Adrian Pop
18.10.2012, 10:18
Doru Mihăescu – Un nedreptățit al vremurilor: George Radu Melidon Posted on 17 octombrie 2012 (http://melidoniumm.wordpress.com/2012/10/17/doru-mihaescu-un-nedreptatit-al-vremurilor-george-radu-melidon/)
http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/10/doru-mihaescu.jpg?w=101&h=131 (http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/10/doru-mihaescu.jpg) „Considerând că Romanul posedă, de mai mulţi ani, mai multe şcoli primare şi secundare, publice şi private, care au trebuit să producă măcar cititori cu dorinţa de a-şi spori cunoştinţele şi a satisface curiozitatea prin lectură …”, cu alte cuvinte, având în vedere faptul că fusese, în linii mari, realizat, în urbea sa natală, obiectivul învăţământului popular (primar şi secundar, rural şi urban), pentru care, timp de decenii, militase cu sârguinţă şi ardoare nu numai prin intermediul scrisului, ci şi prin acţiunea practică a deţinătorului mai multor funcţii publice în acest domeniu, la 2 aprilie 1885 (adică la aproape patru ani după revenirea sa definitivă la Roman), George-Radu Melidon aprecia că sosise timpul să ofere oraşului său un Meledonium. Şi cum acest cuvânt, originală creaţie lexicală (compusă din Meledon, variantă populară sau, poate, creată de autorul însuşi, pentru a corespunde vechiului grec. meledonós „care are grijă de, protector” + (do)nium < latin. donum „dar (donaţie)” ori, mai degrabă, formată prin alăturarea unei terminaţii latine numelui Melidon < neogrec. méli „miere” + dóno = dído „a da, a dărui”), se putea dovedi destul de greu de înţeles, îi adăuga, într-un limbaj cu mult mai accesibil, Cărţi oferite în dar comunei Roman de către D[omnul] George Radu Melidon, pentru începerea unei biblioteci publice, de ştiinţă, litere şi istorie naţională. De remarcat amănuntul că numele nu mai este aici Meledon (de unde Meledonium), ci Melidon, de la care s-a ajuns şi la varianta Milidon. Au existat, prin urmare, trei variante ale acestui patronim: Meledon (variantă populară sau creată de autorul însuşi), Melidon (varianta cea mai frecventă şi, de fapt, cea adevărată, corectă, a acestui nume de provenienţă neogreacă) și Milidon (varianta cea mai rară și cu siguranță, populară). Toate cele trei variante au fost folosite de-a lungul timpului şi de autorul însuşi, pentru a semna texte publicate sau manuscrise. Revenind la titlul complet al donaţiei, trebuie spus că anunţatul profil „ştiinţă, litere şi istorie naţională”, al viitoarei „biblioteci publice”, nu trebuie înţeles doar ca un obiectiv, mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci, având în vedere fie şi numai lista celor circa patruzeci de titluri din această donaţie (de 216 titluri, în 228 volume), pe care o regăsim în articolul Gheorghe Radu Melidon, întemeietorul Bibliotecii publice din Roman, din revista „Melidonium” (anul I, nr. 1), ca o realitate, ale cărei fundamente fuseseră de la bun început aşezate. Titlurile conţinute în listele respective ne oferă de asemenea posibilitatea de a remarca atât valoarea deosebită a fondului de carte şi periodice care urma a fi donat, cât şi orizontul larg şi divers al preocupărilor eruditului intelectual romaşcan, mergând de la lucrări literare româneşti, mai vechi sau mai noi, precum Satirele lui Antioh Cantemir ori Poeziile lui Gheorghe Asachi, la lucrări lingvistice, precum Limba după documentele vechi (în Cuvinte din bătrâni, I–II, Bucureşti, 1878–1879, a lui B.P. Hasdeu) sau Academia Română, Dicţionar (A.T. Laurian, I.C. Massim, Dicţionarul limbei române …, I–III, Bucureşti, 1873–1877), la lucrări de filologie clasică, precum G. Bernhardy, Griechische Litteratur (Grundriss der Griechischen Litteratur …, I–II, Halle, 1852–1856) (ediţia a II-a; ed. a III-a, Halle, 1856–1861 = 3 vol.) ori texte din Iulius Caesar, Tacitus, Titus Livius, la lucrări juridice, de la Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652) la Dreptul public al românilor, de Simion Bărnuţiu, Iaşi, 1867, la lucrări privitoare la educaţie şi învăţământ (Educaţiunea copiilor, a lui Ioan Popp, Bucureşti, 1869, Lepturariul românesc, a lui Aron Pumnul, Viena, 1865, Şcoalele săteşti în România. Istoricul lor, de la 1830–1867, a lui V. A. Urechia, Bucureşti, 1868), la lucrări de istorie naţională, europeană şi universală (Istoria pentru începutul românilor în Dacia, a lui Petru Maior, Buda, 1834, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, a lui Gheorghe Şincai, I–III, Iaşi, 1853–1854, Letopiseţele Ţării Moldovei, editate de Mihail Kogălniceanu, I–III, Iaşi, 1845–1852, Eteria sau jalnicele scene prilejite în Moldova de răzvrătirile grecilor, a lui Alecu Beldiman, Iaşi, 1861, Creştinismul în Dacia şi creştinarea românilor, a lui Ghenadie Enăceanu, Bucureşti, 1878, Istoria bisericească a românilor, a lui Filaret Scriban, Iaşi, 1877, Istoria critică a românilor, a lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1873, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, I–II, ale episcopului Melchisedec Ştefănescu, Bucureşti, 1869, respectiv 1874–1875, Histoire de la Campagne de France, a lui Ferdinand Delannay, Paris, 1871, Origine de ľAlemagne et de ľEmpire germanique, a lui Jules Zeller, Paris, 1872, Aus Metternich’s nachgelassenen Papieren Herausgegeben von dem Sohn des Staatskanzlers Fürsten Richard Metternich – Winneburg, I–II, V–VII, Viena, 1880–1883, Histoire universelle …, a lui Victor Duruy, Paris, 1878), la lucrări de biologie (Charles Darwin, Ľorigine des espčces …, Paris, 1873 şi Voyages ďun naturaliste autour du monde …, Paris, 1875), la lucrări de agronomie (Ion Ionescu (de la Brad), Agricultura română din judeţul Dorohoi, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti,1866, 1868, 1869), la lucrări privitoare la studiul şi răspândirea Bibliei (I. H. Rădulescu, Biblicele sau notiţii istorice, philosophice, religioase şi politice asupra Bibliei, Paris, 1858; Louis Jacolliot, La Bible dans ľInde. Vie de Iezeus Christna, Paris, 1869), la studii de statistică (Analele statistice ale României, apărute începând din anul 1860, sub conducerea lui Dionisie Pop Marţian), la lucrări de geografie românească şi universală (de la Descrierea Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir (ed. Iaşi, 1851) la Tour de Monde, de Paris ŕ Bucarest) etc. Fie şi din această sumară enumerare, ne putem da seama de valoarea şi semnificaţia gestului făcut de George-Radu Melidon, care înţelegea să doneze un adevărat tezaur bibliologic, pentru a pune bazele unei serioase biblioteci publice în oraşul său natal. Pe de altă parte, rămânem impresionaţi de diversitatea preocupărilor sale, de deschiderea polivalentă, atât spre domeniul naţional, cât şi (în condiţiile cunoaşterii, deopotrivă, a limbilor clasice şi a unor limbi moderne, precum franceza şi germana), spre domeniile literaturilor antice, greacă şi latină, ca şi spre cele ale ştiinţei, culturii şi civilizaţiei europene moderne. Ce s-a ales din tot acest preţios fond de carte, în vremurile care au urmat, la o jumătate de veac după moartea lui George-Radu Melidon? Acea jumătate de veac, pe care el şi-o imagina, într-o proză a sa de anticipaţie, ca un salt spre civilizaţie … Din câte am înţeles, niciunul dintre titlurile donate la 2 aprilie 1885 nu mai există în fondul Bibliotecii Municipale din Roman şi, de fapt, nici nu se ştie dacă mai există pe undeva … Numele „George-Radu Melidon”, care, pe bună dreptate, fusese atribuit cândva (probabil pe la 1900) unei străzi din apropierea Bisericii „Sfântul Gheorghe”, a fost eliminat în perioada comunistă, iar nedreptatea a rămas, ca atâtea altele (şi nu numai de acest fel), neînlăturată, deşi ne aflăm după şi nu înainte de 1989, şi chiar în ţara în care anul 1989 nu a putut fi depăşit fără sacrificiul suprem al atâtor şi atâtor oameni tineri … Având în vedere, însă, faptul că, în condiţiile în care s-a păstrat lista originală a cărţilor şi periodicelor donate atunci, Biblioteca Municipală din Roman a putut fi numită, totuşi, „George-Radu Melidon” şi că a fost posibilă chiar înfiinţarea unei Societăţi Culturale „George Radu Melidon”, iar revista pe care această societate o editează a ajuns să poarte ca nume titlul principal al impresionantei sale donaţii (Melidonium), este, credem, normal ca cercetarea în continuare, a personalităţii, a vieţii, activităţii şi scrierilor sale, unele încă inedite, cele mai multe greu accesibile, să reprezinte şi de acum înainte o preocupare constantă a acestei reviste. Momentul ni se pare cu atât mai potrivit, cu cât în anul 2011 s-au împlinit 180 de ani de la naşterea, iar în anul 2012 se împlinesc 115 ani de la moartea lui George-Radu Melidon. Propunem deci publicarea, începând cu numărul de faţă, a unor noi contribuţii de acest fel, pe care o inaugurăm cu o scrisoare inedită şi cu două semnificative creaţii poetice, selectate cândva de Nicolae Iorga, pentru volumul Poezii ale scriitorilor din epoca Unirii (Vălenii de Munte, 1909), pentru a o continua, eventual, în numărul următor, cu o altă scrisoare inedită (de astă dată în limba franceză, trimisă în 1849, din Franţa, doctorului romaşcan Alexandru Theodori), urmată de povestirea unei sugestive călătorii, de şase ore, de la Iaşi la Roman, cu diligenţa poştei şi de o interesantă descriere a oraşului Roman, aşa cum arăta el la mijlocul secolului al XIX-lea. Să începem, deocamdată, cu scrisoarea inedită, trimisă din Roman, de George-Radu Melidon, la 28 martie 1885, lui Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşanu, cu doi ani mai tânărul său coleg de luptă pentru Unirea din 1859 (fost secretar al Adunării Ad-hoc a Moldovei), de eforturi pentru emanciparea şi modernizarea României, coleg de preocupări intelectuale, într-o anumită măsură comune, cu o bogată activitate ştiinţifică (membru, din anul 1871, al Academiei Române, vicepreşedinte (1879–1882) şi chiar preşedinte al Academiei (1882–1884), apoi, din 1885 şi până la moarte (1914), secretar general), dar şi cu o cel puţin la fel de bogată activitate politică (secretar particular al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ministru, în diferite ministere şi în mai multe rânduri, în timpul lui Cuza, dar mai ales, după, chiar preşedinte al Consiliului de Miniştri (1895–1896, 1897–1899, 1901–1904, 1907–1908), fondator (în 1875), iar după moartea, în 1891, a lui Ion C. Brătianu, lider al Partidului Naţional Liberal, ales la Congresul de la Iaşi, din noiembrie 1892). Când Melidon îi adresa scrisoarea pe care o vom reproduce mai jos, D.A.Sturdza era senator de Roman (al judeţului Roman) şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Textul scrisorii, care se păstrează în colecţiile Bibliotecii Academiei Române, va fi redat în acord cu normele ortografice actuale, va fi însoţit, acolo unde este cazul, de note explicative, incluzând şi unele comentarii. Preaonoratul meu Domn, Cunoaşteţi că mă aflu retras infirm[1] la Roman, cu o mică pensie neviageră, pe care o datoresc tot numai generosului concurs ce aţi binevoit a-mi da la Senat, în 1882[2]. Aici, comuna, care nu putea găsi altfel profesori buni pentru Gimnaziul Comunal, mi-a oferit 250 lei pe lună[3], pentru a face lecţiunile de istorie universală. Acest adaos de venit este singurul mijloc cu care am putut întreprinde educaţiunea micului meu copilaş[4], aflat la studii gimnaziale în Institutele Unite din Iaşi, cu o cheltuială de 1800 lei pe an. Acum, însă, Gimnaziul din Roman, trecut fiind la stat[5], regulile pensionarilor nu permit cumularea de nicio funcţiune din ale statului. N-aş mai putea, dar, funcţiona la Gimnaziu decât numai când retribuţiunea catedrei de istorie ar fi înscrisă numai ca diurnă, ca pentru un vechi profesor, cu experienţă pedagogică apreciată, la care nu se pot avea altfel de improviziuni sau când retribuţiunea ar fi prevăzută cu toate gradaţiunile cuvenite unei vechimi ca a mea, de peste 20 ani, şi astfel, fiind mai ridicată decât pensiunea, aş putea opta pentru ea, în mod provizoriu. Mă adresez, dar, cu cea mai respectuoasă rugăminte, pentru a nu rămâne lipsit de mijloacele cerute pentru educaţiunea copilaşului pe care Dumnezeu au voit să mi-l trimită tocmai acum, la sfârşitul puterilor mele şi carele vă va pomeni în toată viaţa lui, precum şi eu am pomenit, încă din prima funcţie, nobila familie a Sturzeştilor – Miclăuşeni[6]. Dacă împrejurările Ţării nu au permis a mi se face o retragere mai justă, faţă cu lungile şi grelele mele munci din timpuri ca ale Unirii[7], nu mă pot însă îndoi că bărbaţi de sentimentele şi nobilitatea D[omniei Voa]stre nu vor găsi chipuri de a veni în ajutorul bunelor merite, pe o cale sau pe alta, fie măcar şi prin o subvenţiune de studii pentru copil, analoagă cu cheltuiala mai sus indicată. Onor[atul] domn Paul Străjescu[8] nu au binevoit a se însărcina să vă vorbească în această chestiune şi credinţa mea în generozitatea înnăscută a Domniei Voastre este singura scuză pentru cutezarea cu care mi-am permis a vă adresa aceste rânduri eu însumi. Al Domniei Voastre, preaonoratul meu Domn, întru totul respectuos şi devotat, Melidon. Roman, 1885, 28 mart [1] Cu sensul „bolnav; neputincios”. [1] Ca urmare a interpelării din Senat a lui D.A. Sturdza, la 31 octombrie 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice numise pe George-Radu Melidon, profesor de istorie la Gimnaziul „Roman-Vodă”. [1] La această „mică şi foarte modestă sumă, de 250 franci” s-a ajuns la solicitarea primarului de atunci, Gh. Vucenic, care, adresându-se Consiliului Comunal (Local) Roman, arăta, între altele, că Melidon a fost primul „în partea Ţării Moldovei care a făcut a se începe scrierea limbii române cu litere latine, strămoşeşti”, că „nu se pot enumera aice toate meritele acestui bărbat, menit de natură a servi şcoalei” şi ca urmare, în condiţiile în care sănătatea nu i-a mai permis să stea în Bucureşti, unde era directorul Şcolii Normale, „noi trebuie să fim mândri a avea în societatea noastră un asemenea bărbat şi încă cu mai multă mândrie, căci e romaşcan” (Nicolae Gr. Steţcu, Gheorghe A.M. Ciobanu, Pagini din istoria Liceului Roman-Vodă, 1872–1972, Roman, 1972, p. 60). În treacăt fie spus, în Roman a existat, inclusiv în perioada comunistă, o stradă cu numele Gh. Vucenic … [1] Dimitrie-Radu Melidon, atunci în vârstă de 13 ani (născut în Bucureşti, la 15 februarie 1872). [1] Trecerea Gimnaziului „Roman-Vodă” din finanţarea Consiliului Local (Comunal) la bugetul statului, solicitată de mai mulţi orăşeni, conform petiţiei citite în şedinţa de Consiliu din 3 martie 1885, de către primarul, dr. Pandele Grigorescu, a ajuns să fie votată în Adunarea Deputaţilor la 19 martie, promulgată la 2 aprilie şi publicată în Monitorul Oficial la 16 aprilie 1885 (N. Gr. Steţcu, Gh. A. M. Ciobanu, op. cit., p. 67). [1] Din care făcea parte şi Dimitrie A. Sturdza – Miclăuşanu, o personalitate ştiinţifică şi politică a vremii şi unul din cei mai mari donatori ai Bibliotecii Academiei Române. După moartea fratelui său, Gheorghe (Iorgu) Sturdza, soţia acestuia, Maria Sturdza, născută Ghica, fiica scriitorului Ion Ghica, împreună cu fiica sa, Ecaterina, căsătorită Cantacuzino, au finanţat construirea şi înzestrarea cu mobilier a primului Liceu de fete din Roman (în anii 1921–1923), participând apoi cu regularitate la serbările şcolare, de Crăciun, de Paşti şi de sfârşit de an (de dinaintea războiului), oferind cadouri elevelor şi ajutând în mod deosebit pe cele din familii nevoiaşe. Astăzi, acea şcoală nu mai există ca instituţie de sine stătătoare, clădirea sa (deosebită arhitectural) se află în paragină, iar numele, „Corpul B”, al Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, nu mai aminteşte cu nimic de acele nobile Doamne, a căror memorie s-ar fi cuvenit ca, după 1989, să fie readusă în actualitate. [1] Constatare amară, a unui mare patriot şi militant, pe multiple planuri, pentru Unire, apoi pentru desăvârşirea ei şi pentru modernizarea României, ajuns ca, la 54 de ani, bolnav şi cu un copil de 13 ani în întreținere, să fie nevoit a se adresa din nou, în mod direct, fostului său camarad de luptă unionistă şi protector, care-l mai ajutase cândva, în tinereţe, dar mai ales, îl mai ajutase cu doar trei ani mai înainte … [1] Paul Străjescu (1848–1887), primar al oraşului Roman, din anul 1876, iar la vremea când G.R. Melidon scria lui D.A. Sturdza, deputat liberal în Cameră, din partea Colegiului al II-lea, din Roman, unde fusese ales în anul 1883.
* Şi acum, însoţite de câteva note explicative, privitoare la unele cuvinte, cele două poezii, ambele ocazionale, ecouri ale unor evenimente din perioada 1852–1871 (crearea primelor unităţi ale armatei moldovene moderne şi Sărbătoarea de la Putna), selectate de Nicolae Iorga pentru volumul menţionat mai sus, unde pot fi regăsite la p. 67–71.
La fel ca toate celelalte creaţii ale scriitorului romaşcan, ele nu trebuie judecate ca scrieri ale unui autor clasic, ci ale unuia dintre autorii obişnuiţi ai epocii sale, influenţat de Chateaubriand şi Lamartine (din care a şi tradus, de altfel), dar şi de Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi mai ales, de Vasile Alecsandri. Prin urmare, considerăm nepotrivit a fi judecate altfel, chiar dacă tentaţiile nu lipsesc şi pot fi, pentru unii, chiar ademenitoare.
Rămân, fără doar şi poate, valabile sinceritatea şi bunele intenţii ale mesajului unui adevărat patriot, valoarea de document de epocă, unele interesante fapte de limbă, dar şi pasaje care se dovedesc a nu fi mai prejos decât altele, asemănătoare, din cu mult mai bine cunoscute şi studiate creaţii poetice, ale aceleiaşi generaţii din istoria literaturii române.
Şi pentru că toate acestea reprezintă punctul de vedere al unui romaşcan, n-ar trebui uitată, desigur, normala, poate chiar inerenta componentă subiectivă …
Pe de altă parte, romaşcanii, în general, n-ar trebui să uite, la rândul lor, datoria pe care, cunoscându-l mai bine prin aceste texte, ca şi prin altele, care, poate, vor urma, încă o mai au faţă de înaintaşul lor, George-Radu Melidon.
La coroana lui Ştefan cel Mare Muza mea, ia-ţi lira-n mână, să cântăm o zi frumoasă, A Moldovei veche slavă, al ei mândru viitor, Azi, coroana unui érou[9] din mormântul său e scoasă, Odor scump, nepieritor. Al lui Ştefan, Domn cel Mare, veac de aur ne revine, Lumea-i plină de-al lui nume, saltă munţi, codrii răsun’, Braţul său ştia să-nfrunte multe seminţii vecine, Baia, Racova ne-o spun. De la plaiuri pân’ la Mare se întindea a lui domnie, A sa spadă în războaie patruzeci a mânuit Şi românul pe-a sa ţară a putut mândru să fie, Neplecat, nebiruit. Dar căzu eroul mare, ca stejarul de pe munte, Viscoli grele şi furtune peste noi mii au trecut, Pe al secolilor luciu, fără barcă, fără punte, Pierduţi, poate, ne-am crezut … Însă nu, Ştefan cel Mare din cenuşa sa reînvie, La cuvântul lui Moldova în picioare s-au sculat, Azi, cu mâna pe coroană-i, tot românul va să ştie C-al său drept e apărat. Da, aşa, acum ştim bine c-avem tron, c-avem domnie, C-avem ţară, c-avem drepturi, că am fost ceva-n trecut, Că sântem un pópol[10] vrednic, ce îşi are o solie, Neclintit, neabătut. Salutare, simbol sfinte, al unui Domn al nostru Mare, Ce reverşi raze de slavă pe pământul meu iubit! În ăst timp de multe valuri, de-ndelungă, grea cercare, Tu eşti şi rămâi de-a pururi semnul nostru cel dorit. Întăiul escadron (Dedicat cavaleriei moldovene) La front cu toţii, copii de ţară, A noastre şiruri să îndesim! Pentru Moldova, în astă oară[11] Poate se cere ca să murim. Steagul se înalță, trompeta sună Al vitejiei războinic ton, Mândri, pe linii, în şiruri s-adună Bravii celui dintăi escadron. Duşmanul vine, ca neagra ceaţă, Mii baionete în jururi sclipesc, Coloane dese ne stau în faţă, Tunuri, din spate, ne urmăresc. Dar nu ne pasă de dúşman c-apare, Ca o furtună la orizon, Trăiască Ţara! Noi ţinem tare, Noi, bravii celui dintăi escadron. Aşa muri-vom azi, în zi mare, Însă din Ţară nu ieşim vii, Domnul din ceruri să-şi facă-ndurare Cu-a noastre mame, soţii şi copii! Dar, n-aveţi grijă, căci lumea ştie Că pentru Ţară pierim, pentru tron, Ştiu jurământul cum să şi-l ţie Bravii celui dintăi escadron. Vină, duşmane! Cum vrei ne strică, Căci noi din locuri nu ne clintim! Zvârlim şi arma, dacă ţi-i frică, Îţi dăm şi caii, dar tot nu fugim! A ta putere nu ne-ngrozeşte, Nici al tău număr, nici al tău ton! Mor pentru Ţară toţi, voiniceşte, Bravii celui dintăi escadron. …………………………………………….. Dar[12], ura, ziceţi, copii de ţară! Duşmanul piere de cum a venit, Duşmanul fuge de-a noastre hotare, Căci cu ruşine a fost biruit. Ura, căci lumea are să ştie Că pe Moldova şi pe-al ei tron Le-am apărat noi azi, cu tărie, Noi, bravii celui dintăi escadron. [1] Érou = eróu, cu accentul originar, din greaca veche (accentuarea eróu se datorează influenţei franceze). [1] Pópol = popor, neologism, provenit din italianul popolo, care nu s-a impus. [1] Oară „dată” (în astă oară „de astă dată”), arhaism, moştenit din latinescul hora „oră; moment”, cunoscut acum în compusul bunăoară, sau, la plural, în adeseori, alteori, uneori etc. [1] Dar „aşadar; deci; prin urmare”.
http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/10/doru-mihaescu.jpg?w=101&h=131 (http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/10/doru-mihaescu.jpg) „Considerând că Romanul posedă, de mai mulţi ani, mai multe şcoli primare şi secundare, publice şi private, care au trebuit să producă măcar cititori cu dorinţa de a-şi spori cunoştinţele şi a satisface curiozitatea prin lectură …”, cu alte cuvinte, având în vedere faptul că fusese, în linii mari, realizat, în urbea sa natală, obiectivul învăţământului popular (primar şi secundar, rural şi urban), pentru care, timp de decenii, militase cu sârguinţă şi ardoare nu numai prin intermediul scrisului, ci şi prin acţiunea practică a deţinătorului mai multor funcţii publice în acest domeniu, la 2 aprilie 1885 (adică la aproape patru ani după revenirea sa definitivă la Roman), George-Radu Melidon aprecia că sosise timpul să ofere oraşului său un Meledonium. Şi cum acest cuvânt, originală creaţie lexicală (compusă din Meledon, variantă populară sau, poate, creată de autorul însuşi, pentru a corespunde vechiului grec. meledonós „care are grijă de, protector” + (do)nium < latin. donum „dar (donaţie)” ori, mai degrabă, formată prin alăturarea unei terminaţii latine numelui Melidon < neogrec. méli „miere” + dóno = dído „a da, a dărui”), se putea dovedi destul de greu de înţeles, îi adăuga, într-un limbaj cu mult mai accesibil, Cărţi oferite în dar comunei Roman de către D[omnul] George Radu Melidon, pentru începerea unei biblioteci publice, de ştiinţă, litere şi istorie naţională. De remarcat amănuntul că numele nu mai este aici Meledon (de unde Meledonium), ci Melidon, de la care s-a ajuns şi la varianta Milidon. Au existat, prin urmare, trei variante ale acestui patronim: Meledon (variantă populară sau creată de autorul însuşi), Melidon (varianta cea mai frecventă şi, de fapt, cea adevărată, corectă, a acestui nume de provenienţă neogreacă) și Milidon (varianta cea mai rară și cu siguranță, populară). Toate cele trei variante au fost folosite de-a lungul timpului şi de autorul însuşi, pentru a semna texte publicate sau manuscrise. Revenind la titlul complet al donaţiei, trebuie spus că anunţatul profil „ştiinţă, litere şi istorie naţională”, al viitoarei „biblioteci publice”, nu trebuie înţeles doar ca un obiectiv, mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci, având în vedere fie şi numai lista celor circa patruzeci de titluri din această donaţie (de 216 titluri, în 228 volume), pe care o regăsim în articolul Gheorghe Radu Melidon, întemeietorul Bibliotecii publice din Roman, din revista „Melidonium” (anul I, nr. 1), ca o realitate, ale cărei fundamente fuseseră de la bun început aşezate. Titlurile conţinute în listele respective ne oferă de asemenea posibilitatea de a remarca atât valoarea deosebită a fondului de carte şi periodice care urma a fi donat, cât şi orizontul larg şi divers al preocupărilor eruditului intelectual romaşcan, mergând de la lucrări literare româneşti, mai vechi sau mai noi, precum Satirele lui Antioh Cantemir ori Poeziile lui Gheorghe Asachi, la lucrări lingvistice, precum Limba după documentele vechi (în Cuvinte din bătrâni, I–II, Bucureşti, 1878–1879, a lui B.P. Hasdeu) sau Academia Română, Dicţionar (A.T. Laurian, I.C. Massim, Dicţionarul limbei române …, I–III, Bucureşti, 1873–1877), la lucrări de filologie clasică, precum G. Bernhardy, Griechische Litteratur (Grundriss der Griechischen Litteratur …, I–II, Halle, 1852–1856) (ediţia a II-a; ed. a III-a, Halle, 1856–1861 = 3 vol.) ori texte din Iulius Caesar, Tacitus, Titus Livius, la lucrări juridice, de la Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652) la Dreptul public al românilor, de Simion Bărnuţiu, Iaşi, 1867, la lucrări privitoare la educaţie şi învăţământ (Educaţiunea copiilor, a lui Ioan Popp, Bucureşti, 1869, Lepturariul românesc, a lui Aron Pumnul, Viena, 1865, Şcoalele săteşti în România. Istoricul lor, de la 1830–1867, a lui V. A. Urechia, Bucureşti, 1868), la lucrări de istorie naţională, europeană şi universală (Istoria pentru începutul românilor în Dacia, a lui Petru Maior, Buda, 1834, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, a lui Gheorghe Şincai, I–III, Iaşi, 1853–1854, Letopiseţele Ţării Moldovei, editate de Mihail Kogălniceanu, I–III, Iaşi, 1845–1852, Eteria sau jalnicele scene prilejite în Moldova de răzvrătirile grecilor, a lui Alecu Beldiman, Iaşi, 1861, Creştinismul în Dacia şi creştinarea românilor, a lui Ghenadie Enăceanu, Bucureşti, 1878, Istoria bisericească a românilor, a lui Filaret Scriban, Iaşi, 1877, Istoria critică a românilor, a lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, 1873, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, I–II, ale episcopului Melchisedec Ştefănescu, Bucureşti, 1869, respectiv 1874–1875, Histoire de la Campagne de France, a lui Ferdinand Delannay, Paris, 1871, Origine de ľAlemagne et de ľEmpire germanique, a lui Jules Zeller, Paris, 1872, Aus Metternich’s nachgelassenen Papieren Herausgegeben von dem Sohn des Staatskanzlers Fürsten Richard Metternich – Winneburg, I–II, V–VII, Viena, 1880–1883, Histoire universelle …, a lui Victor Duruy, Paris, 1878), la lucrări de biologie (Charles Darwin, Ľorigine des espčces …, Paris, 1873 şi Voyages ďun naturaliste autour du monde …, Paris, 1875), la lucrări de agronomie (Ion Ionescu (de la Brad), Agricultura română din judeţul Dorohoi, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, Agricultura română din judeţul Putna, Bucureşti,1866, 1868, 1869), la lucrări privitoare la studiul şi răspândirea Bibliei (I. H. Rădulescu, Biblicele sau notiţii istorice, philosophice, religioase şi politice asupra Bibliei, Paris, 1858; Louis Jacolliot, La Bible dans ľInde. Vie de Iezeus Christna, Paris, 1869), la studii de statistică (Analele statistice ale României, apărute începând din anul 1860, sub conducerea lui Dionisie Pop Marţian), la lucrări de geografie românească şi universală (de la Descrierea Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir (ed. Iaşi, 1851) la Tour de Monde, de Paris ŕ Bucarest) etc. Fie şi din această sumară enumerare, ne putem da seama de valoarea şi semnificaţia gestului făcut de George-Radu Melidon, care înţelegea să doneze un adevărat tezaur bibliologic, pentru a pune bazele unei serioase biblioteci publice în oraşul său natal. Pe de altă parte, rămânem impresionaţi de diversitatea preocupărilor sale, de deschiderea polivalentă, atât spre domeniul naţional, cât şi (în condiţiile cunoaşterii, deopotrivă, a limbilor clasice şi a unor limbi moderne, precum franceza şi germana), spre domeniile literaturilor antice, greacă şi latină, ca şi spre cele ale ştiinţei, culturii şi civilizaţiei europene moderne. Ce s-a ales din tot acest preţios fond de carte, în vremurile care au urmat, la o jumătate de veac după moartea lui George-Radu Melidon? Acea jumătate de veac, pe care el şi-o imagina, într-o proză a sa de anticipaţie, ca un salt spre civilizaţie … Din câte am înţeles, niciunul dintre titlurile donate la 2 aprilie 1885 nu mai există în fondul Bibliotecii Municipale din Roman şi, de fapt, nici nu se ştie dacă mai există pe undeva … Numele „George-Radu Melidon”, care, pe bună dreptate, fusese atribuit cândva (probabil pe la 1900) unei străzi din apropierea Bisericii „Sfântul Gheorghe”, a fost eliminat în perioada comunistă, iar nedreptatea a rămas, ca atâtea altele (şi nu numai de acest fel), neînlăturată, deşi ne aflăm după şi nu înainte de 1989, şi chiar în ţara în care anul 1989 nu a putut fi depăşit fără sacrificiul suprem al atâtor şi atâtor oameni tineri … Având în vedere, însă, faptul că, în condiţiile în care s-a păstrat lista originală a cărţilor şi periodicelor donate atunci, Biblioteca Municipală din Roman a putut fi numită, totuşi, „George-Radu Melidon” şi că a fost posibilă chiar înfiinţarea unei Societăţi Culturale „George Radu Melidon”, iar revista pe care această societate o editează a ajuns să poarte ca nume titlul principal al impresionantei sale donaţii (Melidonium), este, credem, normal ca cercetarea în continuare, a personalităţii, a vieţii, activităţii şi scrierilor sale, unele încă inedite, cele mai multe greu accesibile, să reprezinte şi de acum înainte o preocupare constantă a acestei reviste. Momentul ni se pare cu atât mai potrivit, cu cât în anul 2011 s-au împlinit 180 de ani de la naşterea, iar în anul 2012 se împlinesc 115 ani de la moartea lui George-Radu Melidon. Propunem deci publicarea, începând cu numărul de faţă, a unor noi contribuţii de acest fel, pe care o inaugurăm cu o scrisoare inedită şi cu două semnificative creaţii poetice, selectate cândva de Nicolae Iorga, pentru volumul Poezii ale scriitorilor din epoca Unirii (Vălenii de Munte, 1909), pentru a o continua, eventual, în numărul următor, cu o altă scrisoare inedită (de astă dată în limba franceză, trimisă în 1849, din Franţa, doctorului romaşcan Alexandru Theodori), urmată de povestirea unei sugestive călătorii, de şase ore, de la Iaşi la Roman, cu diligenţa poştei şi de o interesantă descriere a oraşului Roman, aşa cum arăta el la mijlocul secolului al XIX-lea. Să începem, deocamdată, cu scrisoarea inedită, trimisă din Roman, de George-Radu Melidon, la 28 martie 1885, lui Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşanu, cu doi ani mai tânărul său coleg de luptă pentru Unirea din 1859 (fost secretar al Adunării Ad-hoc a Moldovei), de eforturi pentru emanciparea şi modernizarea României, coleg de preocupări intelectuale, într-o anumită măsură comune, cu o bogată activitate ştiinţifică (membru, din anul 1871, al Academiei Române, vicepreşedinte (1879–1882) şi chiar preşedinte al Academiei (1882–1884), apoi, din 1885 şi până la moarte (1914), secretar general), dar şi cu o cel puţin la fel de bogată activitate politică (secretar particular al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ministru, în diferite ministere şi în mai multe rânduri, în timpul lui Cuza, dar mai ales, după, chiar preşedinte al Consiliului de Miniştri (1895–1896, 1897–1899, 1901–1904, 1907–1908), fondator (în 1875), iar după moartea, în 1891, a lui Ion C. Brătianu, lider al Partidului Naţional Liberal, ales la Congresul de la Iaşi, din noiembrie 1892). Când Melidon îi adresa scrisoarea pe care o vom reproduce mai jos, D.A.Sturdza era senator de Roman (al judeţului Roman) şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Textul scrisorii, care se păstrează în colecţiile Bibliotecii Academiei Române, va fi redat în acord cu normele ortografice actuale, va fi însoţit, acolo unde este cazul, de note explicative, incluzând şi unele comentarii. Preaonoratul meu Domn, Cunoaşteţi că mă aflu retras infirm[1] la Roman, cu o mică pensie neviageră, pe care o datoresc tot numai generosului concurs ce aţi binevoit a-mi da la Senat, în 1882[2]. Aici, comuna, care nu putea găsi altfel profesori buni pentru Gimnaziul Comunal, mi-a oferit 250 lei pe lună[3], pentru a face lecţiunile de istorie universală. Acest adaos de venit este singurul mijloc cu care am putut întreprinde educaţiunea micului meu copilaş[4], aflat la studii gimnaziale în Institutele Unite din Iaşi, cu o cheltuială de 1800 lei pe an. Acum, însă, Gimnaziul din Roman, trecut fiind la stat[5], regulile pensionarilor nu permit cumularea de nicio funcţiune din ale statului. N-aş mai putea, dar, funcţiona la Gimnaziu decât numai când retribuţiunea catedrei de istorie ar fi înscrisă numai ca diurnă, ca pentru un vechi profesor, cu experienţă pedagogică apreciată, la care nu se pot avea altfel de improviziuni sau când retribuţiunea ar fi prevăzută cu toate gradaţiunile cuvenite unei vechimi ca a mea, de peste 20 ani, şi astfel, fiind mai ridicată decât pensiunea, aş putea opta pentru ea, în mod provizoriu. Mă adresez, dar, cu cea mai respectuoasă rugăminte, pentru a nu rămâne lipsit de mijloacele cerute pentru educaţiunea copilaşului pe care Dumnezeu au voit să mi-l trimită tocmai acum, la sfârşitul puterilor mele şi carele vă va pomeni în toată viaţa lui, precum şi eu am pomenit, încă din prima funcţie, nobila familie a Sturzeştilor – Miclăuşeni[6]. Dacă împrejurările Ţării nu au permis a mi se face o retragere mai justă, faţă cu lungile şi grelele mele munci din timpuri ca ale Unirii[7], nu mă pot însă îndoi că bărbaţi de sentimentele şi nobilitatea D[omniei Voa]stre nu vor găsi chipuri de a veni în ajutorul bunelor merite, pe o cale sau pe alta, fie măcar şi prin o subvenţiune de studii pentru copil, analoagă cu cheltuiala mai sus indicată. Onor[atul] domn Paul Străjescu[8] nu au binevoit a se însărcina să vă vorbească în această chestiune şi credinţa mea în generozitatea înnăscută a Domniei Voastre este singura scuză pentru cutezarea cu care mi-am permis a vă adresa aceste rânduri eu însumi. Al Domniei Voastre, preaonoratul meu Domn, întru totul respectuos şi devotat, Melidon. Roman, 1885, 28 mart [1] Cu sensul „bolnav; neputincios”. [1] Ca urmare a interpelării din Senat a lui D.A. Sturdza, la 31 octombrie 1881, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice numise pe George-Radu Melidon, profesor de istorie la Gimnaziul „Roman-Vodă”. [1] La această „mică şi foarte modestă sumă, de 250 franci” s-a ajuns la solicitarea primarului de atunci, Gh. Vucenic, care, adresându-se Consiliului Comunal (Local) Roman, arăta, între altele, că Melidon a fost primul „în partea Ţării Moldovei care a făcut a se începe scrierea limbii române cu litere latine, strămoşeşti”, că „nu se pot enumera aice toate meritele acestui bărbat, menit de natură a servi şcoalei” şi ca urmare, în condiţiile în care sănătatea nu i-a mai permis să stea în Bucureşti, unde era directorul Şcolii Normale, „noi trebuie să fim mândri a avea în societatea noastră un asemenea bărbat şi încă cu mai multă mândrie, căci e romaşcan” (Nicolae Gr. Steţcu, Gheorghe A.M. Ciobanu, Pagini din istoria Liceului Roman-Vodă, 1872–1972, Roman, 1972, p. 60). În treacăt fie spus, în Roman a existat, inclusiv în perioada comunistă, o stradă cu numele Gh. Vucenic … [1] Dimitrie-Radu Melidon, atunci în vârstă de 13 ani (născut în Bucureşti, la 15 februarie 1872). [1] Trecerea Gimnaziului „Roman-Vodă” din finanţarea Consiliului Local (Comunal) la bugetul statului, solicitată de mai mulţi orăşeni, conform petiţiei citite în şedinţa de Consiliu din 3 martie 1885, de către primarul, dr. Pandele Grigorescu, a ajuns să fie votată în Adunarea Deputaţilor la 19 martie, promulgată la 2 aprilie şi publicată în Monitorul Oficial la 16 aprilie 1885 (N. Gr. Steţcu, Gh. A. M. Ciobanu, op. cit., p. 67). [1] Din care făcea parte şi Dimitrie A. Sturdza – Miclăuşanu, o personalitate ştiinţifică şi politică a vremii şi unul din cei mai mari donatori ai Bibliotecii Academiei Române. După moartea fratelui său, Gheorghe (Iorgu) Sturdza, soţia acestuia, Maria Sturdza, născută Ghica, fiica scriitorului Ion Ghica, împreună cu fiica sa, Ecaterina, căsătorită Cantacuzino, au finanţat construirea şi înzestrarea cu mobilier a primului Liceu de fete din Roman (în anii 1921–1923), participând apoi cu regularitate la serbările şcolare, de Crăciun, de Paşti şi de sfârşit de an (de dinaintea războiului), oferind cadouri elevelor şi ajutând în mod deosebit pe cele din familii nevoiaşe. Astăzi, acea şcoală nu mai există ca instituţie de sine stătătoare, clădirea sa (deosebită arhitectural) se află în paragină, iar numele, „Corpul B”, al Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, nu mai aminteşte cu nimic de acele nobile Doamne, a căror memorie s-ar fi cuvenit ca, după 1989, să fie readusă în actualitate. [1] Constatare amară, a unui mare patriot şi militant, pe multiple planuri, pentru Unire, apoi pentru desăvârşirea ei şi pentru modernizarea României, ajuns ca, la 54 de ani, bolnav şi cu un copil de 13 ani în întreținere, să fie nevoit a se adresa din nou, în mod direct, fostului său camarad de luptă unionistă şi protector, care-l mai ajutase cândva, în tinereţe, dar mai ales, îl mai ajutase cu doar trei ani mai înainte … [1] Paul Străjescu (1848–1887), primar al oraşului Roman, din anul 1876, iar la vremea când G.R. Melidon scria lui D.A. Sturdza, deputat liberal în Cameră, din partea Colegiului al II-lea, din Roman, unde fusese ales în anul 1883.
* Şi acum, însoţite de câteva note explicative, privitoare la unele cuvinte, cele două poezii, ambele ocazionale, ecouri ale unor evenimente din perioada 1852–1871 (crearea primelor unităţi ale armatei moldovene moderne şi Sărbătoarea de la Putna), selectate de Nicolae Iorga pentru volumul menţionat mai sus, unde pot fi regăsite la p. 67–71.
La fel ca toate celelalte creaţii ale scriitorului romaşcan, ele nu trebuie judecate ca scrieri ale unui autor clasic, ci ale unuia dintre autorii obişnuiţi ai epocii sale, influenţat de Chateaubriand şi Lamartine (din care a şi tradus, de altfel), dar şi de Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi mai ales, de Vasile Alecsandri. Prin urmare, considerăm nepotrivit a fi judecate altfel, chiar dacă tentaţiile nu lipsesc şi pot fi, pentru unii, chiar ademenitoare.
Rămân, fără doar şi poate, valabile sinceritatea şi bunele intenţii ale mesajului unui adevărat patriot, valoarea de document de epocă, unele interesante fapte de limbă, dar şi pasaje care se dovedesc a nu fi mai prejos decât altele, asemănătoare, din cu mult mai bine cunoscute şi studiate creaţii poetice, ale aceleiaşi generaţii din istoria literaturii române.
Şi pentru că toate acestea reprezintă punctul de vedere al unui romaşcan, n-ar trebui uitată, desigur, normala, poate chiar inerenta componentă subiectivă …
Pe de altă parte, romaşcanii, în general, n-ar trebui să uite, la rândul lor, datoria pe care, cunoscându-l mai bine prin aceste texte, ca şi prin altele, care, poate, vor urma, încă o mai au faţă de înaintaşul lor, George-Radu Melidon.
La coroana lui Ştefan cel Mare Muza mea, ia-ţi lira-n mână, să cântăm o zi frumoasă, A Moldovei veche slavă, al ei mândru viitor, Azi, coroana unui érou[9] din mormântul său e scoasă, Odor scump, nepieritor. Al lui Ştefan, Domn cel Mare, veac de aur ne revine, Lumea-i plină de-al lui nume, saltă munţi, codrii răsun’, Braţul său ştia să-nfrunte multe seminţii vecine, Baia, Racova ne-o spun. De la plaiuri pân’ la Mare se întindea a lui domnie, A sa spadă în războaie patruzeci a mânuit Şi românul pe-a sa ţară a putut mândru să fie, Neplecat, nebiruit. Dar căzu eroul mare, ca stejarul de pe munte, Viscoli grele şi furtune peste noi mii au trecut, Pe al secolilor luciu, fără barcă, fără punte, Pierduţi, poate, ne-am crezut … Însă nu, Ştefan cel Mare din cenuşa sa reînvie, La cuvântul lui Moldova în picioare s-au sculat, Azi, cu mâna pe coroană-i, tot românul va să ştie C-al său drept e apărat. Da, aşa, acum ştim bine c-avem tron, c-avem domnie, C-avem ţară, c-avem drepturi, că am fost ceva-n trecut, Că sântem un pópol[10] vrednic, ce îşi are o solie, Neclintit, neabătut. Salutare, simbol sfinte, al unui Domn al nostru Mare, Ce reverşi raze de slavă pe pământul meu iubit! În ăst timp de multe valuri, de-ndelungă, grea cercare, Tu eşti şi rămâi de-a pururi semnul nostru cel dorit. Întăiul escadron (Dedicat cavaleriei moldovene) La front cu toţii, copii de ţară, A noastre şiruri să îndesim! Pentru Moldova, în astă oară[11] Poate se cere ca să murim. Steagul se înalță, trompeta sună Al vitejiei războinic ton, Mândri, pe linii, în şiruri s-adună Bravii celui dintăi escadron. Duşmanul vine, ca neagra ceaţă, Mii baionete în jururi sclipesc, Coloane dese ne stau în faţă, Tunuri, din spate, ne urmăresc. Dar nu ne pasă de dúşman c-apare, Ca o furtună la orizon, Trăiască Ţara! Noi ţinem tare, Noi, bravii celui dintăi escadron. Aşa muri-vom azi, în zi mare, Însă din Ţară nu ieşim vii, Domnul din ceruri să-şi facă-ndurare Cu-a noastre mame, soţii şi copii! Dar, n-aveţi grijă, căci lumea ştie Că pentru Ţară pierim, pentru tron, Ştiu jurământul cum să şi-l ţie Bravii celui dintăi escadron. Vină, duşmane! Cum vrei ne strică, Căci noi din locuri nu ne clintim! Zvârlim şi arma, dacă ţi-i frică, Îţi dăm şi caii, dar tot nu fugim! A ta putere nu ne-ngrozeşte, Nici al tău număr, nici al tău ton! Mor pentru Ţară toţi, voiniceşte, Bravii celui dintăi escadron. …………………………………………….. Dar[12], ura, ziceţi, copii de ţară! Duşmanul piere de cum a venit, Duşmanul fuge de-a noastre hotare, Căci cu ruşine a fost biruit. Ura, căci lumea are să ştie Că pe Moldova şi pe-al ei tron Le-am apărat noi azi, cu tărie, Noi, bravii celui dintăi escadron. [1] Érou = eróu, cu accentul originar, din greaca veche (accentuarea eróu se datorează influenţei franceze). [1] Pópol = popor, neologism, provenit din italianul popolo, care nu s-a impus. [1] Oară „dată” (în astă oară „de astă dată”), arhaism, moştenit din latinescul hora „oră; moment”, cunoscut acum în compusul bunăoară, sau, la plural, în adeseori, alteori, uneori etc. [1] Dar „aşadar; deci; prin urmare”.