există, este puternic descurajată şi extrem de dificilă, neutrii riscând expulzarea din grup dacă nu se conformează naţionalismului taberei lor. Între cele două comunităţi, română şi maghiară, se duce o luptă simbolică pentru ancorarea într-un trecut cât mai prestigios. Viaţa culturală a celor două comunităţi se desfăşoară într-un paralelism conflictual, simţind fiecare o ameninţare din partea celuilalt. Din drept la diferenţă, multiculturalismul devine drept la indiferenţă. În majoritatea localităţilor judeţelor Covasna şi Harghita, comunităţile româneşti au fost asimilate, numărul lor fiind drastic diminuat, ele reprezentând astăzi doar nişte „resturi” din ceea ce au fost odinioară. În aceste condiţii problemele referitoare la păstrarea patrimoniului identitar moştenit de la înaintaşi depăşesc posibilităţile materiale ale acestor comunităţi. În zonă, relaţia comunitate locală – patrimoniu local, cât şi implicaţiile descentralizării, capătă aspecte specifice. În discursul şi comportamentul conducătorilor unor autorităţi publice locale şi a unor instituţii de cultură, inclusiv a celor care au resposabilităţi pe linia prezervării şi valorificării patrimoniului cultural, au apărut disfuncţionalităţi majore referitoare la finanţare discriminatorie a proiectelor culturale, sau blocarea unor asemenea proiecte promovate de instituţiile şi asociaţiile culturale româneşti. După 1990 toate muzeele judeţene şi locale din cele două judeţe au fost transformate în muzee secuieşti (schimbându-şi nu doar denumirea ci şi structura patrimoniului, a personalului şi a programelor de cercetare), instituţii care în prezent nu se mai preocupă de patrimoniul comunităţiilor româneşti.14 În perioada postdecembristă, în muzeologia covăsneană şi hargiteană s-au produs schimbări majore. Muzeele din cele două judeţe s-au subordonat politicii culturale promovate de UDMR, punând pe prim plan valorile identitare etnice secuieşti/ maghiare, eludând de cele mai multe or elementul românesc şi caracterul multicultural al acestu areal. Se încearcă din răsputeri impunerea conceptului de Szekely Fold – Pâmânt Secuiesc. Uneori aceste muzee se angajează în manifestări cu caracter vădit politic. Asistăm la o „agresiune simbolică”, la o raportare negativă faţă de ceea ce simbolizează monumentele şi patrimoniul cultural al comunităţilor româneşti. Acest patrimoniu este perceput ca un obstacol în receptarea zonei ca fiind una exclusiv monoetnică şi monoculturală maghiară. În cele două judeţe, continuă obstrucţionarea activităţii instituţiilor de cultură de expresie românească, precum şi a amplasării unor simboluri de istorie şi cultură românească, în paralel cu promovarea celor maghiare. Conform unei strategii elaborate de intelectualii locali şi alţi specialişti în materie, în majoritatea localităţilor din cele două judeţe, autorităţile locale au ridicat monumente, plăci comemorative (cu texte numai în limba maghiară), troiţe şi alte însemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate maghiară şi 1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal). Strategia de acaparare a spaţiului public a cuprins şi redenumirea instituţiilor publice şi a străzilor din majoritatea localităţilor urbane şi rurale din judeţele Covasna şi Harghita. După decembrie 1989, acţiunea de personalizare a oraşelor a avut loc în întreaga ţară, cinstindu-se astfel memoria unui mare număr de personalităţi locale şi naţionale, pe nedrept uitate, în timpul regimului comunist. În cele două judeţe, actele de recuperare a memoriei colective, s-au făcut în detrimentul elementului românesc şi cu lipsă de respect faţă de istoria şi cultura românească. Sunt cunoscute cazurile de înlocuire a denumirii unor străzi precum 1 Decembrie 1918 (la Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc), sau când au fost atribuite numele unor personalităţi ca Vass Albert, generalul Joszef Bem ş.a., ori când s-a refuzat acordarea numelui unor personalităţi româneşti (Mihai Eminescu, Aurel Nistor), unor străzi din Sf. Gheorghe. O analiză detaliată a acestui aspect, aşa cum a fost abordat de presa locală, pune în evidenţă şi alte elemente, precum: sunt preferate numele unor personalităţi maghiare cunoscute prin „radicalismul” lor faţă de români (Kosuth, Petofi, Bem ş.a.) şi nicidecum cele care au trudit pentru apropierea dintre cele două naţiuni (Bela Bartok, Andrei Veress ş.a.); atunci când au fost aceptate unele denumiri româneşti, acestea au fost acordate unor străzi mici şi mărginaşe (ex.: str. I.L. Caragiale, în Sf. Gheorghe ş.a.). Majoritatea lucrărilor monografice, albumelor, studiilor şi articolelor maghiare referitoare la judeţele Covasna şi Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria acestor locuri începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau deformat. Există „monumente nedorite”, „monumente părăsite”, monumente profanate, din partea unor reprezentanţi ai autorităţi publice locale. Există cazuri concrete de intoleranţă faţă de valorile româneşti din partea unor consilii locale, lideri de opinie şi a unei importante părţi de mass-media de limbă maghiară. Iată doar două exemple concrete: Cazul bisericii ortodoxe (fostă greco-catolică) din Lăzăreşti, judeţul Harghita. Biserica „Sf. Nicolae” înălţată la începutul secolului al XIX-lea pe locul celei din lemn din 1711 a deservit comunitatea românească care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, număra aproape 300 de credincioşi (în 1890 296, iar 1910 264). În urma maghiarizării comunităţii (în 1941 s-a declarat doar o persoană de naţionalitate română, în 1992 – trei persoane, iar în 2002 – 11 persoane), în anul 2004 autorităţile locale au interzis accesul în biserică a preotului ortodox care administra filia. În prezent cazul este în justiţie. Neacceptarea în stemele celor două judeţe şi în cele ale localităţilor cu populaţie etnic mixtă a unor simboluri heraldice, altele decât cele secuieşti, respectiv includerea în configuraţia noilor steme a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunităţile şi cultura românească. În aceste condiţii, până la înfiinţarea unui muzeu profesionist, prin strădaniile societăţii civile româneşti, s-au înfiinţat muzee bisericeşti la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe şi cel de la Mânăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa, muzee care continuă tradiţia muzeelor astriste existente în zonă, în perioada interbelică, reprezentând veritabile embleme culturale Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost inaugurat în decembrie 1993, cu bine*cuvântarea I.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardea*lulul, Crişanei şi Maramureşului, din iniţiativa şi cu stăruinţa Ligii Cultural-Creştine «Andrei Şaguna», cu largul sprijin al Secretariatului de Stat pentru Culte, al altor instiţuţii judeţene, a Muzeulzui ASTRA din Sibiu, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a unor firme şi sponsori generoşi, cu susţinerea prin obiecte şi colecţii de către toate parohiile ortodoxe din judeţ. Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul P.S. Ioan Selejan, în toamna anului 1995, la Sfântu Gheorghe s-a înfiinţat Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească, în toate formele sale de manifestare, urmărită de – a lungul istoriei, inclusiv în contemporanietate. De menţionat,, meritul deosebit al părintelui Ioan Rafiroiu jr.(1907-1982) în salvarea şi prelucrarea arhivistică a unei importante părţi din fondul „Protopopiatul Ortodox Trei Scaune” (1766-1918), aflat în administrarea Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, precum şi faptul că o serie de fonduri arhivistice ale unor personalităţi din zonă (Aurel Nistor, Pompilu Nistor, I. Rafiroiu, N. Colan, J. Teculescu), sunt păstrate la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Schei-Braşov. La 30 mai 1995, în prezenţa P.S. Ioan Selejan şi a unui mare număr de invitaţi, s-a sfinţit şi inaugurat Muzeul Mănăstirii Sf. Ilie din Topliţa, muzeu amenajat cu sprijinul specialiştilor de la Secretariatul de Stat pentru Culte, pr. Florin Şerbănescu, Mircea Sfârlea şi Ioan Gaşpar. În anul 1998, cu prilejul aniversării a 70 de ani de la întemeierea mănăstirii şi a 130 de ani de la naşterea ctitorului ei, toate obiectele legate de personalitatea primului patriarh al României au fost grupate în Secţia memorială „Doctor Elie Miron Cristea”, amenajată în incinta Muzeului Mănăstirii. Muzeul de etnografie din Topliţa s-a constituit juridic la 18 martie 1997, în subordinea Consiliului local, având ca obiect prioritar de activitate salvarea, cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural românesc dar şi interferenţele româno-maghiare din zonă. Înfiinţarea muzeului s-a impus cu necesitate după transformarea Complexului Muzeal Judeţean Harghita în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Colecţiile şi expoziţia permanentă a muzeului, organizate prin dăruirea şi profesionalismul tinerilor muzeografi Dorel Marc şi Zorel Suciu, cu sprijinul specialiştilor de la Muzeul Judeţean Mureş, cuprind obiecte ce ilustrează ocupaţiile tradiţionale, meşteşuguri, port popular şi amenajarea locuinţei, aspecte ale vieţii spirituale. În incinta principalelor şcoli cu predare în limba română din cele două judeţe, îndeosebi a celor din Depresiunea Întorsurii Buzăului şi din Bazinul Topliţei, sunt amenajate colecţii de obiecte etnografice şi documente de istorie locală. Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Miercurea-Ciuc, pe 1 decembrie 2001, a fost inaugurat Centrul Cultural Miron Cristea aparţinând de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Clădirea, a fost construită, în anul 1929, de primul prefect român al judeţului Ciuc, Valeriu Oţetea., fiind achiziţionată, restaurată şi amenajată, cu sprijinul şi implicarea nemijlocită a P.S. Ioan Selejan. În decursul anilor, s-a remarcat activitatea meritorie a muzeografilor Violeta Pătrunjel, Dorel şi Livia Marc, Nicoleta Ploşnea, în organizarea unor activităţi specifice cu elevii din Sf. Ghorghe şi Miercurea Ciuc şi în editarea publicaţiei „Grai Românesc”, foaie de spiritualitate ortodoxă editată de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. Muzeele bisericeşti organizate, în judeţele Covasna şi Harghita, au încercat să creeze o imagine, fie şi parţială, asupra specificului comunităţilor româneşti, din Arcul intracarpatic, dar ele nu puteau să sublinească funcţiunile unui muzeu profesionist, susţinut din fonduri publice. În urma numeroaselor căutări şi dezbateri asupra formulelor cele mai adecvate de organizare a reţelei muzeale din cele două judeţe, societatea civilă românească, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, împreună cu reprezentanţii de marcă ai culturii şi ştiinţei româneşti din principalele centre culturale ale ţării, au făcut nenumărate demersuri pentru înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, instituţie menită să pună în valoare, în mod obiectiv, istoria, cultura şi civilizaţia din sud-estul Transilvaniei, precum şi legăturile dintre această zonă cu spaţiile aflate de ambele părţi ale Carpaţilor Răsăriteni. Propunerea înfiinţării Muzeului Carpaţilor Răsăriteni a fost susţinută de către importante personalităţi ale muzeografiei româneşti precum: Gheorghe Lazarovici, Ioan Opriş, Corneliu Bucur, Ligia Fulga, Mihai Gorgoi, Gheorghe Dumitroaia, Ana Grama, Mircea Sfârlea, Florin Şerbănescu ş.a. Un pas mare în această direcţie l-a constituit înfiinţarea, începând cu 1 octombrie 1995, a secţiei din Sfântu Gheorghe a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, secţie găzduită de P.S. Ioan Selejan, în spaţiile Centrului Eclesiastic de Documentare «Mitropolit Nicolae Colan» din Sf. Gheorghe. Urmare a continuării demersurilor, la data de 27 noiembrie anul 1996, Guvernul României a emis H.G. nr. 1635 privind înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, stipulând că acesta se înfiinţează la data 01 ianuarie 1997. Guvernul instalat după alegerile din 1996, timp de doi ani a făcut abstracţie de existenţa acestui act normativ. şi doar sub presiunea partidelor aflate atunci în opoziţie, în ianuarie 1999, a înfiinţat Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. O problemă majoră pentru cultura românească din cele două judeţe o reprezintă supravieţuirea instituţiilor profesioniste de cultură, în perspectiva descentralizării, deoarece este cunoscut faptul că, aceasta se loveşte, adesea, de incapacitatea admnistraţiei locale, de a gestiona în mod corespunzător patrimoniul cultural-naţional existent. Situaţia devine şi mai delicată atunci când în activitatea muzeelor locale interviv sensibilităţile etnice, aşa cum se întâmplă în judeţele Covasna şi Harghita.