Adrian Pop
16.10.2012, 21:30
C.V- original
Ioana Diaconu- Grecia
Redactor- șef „Ziarul românilor”- Grecia (distribuit și în Italia și Cipru)
Redactor- șef „Moldova Press”- Grecia
Editorialist și redactor Agenția pentru românii de pretutindeni „Așii români”- Germania
Editorialist și redactor ziarul „Vocea Ta”- Germania
Redactor- corespondent revista „Maria”- Spania
Redactor Agenția de presa „Ziare.com”- România
Un C.V....e o prezentare succintă. E bun atunci când te angajezi. Eu vreau să mă prezint:
M-am născut Oana. Sunt fata unui ilustru erudit român, profesor-doctor în Istorie și Dacologie. Am văzut lumina zilei spre după-amiază, într-o friguroasă zi de iarnă, în București. Acum peste 40 și ceva de ani.
Mama, o ființă specială, părea că nu s-a acomodat niciodată lumii în care trăia. O fată fină, educată, crescută de bunicul, doctor în Teologie. Preotul a murit cu puțin înainte de a mă naște. Bunica mea a fost deci preoteasă, cu tot ce înseamnă frumos acest cuvânt. Așa a fost, așa a murit! A fost o femeie blândă, frumoasă, frumosul sufletului i s-a oglindit mereu în ochii albaștri. Sigur că era din dulșea parte a Ieșilor. Ea mi-a vorbit, tainic, pentru prima dată de Doamne-Doamne și de îngerași, și tot ea ultima! De la mama am învățat tot ce e frumos și continui să o fac.
Tata...Tata este sclipitor, fantastic, e... oltean! Noi doi am crescut împreună. El a fost mereu Universul meu. A descoperit lumea cu mine. Într-o zi...a început să crească foarte repede. Părea că îl aleargă timpul. Eu eram destul de mare, să tot fi avut 12 ani, astfel că m-a lăsat în compania lui Shakespeare, după ce s-a asigurat că înțelesesem, măcar puțin, din Ramayana și Mahabharata. Mereu mi-a vorbit ca și cum eram la fel, dar de atunci când a decis să se închidă în biroul lui, să rămână singur cu Herodot (cine ar fi crezut că, peste ani, fata mea va studia și trăi în Țara lui Homer?!)...a ieșit din ce în ce mai rar din gândurile și scrierile lui, până când, într-o altă zi, a devenit uriaș. Nu-mi amintesc clipa!
Prin 2001 cred, am primit o scrisoare de la niște americani, care-i spuneau tatei că l-au înscris în topul celor mai culți oameni din lume, că urmează un concurs, că citiseră ultima carte publicată de el, despre Codul dacic, și că...Nici n-a avut răbdare să-i citesc până la capăt. A spus: „Rupe scrisoarea! Nu mă interesează topul lor. Dacă ei cred că sunt cel mai cult...treaba lor. Îți spun eu că nu sunt și doar asta contează. Ce cred eu. Eu vreau să știu tot, tot.” Știa Socrate ce spunea când a zis: „Știu...că nu știu nimic!”
Am un copil. Îmi place fata mea. Îmi place, deși nu seamănă cu mine și cu tata. Nu seamănă cu nimeni, doar cu ea. Studiază (impropriu spus) limbi străine, greacă și engleză. Îi sunt la fel de materne ca româna. E foarte sociabilă și foarte activă. E Săgetător și, în timpul liber, face voluntariat. Are mereu timp! Așa e firea ei!
Soțul meu este o somitate. Este profesor universitar doctor-doctor, în matematică și mecanică. Nu prea pot face diferența între astea două. Știu doar că, împreună cu fizica și chimia, sunt cele 4 limbi străine pe care nu le voi pricepe vreodată! De curând a rezolvat ecuațiile de gradul I Abel, iar lumea academică s-a bucurat, după 300 de ani de așteptare. Acum se ocupă de aceleași ecuații Abel, nerezolvate tot de-atunci, dar de un grad de dificultate superior.
Ați văzut? V-am enumerat multe lucruri la verbul „A avea”. Atât de multe, că era să uit verbul „A fi”!
Eu sunt...norocoasă.Ca „să ai” atâția oameni grozavi în jurul tău... numai noroc se poate numi. Sau soartă. Am fost un copil răsfățat. Tradiționalul copil talentat și leneș, care învață doar ce-i place, dorește, înțelege și care ignoră tot restul. Tata m-a lăsat să fiu așa și m-a obligat să decid. Să decid, de mică, orice. Să decid dacă vreau să mănânc înghețată...până fac temperatură de 40 de grade! Și-apoi, dacă mai doream febră și antibiotice, să continui să mănânc înghețată. Am primit o educație cumva spartană. Totul liber și asumat. Nu am fost un elev strălucit și nici n-am făcut nimic pentru asta. Străluceam uneori, prin unele locuri, în unele cazuri. Îmi spuneau alții. Pentru mine, oricum, nu conta! Niște foști colegi mi-au spus, de curând, că eram deșteaptă, în ochii lor. Ei spuneau că eu răspundeam doar atunci când nu știa nimeni. Da, răspundeam doar întrebată, niciodată nu ridicam mâna, atât îmi amintesc. Oricum, nici acum nu cred că știu sau înțeleg mare lucru. Poate cu înțelegerea să stau mai bine, dar de știut...doar oameni ca tata știu. Iar ei spun că... habar n-au!
Scriu de când mă știu. Pentru mine. Pentru lume am început în 1995. Și sigur, primul meu gând a fost adresat femeilor. Femeilor și frumuseții. Eram tânără și mă gândeam la piele, la exterior. Aveam o rubrică gen Lumea femeilor: cosmetică, modă, accesorii, machiaj. Mi-era ușor să mă uit la mama, ca să înțeleg exact ce înseamnă să fii elegant și asortat. Cu timpul, am trecut dincolo de piele, am încercat să pătrund în sufletul oamenilor. De când am intrat înăuntru...știu că nu voi mai termina vreodată. Noroc că n-am început invers, aș fi ratat să scriu despre tratamentele faciale și culori!
Cum spuneam, scriu. Atunci când trebuie...scriu orice! Mai puțin poezie. Nu mai pot. Cred că odată, într-o zi, mi s-a rupt sufletul. Nici măcar nu mai știu când, dar au trecut atâția ani! Unii continuă s-o facă, îți vin cu inima sângerândă în palmă. Eu nu pot nici atât. Inima mea e bine, dar nu știu ce i s-a întâmplat?! Undeva, în capul meu, există un răspuns: lumea pe care mi-o construiese tatăl meu era cu totul alta. Avea alte culori și era vie. Totul era adevărat. Cred că-ntr-o zi...am încetat să fiu copil, a fost prea brusc, iar timpul nu mai poate fi dat înapoi. Eu nu mai pot recupera nimic, pentru că am pierdut o lume într-o clipă!
Visez puțin, nu prea am timp. Îmi place politica, nu-mi plac oamenii ei. Iubesc umorul... și cred în Dumnezeu.
Ioana Diaconu- Grecia
Redactor- șef „Ziarul românilor”- Grecia (distribuit și în Italia și Cipru)
Redactor- șef „Moldova Press”- Grecia
Editorialist și redactor Agenția pentru românii de pretutindeni „Așii români”- Germania
Editorialist și redactor ziarul „Vocea Ta”- Germania
Redactor- corespondent revista „Maria”- Spania
Redactor Agenția de presa „Ziare.com”- România
Un C.V....e o prezentare succintă. E bun atunci când te angajezi. Eu vreau să mă prezint:
M-am născut Oana. Sunt fata unui ilustru erudit român, profesor-doctor în Istorie și Dacologie. Am văzut lumina zilei spre după-amiază, într-o friguroasă zi de iarnă, în București. Acum peste 40 și ceva de ani.
Mama, o ființă specială, părea că nu s-a acomodat niciodată lumii în care trăia. O fată fină, educată, crescută de bunicul, doctor în Teologie. Preotul a murit cu puțin înainte de a mă naște. Bunica mea a fost deci preoteasă, cu tot ce înseamnă frumos acest cuvânt. Așa a fost, așa a murit! A fost o femeie blândă, frumoasă, frumosul sufletului i s-a oglindit mereu în ochii albaștri. Sigur că era din dulșea parte a Ieșilor. Ea mi-a vorbit, tainic, pentru prima dată de Doamne-Doamne și de îngerași, și tot ea ultima! De la mama am învățat tot ce e frumos și continui să o fac.
Tata...Tata este sclipitor, fantastic, e... oltean! Noi doi am crescut împreună. El a fost mereu Universul meu. A descoperit lumea cu mine. Într-o zi...a început să crească foarte repede. Părea că îl aleargă timpul. Eu eram destul de mare, să tot fi avut 12 ani, astfel că m-a lăsat în compania lui Shakespeare, după ce s-a asigurat că înțelesesem, măcar puțin, din Ramayana și Mahabharata. Mereu mi-a vorbit ca și cum eram la fel, dar de atunci când a decis să se închidă în biroul lui, să rămână singur cu Herodot (cine ar fi crezut că, peste ani, fata mea va studia și trăi în Țara lui Homer?!)...a ieșit din ce în ce mai rar din gândurile și scrierile lui, până când, într-o altă zi, a devenit uriaș. Nu-mi amintesc clipa!
Prin 2001 cred, am primit o scrisoare de la niște americani, care-i spuneau tatei că l-au înscris în topul celor mai culți oameni din lume, că urmează un concurs, că citiseră ultima carte publicată de el, despre Codul dacic, și că...Nici n-a avut răbdare să-i citesc până la capăt. A spus: „Rupe scrisoarea! Nu mă interesează topul lor. Dacă ei cred că sunt cel mai cult...treaba lor. Îți spun eu că nu sunt și doar asta contează. Ce cred eu. Eu vreau să știu tot, tot.” Știa Socrate ce spunea când a zis: „Știu...că nu știu nimic!”
Am un copil. Îmi place fata mea. Îmi place, deși nu seamănă cu mine și cu tata. Nu seamănă cu nimeni, doar cu ea. Studiază (impropriu spus) limbi străine, greacă și engleză. Îi sunt la fel de materne ca româna. E foarte sociabilă și foarte activă. E Săgetător și, în timpul liber, face voluntariat. Are mereu timp! Așa e firea ei!
Soțul meu este o somitate. Este profesor universitar doctor-doctor, în matematică și mecanică. Nu prea pot face diferența între astea două. Știu doar că, împreună cu fizica și chimia, sunt cele 4 limbi străine pe care nu le voi pricepe vreodată! De curând a rezolvat ecuațiile de gradul I Abel, iar lumea academică s-a bucurat, după 300 de ani de așteptare. Acum se ocupă de aceleași ecuații Abel, nerezolvate tot de-atunci, dar de un grad de dificultate superior.
Ați văzut? V-am enumerat multe lucruri la verbul „A avea”. Atât de multe, că era să uit verbul „A fi”!
Eu sunt...norocoasă.Ca „să ai” atâția oameni grozavi în jurul tău... numai noroc se poate numi. Sau soartă. Am fost un copil răsfățat. Tradiționalul copil talentat și leneș, care învață doar ce-i place, dorește, înțelege și care ignoră tot restul. Tata m-a lăsat să fiu așa și m-a obligat să decid. Să decid, de mică, orice. Să decid dacă vreau să mănânc înghețată...până fac temperatură de 40 de grade! Și-apoi, dacă mai doream febră și antibiotice, să continui să mănânc înghețată. Am primit o educație cumva spartană. Totul liber și asumat. Nu am fost un elev strălucit și nici n-am făcut nimic pentru asta. Străluceam uneori, prin unele locuri, în unele cazuri. Îmi spuneau alții. Pentru mine, oricum, nu conta! Niște foști colegi mi-au spus, de curând, că eram deșteaptă, în ochii lor. Ei spuneau că eu răspundeam doar atunci când nu știa nimeni. Da, răspundeam doar întrebată, niciodată nu ridicam mâna, atât îmi amintesc. Oricum, nici acum nu cred că știu sau înțeleg mare lucru. Poate cu înțelegerea să stau mai bine, dar de știut...doar oameni ca tata știu. Iar ei spun că... habar n-au!
Scriu de când mă știu. Pentru mine. Pentru lume am început în 1995. Și sigur, primul meu gând a fost adresat femeilor. Femeilor și frumuseții. Eram tânără și mă gândeam la piele, la exterior. Aveam o rubrică gen Lumea femeilor: cosmetică, modă, accesorii, machiaj. Mi-era ușor să mă uit la mama, ca să înțeleg exact ce înseamnă să fii elegant și asortat. Cu timpul, am trecut dincolo de piele, am încercat să pătrund în sufletul oamenilor. De când am intrat înăuntru...știu că nu voi mai termina vreodată. Noroc că n-am început invers, aș fi ratat să scriu despre tratamentele faciale și culori!
Cum spuneam, scriu. Atunci când trebuie...scriu orice! Mai puțin poezie. Nu mai pot. Cred că odată, într-o zi, mi s-a rupt sufletul. Nici măcar nu mai știu când, dar au trecut atâția ani! Unii continuă s-o facă, îți vin cu inima sângerândă în palmă. Eu nu pot nici atât. Inima mea e bine, dar nu știu ce i s-a întâmplat?! Undeva, în capul meu, există un răspuns: lumea pe care mi-o construiese tatăl meu era cu totul alta. Avea alte culori și era vie. Totul era adevărat. Cred că-ntr-o zi...am încetat să fiu copil, a fost prea brusc, iar timpul nu mai poate fi dat înapoi. Eu nu mai pot recupera nimic, pentru că am pierdut o lume într-o clipă!
Visez puțin, nu prea am timp. Îmi place politica, nu-mi plac oamenii ei. Iubesc umorul... și cred în Dumnezeu.