Adrian Pop
19.01.2013, 03:20
3. Religia tracilor
Religia tracilor şi a daco-geţilor
https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375273564/3-religia-tracilor/harta%201.jpg?height=400&width=281 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/harta%201.jpg?attredirects=0)
Cea mai veche cultură tracă ni se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are locîntr-o regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Către sfârşitul secolului al VIII-1ea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie. Herodot, care a scris în secolul al V-lea î. Hr., afirma că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi. Dar rolul lor în istoria politică a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Mariţei), destu1 de puternic pentru a ataca Macedonia încca 429 î. Hr., şi-a pierdut autonomia la mai puţin de un secol după aceea, sub Filip al II-1ea. Mai apoi, Alexandru cel Mare a continuat politica expansionistă a tatălui său: în cca 335 î. Hr. el a traversat Dunărea cu scopul de a-i cuceri şi supune pe geto-daci. Eşecul campaniei lui le-a permis acestor triburi trace să rămână independente şi să îşi amelioreze organizarea lor naţională. În vreme ce tracii de sud au fost definitiv integraţi în orbita elenismului, Dacia n-a devenit provincie romană decât în anu1 107 e.n.
Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit. Grecii recunoscuseră destu1 de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu. În Charmide(156 b), Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii «regelui trac Zalmoxis», a căror doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu excepţia câtorva informaţii preţioase, comunicate de Herodot cu privire lascenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informaţiile privind religiile tracă şi traco-getă sunt puţin numeroase şi aproximative. Este adevărat că,mai ales în epoca imperială romană, monumentele religioase abundă; totuşi, în absenţa mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă şi provizorie. Ca şi celţii, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina. Dacă Herodot nu şi-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont n-am fi cunoscut scenariu1 mitico-ritual al lui Zalmoxis şi nici numele de Gebeleizis. Desigur, ca şi la slavi şi la baltici, precum şi la vechii germani şi la urmaşii celţilor, moştenirea religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare şi folclorul popoarelor balcanice şi ale românilor. Dar analiza tradiţiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor este încă la începuturile sale.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375377048/3-religia-tracilor/Harta%202.jpg?height=400&width=281După Herodot (V, 7), tracii îi adorau pe «Ares, Dyonisos şi Artemis» ; totuşi, regii lor îl venerau pe «Hermes», ai cărui descendenţi se credeau. Plecând de la această succintă informaţie, devenită şi mai enigmatică printr-o interpretatio graeca, s-a încercat să se reconstituie panteonul iniţial al tracilor. De la Homer (Iliada, XIII, 301 etc.) până la Vergiliu (Aeneida, III, 357), tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe de altă parte, tracii erau vestiţi pentru însuşirile lor războinice şi indiferenţa lor în faţa morţii; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip «Ares» era şeful panteonului lor. Se ştie că vechiul zeu celest al germanilor, Tīwaz a fost asimilat de către romani cu Marte. Este deci cu putinţă ca «Ares» trac să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al războiului[1] (http://javascript<strong></strong>:void(0);). În acest caz, «Artemis» ar fi o divinitate chtoniană, analoagă zeiţelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Dacă această «citire» este acceptată, se poate presupune,de asemenea, existenţa, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar a1 hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-Pământ; iar «Dionysos» ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunoşteau numele trace ale 1ui Dionysos: cele mai obişnuite erau Sabos şi Sabazios. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile care se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. «Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau «bessares», lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioare şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la «nebunia sacră», ele apucau animalele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncîndu-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios. Este vorba, desigur, ca şi la bacchantele greceşti, de o «divinizare» temporară. Dar experienţa extatică putea trezi vocaţii religioase specifice, în primul rând daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mantica[2] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) tracă era în legătură cu cultul lui «Dionysos». Un anumit trib, cel al bessilor, îngrijea de oracolul lui «Dionysos»; templul se afla pe un munte înalt şi profeteasa prezicea viitorul în «extaz», ca şi Pythia de la Delfi.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375479126/3-religia-tracilor/Cucuteni-Baiceni%20coif%201.jpg?height=400&width=220 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Cucuteni-Baiceni%20coif%201.jpg?attredirects=0)
Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului şi, pe de alta, posibilitatea unei postexisienţe pur spirituale, consecinţă a «divinizării». Credinţele arhaice într-o supravieţuire, vagă şi aproximativă, a sufletu1ui au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză, sau la diverse concepţii despre nemurirea spiritului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor astfel de concepţii nu erau întotdeauna de tip «dionysiac», adică orgiastic. Extazul putea să fie provocat şi de anumite ierburi sau prin rugăciune3 (http://javascript<strong></strong>:void(0);).
[1] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) De altfel, ca zeu al furtunii la traci se cunoaşte zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui său, - surdos, ar deriva de la radăcina *suer, «a mugi, a rage»; el era deci un zeu al furtunii, numit corect de către greci Zeus Keraunos. Cf. M. Eliade, De Zalmoxis ŕ Gengis-Khan, p. 58 şi 11. 137 (ed. rom., p. 65).
[2] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) mantică – ştiinţa divinaţiei, a prezicerilor legate de viitor sau de destinul fixat de zei.
3 (http://javascript<strong></strong>:void(0);) Seminţe de cânepă 1a traci (Pomponius Mela, II, 21) şi la sciţi (Herodot, IV, 73); fumul anumitor «roade» la massageţi (Herodot, 1, 202) Strabon (VI, 3, 3) reproduce, după Posidonius, că misienii se abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, lapte, brânză, şi că din această cauză ei se numesc «cei ce se tem de Zeu» (theosebeis) şi «cei ce călătoresc pe fum» (kapnobatai). Aceşti termeni desemnează probabil anumite personaje religioase şi nu întreg poporul. Kapnobatai ar fi dansatorii şi «şamanii» care foloseau fumu1 cânepii ca să-şi provoace transe extatice. (Cf. De Zalmoxis ŕ Gengis-Khan, pp. 50, 67 iar în ed. română., pp. 57, 74, N.T-). Strabon adaugă că, la traci, există solitari mistici cunoscuţi sub nume1e de ktistai, care trăiesc fără femei, se consacră zeilor şi vieţuiesc eliberaţi dc orice teamă. (VIII, 3, :1).https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375592972/3-religia-tracilor/Poiana-Cotofenesti%20coif%201.jpg?height=400&width=248 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Poiana-Cotofenesti%20coif%201.jpg?attredirects=0)
În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile şi concepţiile religioase cunoscute sub numele de orfism. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei. Trausii jeleau la naşterea unui copi1, dar îşi îngropau defuncţii cu voioşie (Herodot, V, 4). Numeroşi autori antici explicau curajul excepţional al tracilor în lupte, prin convingerile lor eschatologice. Martianus Capella (VI, 656) le atribuia chiar o adevărată «poftă de moarte» (appetitus maximus mortis), căci «li se părea frumos să moară». Se poate recunoaşte această valorizare religioasă a morţii în anumite creaţii folclorice ale românilor şi ale popoarelor sud-est europene. Cât despre «Hermes,», care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către «regi», adică de aristocraţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse. S-ar putea aşadar vedea în «Hermes» trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale «eroilor cavaleri» se înmulţesc în Balcani; ori, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia «regală» menţionată de Herodot.Acelaşi istoric declară că geţii «sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci» (IV, 93). «Ei se cred nemuritori», continuă Herodot, şi iată în ce chip: «credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis» (IV. 94; ca şi Zbelsurdos, https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376053443/3-religia-tracilor/Sarmizegetusa.jpg?height=400&width=292Gebeleizis ar fi un zeual furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis la Zalmoxis, Herodot adaugă: «Aceiaşi traci, altădată, când tună şi fulgeră. slobodă săgeţi în aer împotriva cerului, ameninţându-l pe acest zeu: căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor» (IV, 94; după Legrand). [Cf. traducerea românească de Felicia Vanţ-Ştef : «credinţa lor este că ei nu mor ci, că cel care piere se duce la Zalmoxis - divinitatea lor, - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis» (IV, 94). În ciuda mărturiei lui Herodot (exprimată e adevărat, cu o uimitoare neglijenţă, din punct de vedere gramatical şi stilistic), este greu să-i consideri pe Zalmoxis şi Gebeleizis unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă. Zalmoxis n-are nimic din atributele unui zeu al furtunii. În ce priveşte trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a înţeles bine sensul ritualului. Este foarte probabil că nu zeul (Gebeleizis) era cel ameninţat, ci puterile demoniace întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba despre un act cultual pozitiv: era imitat, şi indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor. Cert este că «istoria» lui Gebeleizis nu poate fi reconstituită[4] (http://javascript<strong></strong>:void(0);).https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376163260/3-religia-tracilor/Agighiol%201.jpg?height=400&width=283 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Agighiol%201.jpg?attredirects=0)
Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. După cele aflate de la grecii din Hellespont şi din Marea Neagră, cultul lui Zalmoxis comporta credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic printr-un caracter misteric al cultului. Nu se cunosc ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indică un scenariu mitico-ritual al morţii (ocultare) şi «reîntoarcere pe pământ» (epifanie). Istoricul grec relatează şi sacrificiul uman al aruncării unui mesager în vârfurile a trei suliţe, prin care se reactualizau raporturile dintre geţi şi zeul lor. Dar elementele cele mai caracteristice ale cultului lui Zalmoxis sunt banchetele ceremoniale, ocultări în «locuinţa lui subpământeană», epifania lui după patru ani de viaţă subpământeană, imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă, apropiindu-l pe Zalmoxis de Mistere.
4 Faptul că mitologia folclorică românească în jurul profetului Ilie conţine numeroase elemente proprii unui zeu al furtunii, demonstrează, cel puţin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării Daciei, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite de asemenea, că ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală a sfârşit prin a-l confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376357271/3-religia-tracilor/Bulgaria%20traci%201.jpg?height=400&width=292 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Bulgaria%20traci%201.jpg?attredirects=0)
Imaginile de mai jos reprezintă aplice de argint, parţial aurite, din tezaurul de la Letniţa (Letnitza) cu o simbolistică evidentă, incluzând mitul dragonului-cal-de-mare sau al şarpelui cu trei capete. Prima jumătate a secolului al IV-lea î. Hr.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330380328393/3-religia-tracilor/letnitsa_apliquees_silver_gilt2.jpg?height=400&width=327 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/letnitsa_apliquees_silver_gilt2.jpg?attredirects=0 )
Religia tracilor şi a daco-geţilor
https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375273564/3-religia-tracilor/harta%201.jpg?height=400&width=281 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/harta%201.jpg?attredirects=0)
Cea mai veche cultură tracă ni se înfăţişează ca sinteză a unui important substrat al epocii bronzului cu aportul triburilor seminomade sosind din Ucraina. Etnogeneza tracilor are locîntr-o regiune destul de întinsă, între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Către sfârşitul secolului al VIII-1ea, incursiunile cimerienilor introduc anumite elemente caucaziene în artă şi în armurerie. Herodot, care a scris în secolul al V-lea î. Hr., afirma că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi. Dar rolul lor în istoria politică a fost modest. Regatul odrizilor (în Valea Mariţei), destu1 de puternic pentru a ataca Macedonia încca 429 î. Hr., şi-a pierdut autonomia la mai puţin de un secol după aceea, sub Filip al II-1ea. Mai apoi, Alexandru cel Mare a continuat politica expansionistă a tatălui său: în cca 335 î. Hr. el a traversat Dunărea cu scopul de a-i cuceri şi supune pe geto-daci. Eşecul campaniei lui le-a permis acestor triburi trace să rămână independente şi să îşi amelioreze organizarea lor naţională. În vreme ce tracii de sud au fost definitiv integraţi în orbita elenismului, Dacia n-a devenit provincie romană decât în anu1 107 e.n.
Creaţiile religioase ale tracilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit deopotrivă un destin nefericit. Grecii recunoscuseră destu1 de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii localizau în Tracia sau în Frigia originea mişcării dionysiace şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu. În Charmide(156 b), Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii «regelui trac Zalmoxis», a căror doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci. Dar, cu excepţia câtorva informaţii preţioase, comunicate de Herodot cu privire lascenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informaţiile privind religiile tracă şi traco-getă sunt puţin numeroase şi aproximative. Este adevărat că,mai ales în epoca imperială romană, monumentele religioase abundă; totuşi, în absenţa mărturiilor scrise, interpretarea lor este ezitantă şi provizorie. Ca şi celţii, sacerdoţii şi asceţii traci şi geto-daci nu se încredinţau scrierii. Puţinul pe care îl ştim despre mitologia, teologia şi riturile lor ne-a fost transmis prin autorii greci şi latini, adică printr-o interpretatio graeca şi latina. Dacă Herodot nu şi-ar fi notat anumite convorbiri cu grecii din Hellespont n-am fi cunoscut scenariu1 mitico-ritual al lui Zalmoxis şi nici numele de Gebeleizis. Desigur, ca şi la slavi şi la baltici, precum şi la vechii germani şi la urmaşii celţilor, moştenirea religioasă a tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare şi folclorul popoarelor balcanice şi ale românilor. Dar analiza tradiţiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor este încă la începuturile sale.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375377048/3-religia-tracilor/Harta%202.jpg?height=400&width=281După Herodot (V, 7), tracii îi adorau pe «Ares, Dyonisos şi Artemis» ; totuşi, regii lor îl venerau pe «Hermes», ai cărui descendenţi se credeau. Plecând de la această succintă informaţie, devenită şi mai enigmatică printr-o interpretatio graeca, s-a încercat să se reconstituie panteonul iniţial al tracilor. De la Homer (Iliada, XIII, 301 etc.) până la Vergiliu (Aeneida, III, 357), tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului. Pe de altă parte, tracii erau vestiţi pentru însuşirile lor războinice şi indiferenţa lor în faţa morţii; prin urmare, se putea admite că un zeu de tip «Ares» era şeful panteonului lor. Se ştie că vechiul zeu celest al germanilor, Tīwaz a fost asimilat de către romani cu Marte. Este deci cu putinţă ca «Ares» trac să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al războiului[1] (http://javascript<strong></strong>:void(0);). În acest caz, «Artemis» ar fi o divinitate chtoniană, analoagă zeiţelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys); Dacă această «citire» este acceptată, se poate presupune,de asemenea, existenţa, la cei mai vechi traci, a mitului exemplar a1 hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-Pământ; iar «Dionysos» ar fi fructul acestei uniri. Grecii cunoşteau numele trace ale 1ui Dionysos: cele mai obişnuite erau Sabos şi Sabazios. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile care se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbatică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. «Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau «bessares», lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioare şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la «nebunia sacră», ele apucau animalele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncîndu-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios. Este vorba, desigur, ca şi la bacchantele greceşti, de o «divinizare» temporară. Dar experienţa extatică putea trezi vocaţii religioase specifice, în primul rând daruri oraculare. Spre deosebire de dionysismul grec, mantica[2] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) tracă era în legătură cu cultul lui «Dionysos». Un anumit trib, cel al bessilor, îngrijea de oracolul lui «Dionysos»; templul se afla pe un munte înalt şi profeteasa prezicea viitorul în «extaz», ca şi Pythia de la Delfi.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375479126/3-religia-tracilor/Cucuteni-Baiceni%20coif%201.jpg?height=400&width=220 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Cucuteni-Baiceni%20coif%201.jpg?attredirects=0)
Experienţele extatice întăreau convingerea că sufletul nu e numai autonom, ci şi susceptibil de o unio mystica cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, arăta, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului şi, pe de alta, posibilitatea unei postexisienţe pur spirituale, consecinţă a «divinizării». Credinţele arhaice într-o supravieţuire, vagă şi aproximativă, a sufletu1ui au fost treptat modificate, ducând, în cele din urmă, la ideea de metempsihoză, sau la diverse concepţii despre nemurirea spiritului. Probabil că experienţele extatice care au croit drum unor astfel de concepţii nu erau întotdeauna de tip «dionysiac», adică orgiastic. Extazul putea să fie provocat şi de anumite ierburi sau prin rugăciune3 (http://javascript<strong></strong>:void(0);).
[1] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) De altfel, ca zeu al furtunii la traci se cunoaşte zeul Zbelsurdos; partea a doua a numelui său, - surdos, ar deriva de la radăcina *suer, «a mugi, a rage»; el era deci un zeu al furtunii, numit corect de către greci Zeus Keraunos. Cf. M. Eliade, De Zalmoxis ŕ Gengis-Khan, p. 58 şi 11. 137 (ed. rom., p. 65).
[2] (http://javascript<strong></strong>:void(0);) mantică – ştiinţa divinaţiei, a prezicerilor legate de viitor sau de destinul fixat de zei.
3 (http://javascript<strong></strong>:void(0);) Seminţe de cânepă 1a traci (Pomponius Mela, II, 21) şi la sciţi (Herodot, IV, 73); fumul anumitor «roade» la massageţi (Herodot, 1, 202) Strabon (VI, 3, 3) reproduce, după Posidonius, că misienii se abţineau să mănânce carne, mulţumindu-se cu miere, lapte, brânză, şi că din această cauză ei se numesc «cei ce se tem de Zeu» (theosebeis) şi «cei ce călătoresc pe fum» (kapnobatai). Aceşti termeni desemnează probabil anumite personaje religioase şi nu întreg poporul. Kapnobatai ar fi dansatorii şi «şamanii» care foloseau fumu1 cânepii ca să-şi provoace transe extatice. (Cf. De Zalmoxis ŕ Gengis-Khan, pp. 50, 67 iar în ed. română., pp. 57, 74, N.T-). Strabon adaugă că, la traci, există solitari mistici cunoscuţi sub nume1e de ktistai, care trăiesc fără femei, se consacră zeilor şi vieţuiesc eliberaţi dc orice teamă. (VIII, 3, :1).https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330375592972/3-religia-tracilor/Poiana-Cotofenesti%20coif%201.jpg?height=400&width=248 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Poiana-Cotofenesti%20coif%201.jpg?attredirects=0)
În medii de acest tip s-au dezvoltat în Grecia practicile şi concepţiile religioase cunoscute sub numele de orfism. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei. Trausii jeleau la naşterea unui copi1, dar îşi îngropau defuncţii cu voioşie (Herodot, V, 4). Numeroşi autori antici explicau curajul excepţional al tracilor în lupte, prin convingerile lor eschatologice. Martianus Capella (VI, 656) le atribuia chiar o adevărată «poftă de moarte» (appetitus maximus mortis), căci «li se părea frumos să moară». Se poate recunoaşte această valorizare religioasă a morţii în anumite creaţii folclorice ale românilor şi ale popoarelor sud-est europene. Cât despre «Hermes,», care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către «regi», adică de aristocraţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse. S-ar putea aşadar vedea în «Hermes» trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale «eroilor cavaleri» se înmulţesc în Balcani; ori, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia «regală» menţionată de Herodot.Acelaşi istoric declară că geţii «sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci» (IV, 93). «Ei se cred nemuritori», continuă Herodot, şi iată în ce chip: «credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon); unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebeleizis» (IV. 94; ca şi Zbelsurdos, https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376053443/3-religia-tracilor/Sarmizegetusa.jpg?height=400&width=292Gebeleizis ar fi un zeual furtunii, sau mai degrabă un vechi zeu al cerului. După ce relatează sacrificiul unui sol trimis la Zalmoxis, Herodot adaugă: «Aceiaşi traci, altădată, când tună şi fulgeră. slobodă săgeţi în aer împotriva cerului, ameninţându-l pe acest zeu: căci ei nu cred că există vreun alt zeu decât al lor» (IV, 94; după Legrand). [Cf. traducerea românească de Felicia Vanţ-Ştef : «credinţa lor este că ei nu mor ci, că cel care piere se duce la Zalmoxis - divinitatea lor, - pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis» (IV, 94). În ciuda mărturiei lui Herodot (exprimată e adevărat, cu o uimitoare neglijenţă, din punct de vedere gramatical şi stilistic), este greu să-i consideri pe Zalmoxis şi Gebeleizis unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă. Zalmoxis n-are nimic din atributele unui zeu al furtunii. În ce priveşte trasul cu arcul, ne putem întreba dacă Herodot a înţeles bine sensul ritualului. Este foarte probabil că nu zeul (Gebeleizis) era cel ameninţat, ci puterile demoniace întruchipate în nori. Altfel spus, era vorba despre un act cultual pozitiv: era imitat, şi indirect era ajutat, zeul fulgerelor împotriva demonilor beznelor. Cert este că «istoria» lui Gebeleizis nu poate fi reconstituită[4] (http://javascript<strong></strong>:void(0);).https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376163260/3-religia-tracilor/Agighiol%201.jpg?height=400&width=283 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Agighiol%201.jpg?attredirects=0)
Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. După cele aflate de la grecii din Hellespont şi din Marea Neagră, cultul lui Zalmoxis comporta credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic printr-un caracter misteric al cultului. Nu se cunosc ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indică un scenariu mitico-ritual al morţii (ocultare) şi «reîntoarcere pe pământ» (epifanie). Istoricul grec relatează şi sacrificiul uman al aruncării unui mesager în vârfurile a trei suliţe, prin care se reactualizau raporturile dintre geţi şi zeul lor. Dar elementele cele mai caracteristice ale cultului lui Zalmoxis sunt banchetele ceremoniale, ocultări în «locuinţa lui subpământeană», epifania lui după patru ani de viaţă subpământeană, imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă, apropiindu-l pe Zalmoxis de Mistere.
4 Faptul că mitologia folclorică românească în jurul profetului Ilie conţine numeroase elemente proprii unui zeu al furtunii, demonstrează, cel puţin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării Daciei, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite de asemenea, că ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală a sfârşit prin a-l confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330376357271/3-religia-tracilor/Bulgaria%20traci%201.jpg?height=400&width=292 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/Bulgaria%20traci%201.jpg?attredirects=0)
Imaginile de mai jos reprezintă aplice de argint, parţial aurite, din tezaurul de la Letniţa (Letnitza) cu o simbolistică evidentă, incluzând mitul dragonului-cal-de-mare sau al şarpelui cu trei capete. Prima jumătate a secolului al IV-lea î. Hr.https://sites.google.com/site/istoriareligiei/_/rsrc/1330380328393/3-religia-tracilor/letnitsa_apliquees_silver_gilt2.jpg?height=400&width=327 (https://sites.google.com/site/istoriareligiei/3-religia-tracilor/letnitsa_apliquees_silver_gilt2.jpg?attredirects=0 )