Dragos
17.10.2012, 02:42
ileana
Joined: 06 Jun 2010
Posts: 114
Duminica femeii cananeence
[infinitaiubire] "Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării." ...
From:
Add to Contacts
To: infinitaiubire@yahoogroups.com;
un text minunat.
---------- Mesaj redirecţionat ----------
De la: spitze <spitze>
Data: 6 februarie 2011, 08:55
Subiect: Duminica femeii cananeence 8.02.2011
Către: Mihai Onutan <mihai>, Gigi Calinescu <gigi>, Andreea Calinescu <andreea>, denisecalinescu@yahoo.com, dina@cogen.ro, bogdanmac@ymail.com, Daniela Stroe <daniela>, Roxana Dinu <officecomenzi>, Deny Zinca <denisa>, anamaria oprea <anamariaoprea_2006>, "Ghinea, Marian" <Marian>
Sa ne fie de folos!!!!
Iubiţi credincioşi! Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruieşte gratis tuturor oamenilor şi popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Isus considerau Biblia, raportul cu Dumnezeu şi mântuirea, ca fiind proprietatea lor privată şi toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind “câini” (epitet dispreţuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână şi străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi ştim că primii creştini, vor urma exemplul lui Isus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Isus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi că mântuirea (vindecarea omului în totalitatea sa) nu este o problemă de rasă, cultură, limbă… ci toţi oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin “credinţă”, ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această ştire pentru ca oamenii să se respecte între ei şi să trăiască în pace!
Cananeeanca, o străină, primită şi ascultată de Isus, ne îndeamnă şi pe noi să îi primim pe străini şi să-i ajutăm, căci pe pământ nimeni nu trebuie să se simtă un străin.
În Evanghelie se aminteşte de mai multe ori despre tineri care sunt blocaţi, stăpâniţi de diavoli sau morţi, la fel cum se povesteşte despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale.
În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar şi îngrijorarea părinţilor pentru soarta copiii lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinţii din Evanghelie, ca şi părinţii din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea. Pe de altă parte notăm şi frica acestor copii de a se duce în lume, de a se maturiza: teama de a-şi urma propria vocaţie, menire în viaţă, de a-şi asuma responsabilitatea, de a-şi întemeia o familie, o viaţă; de a se implica şi de a nu mai conta pe casa părintească caldă, protectivă, apărătoare; frica de a dezamăgi sau de a nu fi consideraţi, aprobaţi de cei din jur; teama de a se regăsi singuri şi de a nu avea pe cineva pe a cărui ajutor să poată conta la greu.
Persoanele care ar vrea să plece din casa părintească – şi acest lucru ar fi natural – dar care se simt ca şi încătuşate de o altă putere (diavolul) sunt persoanele stăpânite. Pe de-o parte viaţa le cheamă să se maturizeze, să iasă de sub aripa părinţilor, pe de altă parte, climatul familial, educaţia, părinţii, le opresc, le sufocă, le împiedică să-şi etaleze calităţile personale şi astfel li se accentuează şi mai mult frica şi dezorientarea. Minunea constă în a ieşi din această capcană, “cuşcă” deoarece înăuntrul ei se moare. Evanghelia este realistă şi ne atenţionează că nu este uşor să ieşim din aceste situaţii pentru a găsi propria libertate. Mulţi oameni nu ies şi atunci multe boli sunt rezultatul acestei “imaturităţi”. Aceasta este şi starea copilei din Evanghelie.
Din păcate, persoane “posesive” întâlnim nu numai în familie ci şi între prieteni şi la locul de muncă. Cineva este posesiv, când în loc să ne ajute, ne opreşte din dorinţa noastră de maturizare: nu ne permite să hotărâm singuri cum să ne trăim viaţa şi să ne asumăm propriile responsabilităţi, să facem un pas înainte în viaţă… Sunt cei care ne spun: “Stai aici, nu pleca. Dacă pleci, voi suferi”. În aceste situaţii suntem prinşi la mijloc: pe de o parte stau cei pe care îi iubim, cei pe care ne este frică să îi rănim, să-i facem să sufere şi ne simţim vinovaţi, deoarece dacă plecăm, îi vom face să sufere, să se simtă singuri, iar pe de altă parte simţim puterea vieţii care ne atrage, care ne cheamă să devenim ceea ce trebuie să devenim, să fim noi înşine, să urmăm calea Vieţii, să creştem, să ne maturizăm, să evoluăm. Ideile mele devin tot mai confuze. Mă simt blocat: aş vrea să plec, dar o putere mă opreşte, mă stăpâneşte. În casa mamei, unde am copilărit şi am crescut, mă simt atât de bine! S-o las, ar fi o tragedie, dar trebuie să plec. Vine o zi în care puii de pasăre nu mai pot sta în acelaşi cuib pentru că sunt prea mari, pentru că, dacă nu pleacă, nu vor învăţa să fie independenţi şi nu vor reuşi să zboare, să-şi caute hrana şi să trăiască.
Este greu să alegem în viaţă, să ne croim calea şi ne este tare frică să ne depărtăm de cuibul părintesc, locul în care suntem apăraţi, protejaţi; pentru că ne este teamă, nu ştim dacă o să reuşim sau o să rezistăm, nu suntem (sau nu ne simţim) încă pregătiţi: iar dacă mai este cineva care ne blochează, acest pas al plecării este şi mai riscant.
În Evanghelie, Isus abia a discutat cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli. Isus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure ci inima, intenţia cu care acţionez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, depinde de inima cu care vii în biserică, de cum trăieşti, de intenţiile pe care le ai. Apoi le spune: “Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă”. Ca şi cum le-ar spune: “Mulţi dintre preoţii voştri sunt orbi, nu vor să vadă clar şi vă conduc şi pe voi în groapă”. Dar cum ei erau împietriţi şi nu doreau să înţeleagă, Isus a plecat. El dorea convertirea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea. Unde merge Isus? Chiar la păgâni. Atenţie! Exact aici va găsi credinţa. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor dragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinţii care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinţii ştiu să le facă, nu ei trebuie să înveţe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greşeşte. Nu vă convine, părinţilor… Dar în ziua în care voi nu veţi mai fi… cine le va face temele?
Multe persoane nu vor cu adevărat să iasă din situaţiile lor problematice. Multe persoane se prezintă la specialişti pentru a fi ajutate… Li se arată un program şi sunt invitate să se reîntoarcă peste o lună. Marea majoritate nu se mai întorc! Le-ar fi plăcut să-şi rezolve problemele, dar nu doreau cu adevărat acest lucru! Prin urmare, nu este suficientă dorinţa de a schimba unele situaţii, ci este necesar să conştientizăm, să acceptăm tot ceea ce implică această schimbare şi să trecem la fapte. Toţi cei care se droghează, spun că n-o s-o mai facă. Doresc, dar nu este îndeajuns dorinţa. Dacă Isus ar fi împlinit de îndată dorinţa femeii, ea s-ar mai fi îngenuncheat? Probabil, nu.
Prin refuzul Său iniţial de a o asculta, Isus este părtinitor: “pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteţi de ai noştri”. Ce Isus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur şi impur. Nu se contrazice? Şi Isus trebuia să depăşească prejudecata: noi evreii suntem poporul ales, iar voi păgânii sunteţi ca şi câinii (de dispreţuit). Isus a purificat cultura în care a trăit. Aşadar, şi eu trebuie să analizez bine cultura pe care o trăiesc: nu toată este bună şi corectă. Pe calea către adevărata libertate, trebuie să pun în dubiu tradiţiile, chiar şi cele din familie sau cele religioase. Isus corectează prejudecăţile cu privire la religia păgânilor. Şi Isus se maturizează din punct de vedere uman: şi El rămâne mirat în faţa credinţei unei păgâne. Iată că Isus este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Şi schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile şi cu principiile sale, cel căruia nici nu-i trece prin minte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înţelege că oamenii şi ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată, trăieşte superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza.
Moartea înseamnă înţepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune, îmbălsămarea lucrurilor şi a persoanelor. Viaţa este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică, cu cea de ieri. Nici un pom nu este egal cu celălalt. Soţul meu, soţia, copiii mei, dacă îi privesc cu atenţie, înţeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A creşte înseamnă a se analiza pe sine însuşi. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă.
Această femeie distrusă de suferinţă merge la Isus ca să mijlocească pentru fiica sa. Ea îşi iubeşte fiica, dar înţelege că iubirea nu este îndeajuns. Ea trebuie să vadă cum se iubeşte cu adevărat pentru a şti şi ea să iubească. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere iertarea şi mila pentru ea (mamă)? Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de-a se comporta al fiicei îi face viaţa un coşmar; sau cere mila, deoarece înţelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are şi ea vre-o vină? (Părinţii au vre-un rol în falimentul vieţii copiilor lor? De cele mai multe ori, da).
Vina părinţilor faţă de falimentul în viaţă al copiilor lor reiese şi din următoarele exemplele: O fată de 15 ani nu mai mănâncă, deci părinţii încep să o urmărească şi să o asfixieze cu întrebările lor. Situaţia se înrăutăţeşte. Părinţii cer ajutor, dar descoperă că, de fapt, ei sunt primii vinovaţi pentru situaţia creată.
Dacă mama se va schimba, se va vindeca şi fiica ei se va tămădui. Evanghelia ne spune că originea, cauza bolii se află în mama fetei… Cum din această mamă a venit boala, tot aşa din ea va izvorî şi vindecarea.
Ascultând această evanghelie mi-am amintit de un caz real: tată, mamă şi fiică. Tatăl era inexistent pentru familie: ocupat cu munca, prietenii şi barurile. Mama era nesigură pe ea, timidă şi fricoasă faţă de orice: nu-şi asuma nici o responsabilitate. Fiica era unicul lucru pe care îl avea, asupra căreia avea putere şi de care era iubită. Între cele două era o relaţie specială. Această fată era viitorul ei, mândria şi ambiţia ei, ajutorul şi speranţa ei. Era tot ceea ce ea avea. Deci toate preocupările şi toate aşteptările ei le-a proiectat pe fetiţă. Dar chiar această mare iubire este, de fapt, boala fiicei sale. Această mare grijă şi acest ataşament hiper-protectiv, crescând, o determină pe copilă să reacţioneze: se revoltă faţă de mama sa, devine rebelă, fumează, şi începe tot mai mult să aibă un comportament rău şi absurd. Fiica încearcă să se revolte faţă de mama sa, să-i spună că ea este ea, şi că mama ei este mama ei, că sunt două persoane diferite. Dar mama ei se simte jignită şi îi răspunde: “Aceasta este recunoştinţa ta şi mulţumirea pentru tot binele ce ţi l-am făcut”. Acum, mama îi permite fiicei, orice, deoarece îi este frică să n-o piardă. Politicoasă dar îndurerată, este foarte atentă la fiecare mişcare, îi pune multe întrebări şi îi dă multe sfaturi. Fiica o jigneşte mereu şi cercul vicios continuă. De mică, nu o lăsa să se joace afară din curte, pentru că era prea periculos. La şcoală o conducea mereu, deoarece: “Ar putea să întâlnească vre-un necunoscut”. Şi cum fiica ei avea o mie de frici (“Clar, tu ca mamă nu i-ai lăsat un gram de autonomie”), mama se simţea şi mai datoare să fie alături de fiica ei. La un moment dat, fiica se revolta şi o refuză pe mama ei. Mama se simte trădată şi i se pare că nu-şi mai recunoaşte fiica, ascultătoare, drăguţă şi bună. I se pare că are într-adevăr un “demon”. Însă acest chin, tortură, în care au intrat, a însemnat salvarea pentru ambele: mama a înţeles că nu putea continua să trăiască în funcţie de fiica sa. Înţelese, după mai multe întâlniri, că putea încerca să-i dea puţină încredere fiicei sale, şi că poate nu era chiar atât de nebună, bolnavă, falsă şi rea cu ea, cum i se părea ei. Înţelese că fiica ei putea începe să gândească singură şi că toate preocupările ei de mamă, erau stresante pentru fata ei. Înţelese că fiica ei îi comunica un mesaj clar prin comportamentul ei. După puţin timp îşi abandonă soţul şi-şi află puţină linişte pentru ea, găsi puţină siguranţă şi stimă faţă de ea însăşi. Şi devenind ea autonomă, nici fiica ei nu mai trebuia s-o urască (s-o îndepărteze), pentru a găsi puţin spaţiu liber şi vital. Ele au reuşit să-şi refacă raportul şi comportamentul fiicei s-a însănătoşit. Ambele s-au însănătoşit. A venit la preot pentru fiica ei, deoarece avea o problemă, însă înţelese că, de fapt, era ea care avea o problemă. Şi în sfârşit a putut să trăiască nu pentru fiica ei, ci pentru ea însăşi. Schimbându-şi inima, comportamentul şi fiica ei s-a însănătoşit.
Fraţilor! Aceasta este iubirea cea mai mare: când un părinte înţelege că a greşit prin felul în care şi-a iubit propriul fiu şi, recunoscându-şi toate greşelile şi datorită greşelilor pe care le-a făcut, îşi schimbă viaţa. În acel moment, fiul devine în mod involuntar un “maestru”, un dar, pentru părintele său. Copiii noştri sunt oglinzile noastre şi uitându-ne la ei, noi putem (în ei) să ne vedem pe noi. Copiii noştri, dacă îi ascultăm cu atenţie, ne demaschează (ne descoperă) şi ne fac să vedem în mod real cine suntem. Copiii noştri ne salvează, dacă suntem umili şi dacă nu ne credem atotştiutori .
Mereu suferim din cauza nehotărârilor altora sau a situaţiilor în care ne aflăm fără să vrem. Când o mamă este prea slabă de caracter, prea nesigură, prea supusă, o fiică simte acest lucru şi, din iubire faţă de mama sa, nu-şi exprimă toată puterea sa interioară. O femeie a trăit cu un tată autoritar şi violent, când a devenit mare, după puţine luni, lăsa toţi bărbaţii pe care îi întâlnea din motive puerile. În interiorul ei încă îi mai era frică de figura tatei, pe care îl vedea în fiecare bărbat. Iar tatăl ei se certa cu ea: “Cum de nu reuşeşti să discuţi cu nimeni?”. O altă fată avea un raport foarte frumos cu tatăl ei, mama ei era mereu ocupată cu treburile casei. Fiica nu se căsătorea. De ce? Deoarece în interiorul ei deja era căsătorită (cu tatăl ei) şi nu mai era loc pentru un alt om. La fel, o femeie a crescut cu o mamă “slabă-caracterial” şi nehotărâtă. Dar cu timpul, crescând fiica ei, aceasta a devenit mama mamei sale. Avea grijă de ea ca şi cum ar fi copilul ei, când, de fapt, era mama ei. Iar acest rol “matern”, această fiică îl avea în toate relaţiile sale cu cei din jur. În realitate, ea era o persoană sufocantă (pisăloagă), deoarece niciodată nu şi-a trăit copilăria: comportamentul ei era anxios, era foarte atentă şi grijulie, exagera cu felul ei de-a fi. De fapt, ea trebuia să-şi recupereze rolul de fiică: fiică a mamei sale şi mamă doar pentru copiii ei (nu mamă pentru bărbatul său şi pentru părinţii săi).
Un tânăr a devenit “partenerul” maicii sale. Tatăl lui a fugit cu o altă femeie, iar el şi-a luat în sinea lui un angajament: “Voi fi eu cu tine, mereu. Eu nu te voi părăsi”. El s-a căsătorit, dar soţia lui nu este “femeia lui, onoarea lui; nu are un rol primordial pentru el”. Mulţi părinţi sunt “amanţii” propriilor lor copii: fiii povestesc totul părinţilor lor şi viceversa. Când copiii devin adulţi poate funcţiona acest mecanism, dar atenţie mare când copiii sunt mici? Trebuie să fie clar că eu sunt părinte şi el este copil, şi că raportul nu este simetric, sau la acelaşi nivel, altfel nu se poate vorbi de nici un fel de educaţie. Viaţa fiecăruia este unică. Înseamnă că fiecare este responsabil pentru viaţa sa. Fiecare are locul său şi rolurile nu se pot inversa. Deoarece când se confundă rolurile, chiar dacă se face din iubire, atunci se nasc bolile relaţionale atât fizice cât şi sufleteşti (relaţiile cu cei dragi se îmbolnăvesc). Fiecare are locul său, iar dacă invadează viaţa celuilalt, face numai daune. Tatăl trebuie să fie doar tată; iar fiul, să fie doar fiu. Soţul este partenerul soţiei sale şi nu tată sau fiu pentru soţia sa. Când unul nu-şi respectă rolul, de fapt, nu-şi respectă obligaţiile (datoriile) şi responsabilităţile sale. Copilul unor astfel de părinţi este privat de reperele necesare creşterii şi maturizării sale. Dacă tatăl este tot plecat, copilul nu mai ştie cine este tată în familia sa. Dacă mama este prea slabă caracterial, el nu mai ştie ce înseamnă o adevărată mamă. El se întreabă: cine mă comandă? Cine mă iubeşte? Al cui sunt? Dacă nu mai are puncte de reper, figuri clare de părinţi sănătoşi, atunci copilul suferă de tulburări mentale şi afective. Dacă rolurile nu se respectă, ne încărcăm (sau lăsăm pe alţii să se încarce) de obligaţii care nu sunt ale noastre şi care mai apoi ne apasă, ne distrug, ne necăjesc ca şi când am avea un “diavol”. Iată un exemplu: maşina trebuie să o conducă părinţii. Copiii stau în spate şi se joacă, povestesc. Dar cine conduce, cine este la volan, cine hotărăște unde trebuie să meargă, sunt părinţii. Dacă rolurile s-ar inversa şi ar trece copiii la volan, mai repede sau mai târziu, accidentul ar fi invitabil, s-ar produce.
Mereu bărbaţii au o imagine despre femeie (şi însuşi femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică şi disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din Evanghelie. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Isus şi strigă după El. El nu o ia în seamă şi merge mai departe. Voi ce aţi fi făcut? V-aţi fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-aţi fi simţit umiliţi, insultaţi, supăraţi? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simţiţi luaţi în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Isus şi a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ şi-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecaţi şi să nu mai doriţi să auziţi vre-o dată de El? Nu aţi fi fost dezamăgiţi de acest om care ne învăţa că toţi suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă, şi de aceea va obţine ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul şi o va avea. Pentru că este dispusă la orice, chiar şi la a se schimba pe sine însăşi, copila sa se va însănătoşi.
Fraţilor! A dori, înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mişca, a îndeplini tot ceea ce poţi face şi ceea ce depinde de tine; înţelegem că această femeie nu s-a temut să-şi pună obrazul în joc, sau să-şi schimbe ideea despre ea însăşi (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aş putea fi ascultată?), înseamnă să găseşti soluţii noi (femeia este şmecheră: “şi câinii mănâncă din firmiturile ce cad…”); înţelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinşi de Isus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei duşmane. El era sigur pe el că ar câştiga, dar soldaţii săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieşit din sanctuar şi a spus: “Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese “cap” câştigăm. Destinul va hotărî”. A aruncat banul şi a ieşit “cap”. Soldaţii au fost atât de siguri de victorie încât au câştigat cu uşurinţă războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga şi-i zise: “Nimeni nu poate să schimbe destinul”. “Corect – răspunse Nobunaga – arătându-i un ban ce avea imaginea “capului” pe ambele părţi”. Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinţei ,care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care doreşte schimbarea în bine cu orice preţ, care cade în genunchi şi-şi joacă toate şansele?
Pentru noi, nu toţi oamenii sunt egali, sunt unii la care ţinem mai mult, de la care ne aşteptăm mai mult şi, de aceea, uneori găsim unele lucruri pe care să le reproşăm acestora, lucruri pe care nu le simţim faţă de toţi ceilalţi, faţă de care suntem indiferenţi. Apare ocazia să ne spunem of-urile, iar persoana de la care am aşteptat mult, pur şi simplu să tacă. În clipa aceea avem două posibilităţi: resentimentul (ranchiuna) creşte, ne supărăm şi insultăm, sau ne calmăm şi înţelegem că am exagerat. Ne întrebăm unde am greşit apoi, în pace, fară nervi comunicăm părerile noastre. Acesta este tabloul Evangheliei de astăzi. Isus explică de ce nu o ascultă: nu are nimic cu păgânii, dar obligaţia Sa este de a-i ajuta pe cei care aparţin poporului ales, pe urmă apostolii vor anunţa Evanghelia şi păgânilor. Femeia ar fi putut să se supere, însă nu se scandalizează şi-i dă dreptate lui Isus. Femeia se opreşte, se analizează, nu se dă bătută ci din nou se roagă de Isus: darurile lui Dumnezeu (pâinea) sunt atât de multe că în momentul în care şi păgânilor li s-ar da câteva firmituri, evreii nu ar muri de foame. În această clipă obţine de la Isus nu numai vindecarea, ci şi cel mai frumos compliment din tot Noul Testament: “Femeie, mare e credinţa ta: să ţi se facă după cum doreşti!”
Cananeeanca nu cere să fie egală cu evreii, ştie că nu are nici un drept, se mulţumeşte cu firmiturile. Isus vrea să pună în relief marea credinţă a acestei femei: ea recunoaşte că vindecarea este un dar care vine de la Dumnezeu. Domnul nu-i ascultă pe unii pentru că sunt buni sau răi… Domnul îi ascultă pe toţi, chiar şi pe păgâni. Validitatea rugăciunii nu depinde de sfinţenia celui ce o face. Domnul priveşte la inima noastră. Pentru Dumnezeu toţi suntem copiii Săi preferaţi.
Rugăciunea femeii este cauzată de interesul şi de iubirea ce o are faţă de fiica sa, dar mai cu seamă de încrederea că Isus poate să-i vindece copila. Femeia cere ajutorul când se simte singură şi nevoiaşă. Cei care pretind că se descurcă singuri, închid poarta în faţa raportului de solidaritate cu alte persoane. Stând faţă în faţă cu Domnul, oare suntem conştienţi de ajutorul pe care avem nevoie să-l primim de la Dânsul? Ataşamentul fals faţă de Domnul are ca şi consecinţă ataşamentul fals pe care îl avem faţă de cei din jurul nostru. Dacă noi nu simţim că avem nevoie de Domnul şi de iertarea Sa, de iubirea sa, acest lucru ne face să fim incapabili a recunoaşte aceste nevoi ca şi prezente în alte persoane. Suntem incapabili să-I arătăm Domnului nevoile noastre deoarece suntem prea orgolioşi (vrem doar noi singuri să facem totul). Orgoliul face ca oamenii între ei să nu se înţeleagă şi să-şi însuşească un ataşament de indiferenţă, suspiciune, răutate. Celălalt se îndepărtează atât de mult încât pentru mine va deveni un străin. Evanghelia de astăzi ne demonstrează cum credinţa dărâmă orice ziduri, orice diferenţe de rasă, cultură, religie dintre oameni! Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării.
Joined: 06 Jun 2010
Posts: 114
Duminica femeii cananeence
[infinitaiubire] "Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării." ...
From:
Add to Contacts
To: infinitaiubire@yahoogroups.com;
un text minunat.
---------- Mesaj redirecţionat ----------
De la: spitze <spitze>
Data: 6 februarie 2011, 08:55
Subiect: Duminica femeii cananeence 8.02.2011
Către: Mihai Onutan <mihai>, Gigi Calinescu <gigi>, Andreea Calinescu <andreea>, denisecalinescu@yahoo.com, dina@cogen.ro, bogdanmac@ymail.com, Daniela Stroe <daniela>, Roxana Dinu <officecomenzi>, Deny Zinca <denisa>, anamaria oprea <anamariaoprea_2006>, "Ghinea, Marian" <Marian>
Sa ne fie de folos!!!!
Iubiţi credincioşi! Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruieşte gratis tuturor oamenilor şi popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Isus considerau Biblia, raportul cu Dumnezeu şi mântuirea, ca fiind proprietatea lor privată şi toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind “câini” (epitet dispreţuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână şi străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi ştim că primii creştini, vor urma exemplul lui Isus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Isus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi că mântuirea (vindecarea omului în totalitatea sa) nu este o problemă de rasă, cultură, limbă… ci toţi oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin “credinţă”, ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această ştire pentru ca oamenii să se respecte între ei şi să trăiască în pace!
Cananeeanca, o străină, primită şi ascultată de Isus, ne îndeamnă şi pe noi să îi primim pe străini şi să-i ajutăm, căci pe pământ nimeni nu trebuie să se simtă un străin.
În Evanghelie se aminteşte de mai multe ori despre tineri care sunt blocaţi, stăpâniţi de diavoli sau morţi, la fel cum se povesteşte despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale.
În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar şi îngrijorarea părinţilor pentru soarta copiii lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinţii din Evanghelie, ca şi părinţii din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea. Pe de altă parte notăm şi frica acestor copii de a se duce în lume, de a se maturiza: teama de a-şi urma propria vocaţie, menire în viaţă, de a-şi asuma responsabilitatea, de a-şi întemeia o familie, o viaţă; de a se implica şi de a nu mai conta pe casa părintească caldă, protectivă, apărătoare; frica de a dezamăgi sau de a nu fi consideraţi, aprobaţi de cei din jur; teama de a se regăsi singuri şi de a nu avea pe cineva pe a cărui ajutor să poată conta la greu.
Persoanele care ar vrea să plece din casa părintească – şi acest lucru ar fi natural – dar care se simt ca şi încătuşate de o altă putere (diavolul) sunt persoanele stăpânite. Pe de-o parte viaţa le cheamă să se maturizeze, să iasă de sub aripa părinţilor, pe de altă parte, climatul familial, educaţia, părinţii, le opresc, le sufocă, le împiedică să-şi etaleze calităţile personale şi astfel li se accentuează şi mai mult frica şi dezorientarea. Minunea constă în a ieşi din această capcană, “cuşcă” deoarece înăuntrul ei se moare. Evanghelia este realistă şi ne atenţionează că nu este uşor să ieşim din aceste situaţii pentru a găsi propria libertate. Mulţi oameni nu ies şi atunci multe boli sunt rezultatul acestei “imaturităţi”. Aceasta este şi starea copilei din Evanghelie.
Din păcate, persoane “posesive” întâlnim nu numai în familie ci şi între prieteni şi la locul de muncă. Cineva este posesiv, când în loc să ne ajute, ne opreşte din dorinţa noastră de maturizare: nu ne permite să hotărâm singuri cum să ne trăim viaţa şi să ne asumăm propriile responsabilităţi, să facem un pas înainte în viaţă… Sunt cei care ne spun: “Stai aici, nu pleca. Dacă pleci, voi suferi”. În aceste situaţii suntem prinşi la mijloc: pe de o parte stau cei pe care îi iubim, cei pe care ne este frică să îi rănim, să-i facem să sufere şi ne simţim vinovaţi, deoarece dacă plecăm, îi vom face să sufere, să se simtă singuri, iar pe de altă parte simţim puterea vieţii care ne atrage, care ne cheamă să devenim ceea ce trebuie să devenim, să fim noi înşine, să urmăm calea Vieţii, să creştem, să ne maturizăm, să evoluăm. Ideile mele devin tot mai confuze. Mă simt blocat: aş vrea să plec, dar o putere mă opreşte, mă stăpâneşte. În casa mamei, unde am copilărit şi am crescut, mă simt atât de bine! S-o las, ar fi o tragedie, dar trebuie să plec. Vine o zi în care puii de pasăre nu mai pot sta în acelaşi cuib pentru că sunt prea mari, pentru că, dacă nu pleacă, nu vor învăţa să fie independenţi şi nu vor reuşi să zboare, să-şi caute hrana şi să trăiască.
Este greu să alegem în viaţă, să ne croim calea şi ne este tare frică să ne depărtăm de cuibul părintesc, locul în care suntem apăraţi, protejaţi; pentru că ne este teamă, nu ştim dacă o să reuşim sau o să rezistăm, nu suntem (sau nu ne simţim) încă pregătiţi: iar dacă mai este cineva care ne blochează, acest pas al plecării este şi mai riscant.
În Evanghelie, Isus abia a discutat cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli. Isus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure ci inima, intenţia cu care acţionez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, depinde de inima cu care vii în biserică, de cum trăieşti, de intenţiile pe care le ai. Apoi le spune: “Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă”. Ca şi cum le-ar spune: “Mulţi dintre preoţii voştri sunt orbi, nu vor să vadă clar şi vă conduc şi pe voi în groapă”. Dar cum ei erau împietriţi şi nu doreau să înţeleagă, Isus a plecat. El dorea convertirea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea. Unde merge Isus? Chiar la păgâni. Atenţie! Exact aici va găsi credinţa. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor dragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinţii care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinţii ştiu să le facă, nu ei trebuie să înveţe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greşeşte. Nu vă convine, părinţilor… Dar în ziua în care voi nu veţi mai fi… cine le va face temele?
Multe persoane nu vor cu adevărat să iasă din situaţiile lor problematice. Multe persoane se prezintă la specialişti pentru a fi ajutate… Li se arată un program şi sunt invitate să se reîntoarcă peste o lună. Marea majoritate nu se mai întorc! Le-ar fi plăcut să-şi rezolve problemele, dar nu doreau cu adevărat acest lucru! Prin urmare, nu este suficientă dorinţa de a schimba unele situaţii, ci este necesar să conştientizăm, să acceptăm tot ceea ce implică această schimbare şi să trecem la fapte. Toţi cei care se droghează, spun că n-o s-o mai facă. Doresc, dar nu este îndeajuns dorinţa. Dacă Isus ar fi împlinit de îndată dorinţa femeii, ea s-ar mai fi îngenuncheat? Probabil, nu.
Prin refuzul Său iniţial de a o asculta, Isus este părtinitor: “pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteţi de ai noştri”. Ce Isus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur şi impur. Nu se contrazice? Şi Isus trebuia să depăşească prejudecata: noi evreii suntem poporul ales, iar voi păgânii sunteţi ca şi câinii (de dispreţuit). Isus a purificat cultura în care a trăit. Aşadar, şi eu trebuie să analizez bine cultura pe care o trăiesc: nu toată este bună şi corectă. Pe calea către adevărata libertate, trebuie să pun în dubiu tradiţiile, chiar şi cele din familie sau cele religioase. Isus corectează prejudecăţile cu privire la religia păgânilor. Şi Isus se maturizează din punct de vedere uman: şi El rămâne mirat în faţa credinţei unei păgâne. Iată că Isus este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Şi schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile şi cu principiile sale, cel căruia nici nu-i trece prin minte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înţelege că oamenii şi ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată, trăieşte superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza.
Moartea înseamnă înţepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune, îmbălsămarea lucrurilor şi a persoanelor. Viaţa este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică, cu cea de ieri. Nici un pom nu este egal cu celălalt. Soţul meu, soţia, copiii mei, dacă îi privesc cu atenţie, înţeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A creşte înseamnă a se analiza pe sine însuşi. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă.
Această femeie distrusă de suferinţă merge la Isus ca să mijlocească pentru fiica sa. Ea îşi iubeşte fiica, dar înţelege că iubirea nu este îndeajuns. Ea trebuie să vadă cum se iubeşte cu adevărat pentru a şti şi ea să iubească. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere iertarea şi mila pentru ea (mamă)? Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de-a se comporta al fiicei îi face viaţa un coşmar; sau cere mila, deoarece înţelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are şi ea vre-o vină? (Părinţii au vre-un rol în falimentul vieţii copiilor lor? De cele mai multe ori, da).
Vina părinţilor faţă de falimentul în viaţă al copiilor lor reiese şi din următoarele exemplele: O fată de 15 ani nu mai mănâncă, deci părinţii încep să o urmărească şi să o asfixieze cu întrebările lor. Situaţia se înrăutăţeşte. Părinţii cer ajutor, dar descoperă că, de fapt, ei sunt primii vinovaţi pentru situaţia creată.
Dacă mama se va schimba, se va vindeca şi fiica ei se va tămădui. Evanghelia ne spune că originea, cauza bolii se află în mama fetei… Cum din această mamă a venit boala, tot aşa din ea va izvorî şi vindecarea.
Ascultând această evanghelie mi-am amintit de un caz real: tată, mamă şi fiică. Tatăl era inexistent pentru familie: ocupat cu munca, prietenii şi barurile. Mama era nesigură pe ea, timidă şi fricoasă faţă de orice: nu-şi asuma nici o responsabilitate. Fiica era unicul lucru pe care îl avea, asupra căreia avea putere şi de care era iubită. Între cele două era o relaţie specială. Această fată era viitorul ei, mândria şi ambiţia ei, ajutorul şi speranţa ei. Era tot ceea ce ea avea. Deci toate preocupările şi toate aşteptările ei le-a proiectat pe fetiţă. Dar chiar această mare iubire este, de fapt, boala fiicei sale. Această mare grijă şi acest ataşament hiper-protectiv, crescând, o determină pe copilă să reacţioneze: se revoltă faţă de mama sa, devine rebelă, fumează, şi începe tot mai mult să aibă un comportament rău şi absurd. Fiica încearcă să se revolte faţă de mama sa, să-i spună că ea este ea, şi că mama ei este mama ei, că sunt două persoane diferite. Dar mama ei se simte jignită şi îi răspunde: “Aceasta este recunoştinţa ta şi mulţumirea pentru tot binele ce ţi l-am făcut”. Acum, mama îi permite fiicei, orice, deoarece îi este frică să n-o piardă. Politicoasă dar îndurerată, este foarte atentă la fiecare mişcare, îi pune multe întrebări şi îi dă multe sfaturi. Fiica o jigneşte mereu şi cercul vicios continuă. De mică, nu o lăsa să se joace afară din curte, pentru că era prea periculos. La şcoală o conducea mereu, deoarece: “Ar putea să întâlnească vre-un necunoscut”. Şi cum fiica ei avea o mie de frici (“Clar, tu ca mamă nu i-ai lăsat un gram de autonomie”), mama se simţea şi mai datoare să fie alături de fiica ei. La un moment dat, fiica se revolta şi o refuză pe mama ei. Mama se simte trădată şi i se pare că nu-şi mai recunoaşte fiica, ascultătoare, drăguţă şi bună. I se pare că are într-adevăr un “demon”. Însă acest chin, tortură, în care au intrat, a însemnat salvarea pentru ambele: mama a înţeles că nu putea continua să trăiască în funcţie de fiica sa. Înţelese, după mai multe întâlniri, că putea încerca să-i dea puţină încredere fiicei sale, şi că poate nu era chiar atât de nebună, bolnavă, falsă şi rea cu ea, cum i se părea ei. Înţelese că fiica ei putea începe să gândească singură şi că toate preocupările ei de mamă, erau stresante pentru fata ei. Înţelese că fiica ei îi comunica un mesaj clar prin comportamentul ei. După puţin timp îşi abandonă soţul şi-şi află puţină linişte pentru ea, găsi puţină siguranţă şi stimă faţă de ea însăşi. Şi devenind ea autonomă, nici fiica ei nu mai trebuia s-o urască (s-o îndepărteze), pentru a găsi puţin spaţiu liber şi vital. Ele au reuşit să-şi refacă raportul şi comportamentul fiicei s-a însănătoşit. Ambele s-au însănătoşit. A venit la preot pentru fiica ei, deoarece avea o problemă, însă înţelese că, de fapt, era ea care avea o problemă. Şi în sfârşit a putut să trăiască nu pentru fiica ei, ci pentru ea însăşi. Schimbându-şi inima, comportamentul şi fiica ei s-a însănătoşit.
Fraţilor! Aceasta este iubirea cea mai mare: când un părinte înţelege că a greşit prin felul în care şi-a iubit propriul fiu şi, recunoscându-şi toate greşelile şi datorită greşelilor pe care le-a făcut, îşi schimbă viaţa. În acel moment, fiul devine în mod involuntar un “maestru”, un dar, pentru părintele său. Copiii noştri sunt oglinzile noastre şi uitându-ne la ei, noi putem (în ei) să ne vedem pe noi. Copiii noştri, dacă îi ascultăm cu atenţie, ne demaschează (ne descoperă) şi ne fac să vedem în mod real cine suntem. Copiii noştri ne salvează, dacă suntem umili şi dacă nu ne credem atotştiutori .
Mereu suferim din cauza nehotărârilor altora sau a situaţiilor în care ne aflăm fără să vrem. Când o mamă este prea slabă de caracter, prea nesigură, prea supusă, o fiică simte acest lucru şi, din iubire faţă de mama sa, nu-şi exprimă toată puterea sa interioară. O femeie a trăit cu un tată autoritar şi violent, când a devenit mare, după puţine luni, lăsa toţi bărbaţii pe care îi întâlnea din motive puerile. În interiorul ei încă îi mai era frică de figura tatei, pe care îl vedea în fiecare bărbat. Iar tatăl ei se certa cu ea: “Cum de nu reuşeşti să discuţi cu nimeni?”. O altă fată avea un raport foarte frumos cu tatăl ei, mama ei era mereu ocupată cu treburile casei. Fiica nu se căsătorea. De ce? Deoarece în interiorul ei deja era căsătorită (cu tatăl ei) şi nu mai era loc pentru un alt om. La fel, o femeie a crescut cu o mamă “slabă-caracterial” şi nehotărâtă. Dar cu timpul, crescând fiica ei, aceasta a devenit mama mamei sale. Avea grijă de ea ca şi cum ar fi copilul ei, când, de fapt, era mama ei. Iar acest rol “matern”, această fiică îl avea în toate relaţiile sale cu cei din jur. În realitate, ea era o persoană sufocantă (pisăloagă), deoarece niciodată nu şi-a trăit copilăria: comportamentul ei era anxios, era foarte atentă şi grijulie, exagera cu felul ei de-a fi. De fapt, ea trebuia să-şi recupereze rolul de fiică: fiică a mamei sale şi mamă doar pentru copiii ei (nu mamă pentru bărbatul său şi pentru părinţii săi).
Un tânăr a devenit “partenerul” maicii sale. Tatăl lui a fugit cu o altă femeie, iar el şi-a luat în sinea lui un angajament: “Voi fi eu cu tine, mereu. Eu nu te voi părăsi”. El s-a căsătorit, dar soţia lui nu este “femeia lui, onoarea lui; nu are un rol primordial pentru el”. Mulţi părinţi sunt “amanţii” propriilor lor copii: fiii povestesc totul părinţilor lor şi viceversa. Când copiii devin adulţi poate funcţiona acest mecanism, dar atenţie mare când copiii sunt mici? Trebuie să fie clar că eu sunt părinte şi el este copil, şi că raportul nu este simetric, sau la acelaşi nivel, altfel nu se poate vorbi de nici un fel de educaţie. Viaţa fiecăruia este unică. Înseamnă că fiecare este responsabil pentru viaţa sa. Fiecare are locul său şi rolurile nu se pot inversa. Deoarece când se confundă rolurile, chiar dacă se face din iubire, atunci se nasc bolile relaţionale atât fizice cât şi sufleteşti (relaţiile cu cei dragi se îmbolnăvesc). Fiecare are locul său, iar dacă invadează viaţa celuilalt, face numai daune. Tatăl trebuie să fie doar tată; iar fiul, să fie doar fiu. Soţul este partenerul soţiei sale şi nu tată sau fiu pentru soţia sa. Când unul nu-şi respectă rolul, de fapt, nu-şi respectă obligaţiile (datoriile) şi responsabilităţile sale. Copilul unor astfel de părinţi este privat de reperele necesare creşterii şi maturizării sale. Dacă tatăl este tot plecat, copilul nu mai ştie cine este tată în familia sa. Dacă mama este prea slabă caracterial, el nu mai ştie ce înseamnă o adevărată mamă. El se întreabă: cine mă comandă? Cine mă iubeşte? Al cui sunt? Dacă nu mai are puncte de reper, figuri clare de părinţi sănătoşi, atunci copilul suferă de tulburări mentale şi afective. Dacă rolurile nu se respectă, ne încărcăm (sau lăsăm pe alţii să se încarce) de obligaţii care nu sunt ale noastre şi care mai apoi ne apasă, ne distrug, ne necăjesc ca şi când am avea un “diavol”. Iată un exemplu: maşina trebuie să o conducă părinţii. Copiii stau în spate şi se joacă, povestesc. Dar cine conduce, cine este la volan, cine hotărăște unde trebuie să meargă, sunt părinţii. Dacă rolurile s-ar inversa şi ar trece copiii la volan, mai repede sau mai târziu, accidentul ar fi invitabil, s-ar produce.
Mereu bărbaţii au o imagine despre femeie (şi însuşi femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică şi disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din Evanghelie. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Isus şi strigă după El. El nu o ia în seamă şi merge mai departe. Voi ce aţi fi făcut? V-aţi fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-aţi fi simţit umiliţi, insultaţi, supăraţi? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simţiţi luaţi în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Isus şi a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ şi-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecaţi şi să nu mai doriţi să auziţi vre-o dată de El? Nu aţi fi fost dezamăgiţi de acest om care ne învăţa că toţi suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă, şi de aceea va obţine ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul şi o va avea. Pentru că este dispusă la orice, chiar şi la a se schimba pe sine însăşi, copila sa se va însănătoşi.
Fraţilor! A dori, înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mişca, a îndeplini tot ceea ce poţi face şi ceea ce depinde de tine; înţelegem că această femeie nu s-a temut să-şi pună obrazul în joc, sau să-şi schimbe ideea despre ea însăşi (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aş putea fi ascultată?), înseamnă să găseşti soluţii noi (femeia este şmecheră: “şi câinii mănâncă din firmiturile ce cad…”); înţelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinşi de Isus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei duşmane. El era sigur pe el că ar câştiga, dar soldaţii săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieşit din sanctuar şi a spus: “Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese “cap” câştigăm. Destinul va hotărî”. A aruncat banul şi a ieşit “cap”. Soldaţii au fost atât de siguri de victorie încât au câştigat cu uşurinţă războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga şi-i zise: “Nimeni nu poate să schimbe destinul”. “Corect – răspunse Nobunaga – arătându-i un ban ce avea imaginea “capului” pe ambele părţi”. Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinţei ,care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care doreşte schimbarea în bine cu orice preţ, care cade în genunchi şi-şi joacă toate şansele?
Pentru noi, nu toţi oamenii sunt egali, sunt unii la care ţinem mai mult, de la care ne aşteptăm mai mult şi, de aceea, uneori găsim unele lucruri pe care să le reproşăm acestora, lucruri pe care nu le simţim faţă de toţi ceilalţi, faţă de care suntem indiferenţi. Apare ocazia să ne spunem of-urile, iar persoana de la care am aşteptat mult, pur şi simplu să tacă. În clipa aceea avem două posibilităţi: resentimentul (ranchiuna) creşte, ne supărăm şi insultăm, sau ne calmăm şi înţelegem că am exagerat. Ne întrebăm unde am greşit apoi, în pace, fară nervi comunicăm părerile noastre. Acesta este tabloul Evangheliei de astăzi. Isus explică de ce nu o ascultă: nu are nimic cu păgânii, dar obligaţia Sa este de a-i ajuta pe cei care aparţin poporului ales, pe urmă apostolii vor anunţa Evanghelia şi păgânilor. Femeia ar fi putut să se supere, însă nu se scandalizează şi-i dă dreptate lui Isus. Femeia se opreşte, se analizează, nu se dă bătută ci din nou se roagă de Isus: darurile lui Dumnezeu (pâinea) sunt atât de multe că în momentul în care şi păgânilor li s-ar da câteva firmituri, evreii nu ar muri de foame. În această clipă obţine de la Isus nu numai vindecarea, ci şi cel mai frumos compliment din tot Noul Testament: “Femeie, mare e credinţa ta: să ţi se facă după cum doreşti!”
Cananeeanca nu cere să fie egală cu evreii, ştie că nu are nici un drept, se mulţumeşte cu firmiturile. Isus vrea să pună în relief marea credinţă a acestei femei: ea recunoaşte că vindecarea este un dar care vine de la Dumnezeu. Domnul nu-i ascultă pe unii pentru că sunt buni sau răi… Domnul îi ascultă pe toţi, chiar şi pe păgâni. Validitatea rugăciunii nu depinde de sfinţenia celui ce o face. Domnul priveşte la inima noastră. Pentru Dumnezeu toţi suntem copiii Săi preferaţi.
Rugăciunea femeii este cauzată de interesul şi de iubirea ce o are faţă de fiica sa, dar mai cu seamă de încrederea că Isus poate să-i vindece copila. Femeia cere ajutorul când se simte singură şi nevoiaşă. Cei care pretind că se descurcă singuri, închid poarta în faţa raportului de solidaritate cu alte persoane. Stând faţă în faţă cu Domnul, oare suntem conştienţi de ajutorul pe care avem nevoie să-l primim de la Dânsul? Ataşamentul fals faţă de Domnul are ca şi consecinţă ataşamentul fals pe care îl avem faţă de cei din jurul nostru. Dacă noi nu simţim că avem nevoie de Domnul şi de iertarea Sa, de iubirea sa, acest lucru ne face să fim incapabili a recunoaşte aceste nevoi ca şi prezente în alte persoane. Suntem incapabili să-I arătăm Domnului nevoile noastre deoarece suntem prea orgolioşi (vrem doar noi singuri să facem totul). Orgoliul face ca oamenii între ei să nu se înţeleagă şi să-şi însuşească un ataşament de indiferenţă, suspiciune, răutate. Celălalt se îndepărtează atât de mult încât pentru mine va deveni un străin. Evanghelia de astăzi ne demonstrează cum credinţa dărâmă orice ziduri, orice diferenţe de rasă, cultură, religie dintre oameni! Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării.