Adrian Pop
26.09.2012, 10:13
Avem oare nevoie de rugăciuni făcătoare de minuni?
http://luminaortodoxiei.com/media/k2/items/cache/78a1f76203c562c3d7c318765865da44_M.jpg (http://luminaortodoxiei.com/media/k2/items/cache/78a1f76203c562c3d7c318765865da44_XL.jpg)
Prin toată viaţa noastră trebuie să corespundem la ceea, ce pretindem că suntem. Căci adesea se întâmplă că aleargăm după rugăciuni miraculoase, molitfe, dezlegări, care de parcă de la sine ar trebui să ne aducă izbăvire şi miracole în viaţă. Că ele ar trebui să ne „cureţe" viaţa, să ne apere de invidie, de vreo "legare" care ni s-ar fi făcut. Rugăciuni care să ne îndeplinească orice dorinţă sau năzuinţă. Şi cea mai bună soluţie pentru toate acestea se consideră o anumită rugăciune, care ar schimba total situaţia.
Adesea apar întrebările „Care rugăciune să citesc? Care sfânt mă va ajuta dacă mă rog lui? Ce slujbă să plătesc ca să-mi aducă izbăvire?". Toate acestea de fapt indică la un singur lucru, că oamenii caută soluţii de moment, soluţii exterioare şi miraculoase, care i-ar ajuta să scape de careva probleme sau greutăţi. Şi este chiar o problemă adevărată căutarea soluţiei doar într-o rugăciune miraculoasă, o icoană, sau un „ritaul".
În continuare vă propunem mai multe dintre cuvintele unora dintre marii noştri părinţi duhovniceşti, care sperăm că vă vor oferi răspunsurile privind aceasta problemă: Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/ioann_kr.jpgUneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele. Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima. Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).
Sf. Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos
De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/serafim_rose.jpg“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade*văr pentru vremurile noastre: „Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni*lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş*tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”. Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor*mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei. Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe*rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen*tru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie. In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte: “Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc. Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel pu*ţin, aşa pare din afară. în schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă! Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. In marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pas*cale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormân*tului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!” Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria: “Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“. >Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi: “În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns defini*tiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.
Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”
Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă. http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/gerondas-paisios.jpg“Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovni*ceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gân*desc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”. Atunci când cineva acţionează fără să gândească şi fără să se roage, acţionează satanic. Şi iată, adesea, mulţi creştini prin modul în care acţionează nu Il lasă pe Dumnezeu să intervină. Unii ca aceştia cred că ei sin*guri le vor reuşi pe toate. In timp ce chiar şi cel necre*dincios spune uneori “Va avea grijă Dumnezeu”, aceştia nu spun nici măcar aşa ceva. Cereri în rugăciune - Părinte, dacă este binecuvântat, spuneţi-ne câte*va subiecte pentru care trebuie să ne rugăm în mod special. - La început să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să aibă drept rezultat venirea la frica lui Dumnezeu a tuturor celor ce trăiesc şi a celor care vor trăi. Eu spun în rugăciunea mea: “Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine“. Şi mai spun: “Doamne, mântuieşte pe cei necredincioşi“. (Desigur, Biserica a rânduit bine să se spună: “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi…”, pentru că se poate ca cei necredincioşi să fie nemulţumiţi, pentru faptul că Biserica se roagă pentru ei). Când preotul spune: “Pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii”, eu adaug şi “pentru cei ce nu ne-au cerut”. Pentru că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care ne-au cerut să ne rugăm pentru ei, dar şi pentru cel ce nu ne-au cerut, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi. Există atâ*tea mii de oameni care au mai mare nevoie şi pro*bleme mai serioase decât acei care ne-au cerut să ne rugăm. Să facem rugăciune şi pentru cei ce au fost nedreptăţiţi, ca să se arate adevărul; să li se dea liber*tate celor închişi şi să-i folosească duhovniceşte neca*zul prin care au trecut. Când pun lemne în foc, slavoslovesc pe Dumnezeu şi spun: “Dumnezeul meu, încălzeşte pe cei ce nu au căldură”. Iar când ard scrisorile ce mi se trimit – le citesc şi apoi le ard, pentru că multe dintre ele cuprind subiecte secrete şi mărturisiri – spun: “Să le ardă Dumnezeu tuturor toate cusururile. Să-i ajute să tră*iască duhovniceşte şi să-i sfinţească”. Incă mai obişnu*iesc să cer de la Sfinţi să apere pe oamenii care le poartă numele, şi de la toţi Sfinţii să păzească pe cei care nu au sfânt protector. - Părinte, ce este mai bine să cer, mila lui Dum*nezeu în general sau să adresez şi cereri concrete potrivit cu “Cereţi şi vi se va da vouă? - Să te rogi în general şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe cei ce suferă trupeşte şi sufle*teşte“, în această rugăciune sunt cuprinşi şi cei adormiţi. Dacă-ţi vine în minte o rudă, spune şi pentru ea o rugăciune: “… Miluieşte pe robul Tău cutare“, şi treci imediat la rugăciunea generală pentru toată lumea, “… Miluieşte toată lumea Ta”. Poţi să-ţi aduci aminte de o persoană care are nevoie şi să te rogi puţin pentru ea, după care spune: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi şi să te doară pentru toţi, ca să nu plece… trenul doar cu un călător. Să nu ne oprim numai la o singură persoană şi după aceea să nu putem ajuta cu rugăciunea nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine. Când, de pildă, te rogi pentru un bolnav de can*cer, să te rogi pentru toţi bolnavii de cancer şi să spui şi o rugăciune pentru cei adormiţi. Sau vezi un neferi*cit. Mintea ta să meargă imediat la toţi nefericiţii şi să te rogi pentru ei. Imi aduc aminte că atunci când eram mic am văzut un cerşetor ce trăgea să moară alături de o casă turcească, la zece metri mai departe de a noas*tră, îl chema Petru. Dimineaţa turcoaica l-a găsit lângă casa ei şi mişcându-l să se scoale, şi-a dat seama că a murit. Chiar şi acum îl mai pomenesc. Câţi astfel de “Petru”‘ există în lume! Atunci când cineva se roagă în mod special pentru o persoană, dar se gândeşte că suferă şi semenii noştri, se foloseşte pentru că i se străpunge inima. Astfel, cu inima îndurerată, de la cazurile concrete merge la cele generale şi ajută tot mai mult prin rugăciunea inimii. Ajutor prin rugăciune - Părinte, Sfântul Iacob spune: “Mult poate rugă*ciunea dreptului care se lucrează. Ce înseamnă “se lucrează”? - Adică şi acela care cere rugăciune să vrea să se folosească, să se mântuiască şi să se nevoiască. Aşadar, pentru ca să se folosească cineva de rugăciunea omului “drept”, este trebuinţă să aibă intenţie bună. Rugăciunea ce se face cu inima este auzită; trebuie însă ca şi celălalt să fie receptiv. Altfel, cel ce se roagă trebuie să aibă sfinţenia Marelui Paisie ca să-l poată scoate din iad. De aceea, mai întâi faceţi rugăciuni pentru cei ce vor să se mântuiască. Eu, atunci când Il rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: “Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Multi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu. De aceea să cerem ca Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii să ajute lumea, dar ajutorul lor să fie simţit, ca oamenii să se folosească. Să presupunem că cineva se primej*duieşte să cadă de pe schelă şi Dumnezeu iconomiseşte să se agate de ceva, lucru care în mod firesc nu se putea face, şi astfel acela este salvat. Sau cade de undeva şi nu păţeşte nimic. Sau are accident şi scapă. Să ne rugăm ca el să înţeleagă că Dumnezeu l-a ajutat şi s-a izbăvit, ca să se folosească duhovniceşte. Cineva a căzut de pe un pod jos şi a scăpat. “Ai coborât să masori adâncimea?”, îl întreb. Sfinţii ne tin pe mâini. Un copil căruia îi dădusem o cruciuliţă, aşa cum aler*ga cu motocicleta, a trecut peste un taxi, a făcut o tumbă şi a continuat să alerge pe drum, fără ca să păţească ceva. Multi se izbăvesc, dar putini înţeleg şi se îndreaptă. - Dacă fac rugăciune pentru cineva, deşi acela nu cere ajutor, se va folosi? - Aceasta va depinde de multe. La început, dacă acela a avut intenţie bună dar n-a fost ajutat, este îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Chiar dacă nu s-ar ruga altii pentru el. Dumnezeu va iconomisi ca acela să fie ajutat mai târziu. Iar dacă el însuşi va cere de la început ajutor, Dumnezeu va interveni mai devreme şi astfel va fi ajutat. Altfel va fi ajutat mai târziu. Prin rugăciune îi dăm lui Dumnezeu dreptul să intervină. De obicei, dacă un om cere ajutor cu toată inima sa şi spune cu smerenie: Părinte, roagă-te şi pen*tru mine, îţi răneşte inima şi nu-l mai poţi uita. In timp ce dacă spune în mod superficial: “Fă şi pentru mine vreo rugăciune”, ca şi cum ar spune „Hai, sănătate!“, cum să-ti aduci aminte de el? Atunci când rugăciunea se face din inimă, cu dure*re pentru problemele lumii, oamenii care cer în vremea aceea ajutor de la Dumnezeu îl primesc imediat. Pot da multe exemple concrete. Cu câţiva ani în urmă, un om cu totul deznădăjduit, în întunecarea lui a trecut gra*niţa şi s-a aflat la Parapetasma. Acolo l-au luat drept spion, l-au prins, l-au chinuit şi l-au închis. In închi*soare se ruga. Un monah, cunoscut de-al meu, a aflat despre necazul lui şi s-a rugat: “Dumnezeul meu. Te rog eliberează-l. Pentru Tine este uşor să faci aceasta“. După ce l-au închis, l-au chemat să-l ancheteze. In urma anchetei omul acesta s-a aflat pe teritoriu gre*cesc. Când grecii l-au cercetat, a spus: ‘”M-au bătut, m-au închis, m-au cercetat. După aceea nu-mi mai aduc aminte de nimic. Nu ştiu, nici nu mi-am dat seama de felul în care m-am aflat la pichetul grecesc“. Aceasta este puterea rugăciunii. Rugăciunea înduplecă pe Dumnezeu. Este bine ca… telefonul nostru fără fir să lucreze mereu, pentru a putea să ajute pe toţi oamenii care cer ajutor. In armată, la Transmisiuni, urmăream pos*turile străine, dar ajutam şi pe ai noştri. Făceam pe intermediarii între posturile noastre ce erau departe de centru şi nu se auzeau. Le luam semnalele şi le transmiteam mai departe. Eram totdeauna doi oameni şi alcătuiam două grupe. Pentru că de am fi fost numai unul, s-ar fi întrerupt şi nu l-am fi putut ajuta pe celălalt care cerea ajutor, iar semnalele lui n-ar fi ajuns la des*tinaţie. Atunci când o astfel de staţie lucrează mereu, poate ajuta pe cei ale căror semnale nu ajung la uni*tatea lor. La fel şi cel ce are îndrăzneală la Dumnezeu şi se roagă pentru altul, face pe intermediarul între omul care cere ajutor şi Dumnezeu. Dacă însă unul cere ajutor iar celălalt are staţia închisă, adică nu se roagă, ce se va întâmpla? Calitatea rugăciunii are valoare - Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post? - Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece*sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân*că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem*nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic. In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive*ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des*chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive*ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe*trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri*măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“. Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim*bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă. Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută. “Şi L-au rugat stăruitor“ - Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.
- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele*gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima? - Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin*cioasă. - Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen*tru aceasta Hristos a rămas cu ei. Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce*rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa*rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu*ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş*te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând. Rugăciune cu durere - Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă? - Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa*ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în*seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du*rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs*plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt. - Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta? - Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne*zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun. - Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa? - Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum*nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă*ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din*tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre. Primejdia nesimţirii - Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere. - Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo*nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni*ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri*mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân*deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască. Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran*jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre*buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge*neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi. - Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine? - Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere*nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum*nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme*nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov*nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine. Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere*nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu*mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa*re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân*dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine. Stare de alarmă
Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre*buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune. Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata*strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas. Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa*cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume. Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep*turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen*tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate*lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira*gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere.
Cuv. Paisie Aghioritul, Trezvie Duhovniceasca Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea?...
http://luminaortodoxiei.com/media/k2/items/cache/78a1f76203c562c3d7c318765865da44_M.jpg (http://luminaortodoxiei.com/media/k2/items/cache/78a1f76203c562c3d7c318765865da44_XL.jpg)
Prin toată viaţa noastră trebuie să corespundem la ceea, ce pretindem că suntem. Căci adesea se întâmplă că aleargăm după rugăciuni miraculoase, molitfe, dezlegări, care de parcă de la sine ar trebui să ne aducă izbăvire şi miracole în viaţă. Că ele ar trebui să ne „cureţe" viaţa, să ne apere de invidie, de vreo "legare" care ni s-ar fi făcut. Rugăciuni care să ne îndeplinească orice dorinţă sau năzuinţă. Şi cea mai bună soluţie pentru toate acestea se consideră o anumită rugăciune, care ar schimba total situaţia.
Adesea apar întrebările „Care rugăciune să citesc? Care sfânt mă va ajuta dacă mă rog lui? Ce slujbă să plătesc ca să-mi aducă izbăvire?". Toate acestea de fapt indică la un singur lucru, că oamenii caută soluţii de moment, soluţii exterioare şi miraculoase, care i-ar ajuta să scape de careva probleme sau greutăţi. Şi este chiar o problemă adevărată căutarea soluţiei doar într-o rugăciune miraculoasă, o icoană, sau un „ritaul".
În continuare vă propunem mai multe dintre cuvintele unora dintre marii noştri părinţi duhovniceşti, care sperăm că vă vor oferi răspunsurile privind aceasta problemă: Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/ioann_kr.jpgUneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele. Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima. Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).
Sf. Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos
De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/serafim_rose.jpg“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade*văr pentru vremurile noastre: „Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni*lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş*tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”. Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor*mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei. Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe*rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen*tru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie. In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte: “Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc. Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel pu*ţin, aşa pare din afară. în schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă! Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. In marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pas*cale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormân*tului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!” Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria: “Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“. >Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi: “În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns defini*tiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.
Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”
Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă. http://luminaortodoxiei.com/images/democontent/democontent/gerondas-paisios.jpg“Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovni*ceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gân*desc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”. Atunci când cineva acţionează fără să gândească şi fără să se roage, acţionează satanic. Şi iată, adesea, mulţi creştini prin modul în care acţionează nu Il lasă pe Dumnezeu să intervină. Unii ca aceştia cred că ei sin*guri le vor reuşi pe toate. In timp ce chiar şi cel necre*dincios spune uneori “Va avea grijă Dumnezeu”, aceştia nu spun nici măcar aşa ceva. Cereri în rugăciune - Părinte, dacă este binecuvântat, spuneţi-ne câte*va subiecte pentru care trebuie să ne rugăm în mod special. - La început să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să aibă drept rezultat venirea la frica lui Dumnezeu a tuturor celor ce trăiesc şi a celor care vor trăi. Eu spun în rugăciunea mea: “Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine“. Şi mai spun: “Doamne, mântuieşte pe cei necredincioşi“. (Desigur, Biserica a rânduit bine să se spună: “Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi…”, pentru că se poate ca cei necredincioşi să fie nemulţumiţi, pentru faptul că Biserica se roagă pentru ei). Când preotul spune: “Pentru cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii”, eu adaug şi “pentru cei ce nu ne-au cerut”. Pentru că trebuie să ne rugăm şi pentru cei care ne-au cerut să ne rugăm pentru ei, dar şi pentru cel ce nu ne-au cerut, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi. Există atâ*tea mii de oameni care au mai mare nevoie şi pro*bleme mai serioase decât acei care ne-au cerut să ne rugăm. Să facem rugăciune şi pentru cei ce au fost nedreptăţiţi, ca să se arate adevărul; să li se dea liber*tate celor închişi şi să-i folosească duhovniceşte neca*zul prin care au trecut. Când pun lemne în foc, slavoslovesc pe Dumnezeu şi spun: “Dumnezeul meu, încălzeşte pe cei ce nu au căldură”. Iar când ard scrisorile ce mi se trimit – le citesc şi apoi le ard, pentru că multe dintre ele cuprind subiecte secrete şi mărturisiri – spun: “Să le ardă Dumnezeu tuturor toate cusururile. Să-i ajute să tră*iască duhovniceşte şi să-i sfinţească”. Incă mai obişnu*iesc să cer de la Sfinţi să apere pe oamenii care le poartă numele, şi de la toţi Sfinţii să păzească pe cei care nu au sfânt protector. - Părinte, ce este mai bine să cer, mila lui Dum*nezeu în general sau să adresez şi cereri concrete potrivit cu “Cereţi şi vi se va da vouă? - Să te rogi în general şi să spui: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe cei ce suferă trupeşte şi sufle*teşte“, în această rugăciune sunt cuprinşi şi cei adormiţi. Dacă-ţi vine în minte o rudă, spune şi pentru ea o rugăciune: “… Miluieşte pe robul Tău cutare“, şi treci imediat la rugăciunea generală pentru toată lumea, “… Miluieşte toată lumea Ta”. Poţi să-ţi aduci aminte de o persoană care are nevoie şi să te rogi puţin pentru ea, după care spune: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi şi să te doară pentru toţi, ca să nu plece… trenul doar cu un călător. Să nu ne oprim numai la o singură persoană şi după aceea să nu putem ajuta cu rugăciunea nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine. Când, de pildă, te rogi pentru un bolnav de can*cer, să te rogi pentru toţi bolnavii de cancer şi să spui şi o rugăciune pentru cei adormiţi. Sau vezi un neferi*cit. Mintea ta să meargă imediat la toţi nefericiţii şi să te rogi pentru ei. Imi aduc aminte că atunci când eram mic am văzut un cerşetor ce trăgea să moară alături de o casă turcească, la zece metri mai departe de a noas*tră, îl chema Petru. Dimineaţa turcoaica l-a găsit lângă casa ei şi mişcându-l să se scoale, şi-a dat seama că a murit. Chiar şi acum îl mai pomenesc. Câţi astfel de “Petru”‘ există în lume! Atunci când cineva se roagă în mod special pentru o persoană, dar se gândeşte că suferă şi semenii noştri, se foloseşte pentru că i se străpunge inima. Astfel, cu inima îndurerată, de la cazurile concrete merge la cele generale şi ajută tot mai mult prin rugăciunea inimii. Ajutor prin rugăciune - Părinte, Sfântul Iacob spune: “Mult poate rugă*ciunea dreptului care se lucrează. Ce înseamnă “se lucrează”? - Adică şi acela care cere rugăciune să vrea să se folosească, să se mântuiască şi să se nevoiască. Aşadar, pentru ca să se folosească cineva de rugăciunea omului “drept”, este trebuinţă să aibă intenţie bună. Rugăciunea ce se face cu inima este auzită; trebuie însă ca şi celălalt să fie receptiv. Altfel, cel ce se roagă trebuie să aibă sfinţenia Marelui Paisie ca să-l poată scoate din iad. De aceea, mai întâi faceţi rugăciuni pentru cei ce vor să se mântuiască. Eu, atunci când Il rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: “Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Multi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu. De aceea să cerem ca Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii să ajute lumea, dar ajutorul lor să fie simţit, ca oamenii să se folosească. Să presupunem că cineva se primej*duieşte să cadă de pe schelă şi Dumnezeu iconomiseşte să se agate de ceva, lucru care în mod firesc nu se putea face, şi astfel acela este salvat. Sau cade de undeva şi nu păţeşte nimic. Sau are accident şi scapă. Să ne rugăm ca el să înţeleagă că Dumnezeu l-a ajutat şi s-a izbăvit, ca să se folosească duhovniceşte. Cineva a căzut de pe un pod jos şi a scăpat. “Ai coborât să masori adâncimea?”, îl întreb. Sfinţii ne tin pe mâini. Un copil căruia îi dădusem o cruciuliţă, aşa cum aler*ga cu motocicleta, a trecut peste un taxi, a făcut o tumbă şi a continuat să alerge pe drum, fără ca să păţească ceva. Multi se izbăvesc, dar putini înţeleg şi se îndreaptă. - Dacă fac rugăciune pentru cineva, deşi acela nu cere ajutor, se va folosi? - Aceasta va depinde de multe. La început, dacă acela a avut intenţie bună dar n-a fost ajutat, este îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Chiar dacă nu s-ar ruga altii pentru el. Dumnezeu va iconomisi ca acela să fie ajutat mai târziu. Iar dacă el însuşi va cere de la început ajutor, Dumnezeu va interveni mai devreme şi astfel va fi ajutat. Altfel va fi ajutat mai târziu. Prin rugăciune îi dăm lui Dumnezeu dreptul să intervină. De obicei, dacă un om cere ajutor cu toată inima sa şi spune cu smerenie: Părinte, roagă-te şi pen*tru mine, îţi răneşte inima şi nu-l mai poţi uita. In timp ce dacă spune în mod superficial: “Fă şi pentru mine vreo rugăciune”, ca şi cum ar spune „Hai, sănătate!“, cum să-ti aduci aminte de el? Atunci când rugăciunea se face din inimă, cu dure*re pentru problemele lumii, oamenii care cer în vremea aceea ajutor de la Dumnezeu îl primesc imediat. Pot da multe exemple concrete. Cu câţiva ani în urmă, un om cu totul deznădăjduit, în întunecarea lui a trecut gra*niţa şi s-a aflat la Parapetasma. Acolo l-au luat drept spion, l-au prins, l-au chinuit şi l-au închis. In închi*soare se ruga. Un monah, cunoscut de-al meu, a aflat despre necazul lui şi s-a rugat: “Dumnezeul meu. Te rog eliberează-l. Pentru Tine este uşor să faci aceasta“. După ce l-au închis, l-au chemat să-l ancheteze. In urma anchetei omul acesta s-a aflat pe teritoriu gre*cesc. Când grecii l-au cercetat, a spus: ‘”M-au bătut, m-au închis, m-au cercetat. După aceea nu-mi mai aduc aminte de nimic. Nu ştiu, nici nu mi-am dat seama de felul în care m-am aflat la pichetul grecesc“. Aceasta este puterea rugăciunii. Rugăciunea înduplecă pe Dumnezeu. Este bine ca… telefonul nostru fără fir să lucreze mereu, pentru a putea să ajute pe toţi oamenii care cer ajutor. In armată, la Transmisiuni, urmăream pos*turile străine, dar ajutam şi pe ai noştri. Făceam pe intermediarii între posturile noastre ce erau departe de centru şi nu se auzeau. Le luam semnalele şi le transmiteam mai departe. Eram totdeauna doi oameni şi alcătuiam două grupe. Pentru că de am fi fost numai unul, s-ar fi întrerupt şi nu l-am fi putut ajuta pe celălalt care cerea ajutor, iar semnalele lui n-ar fi ajuns la des*tinaţie. Atunci când o astfel de staţie lucrează mereu, poate ajuta pe cei ale căror semnale nu ajung la uni*tatea lor. La fel şi cel ce are îndrăzneală la Dumnezeu şi se roagă pentru altul, face pe intermediarul între omul care cere ajutor şi Dumnezeu. Dacă însă unul cere ajutor iar celălalt are staţia închisă, adică nu se roagă, ce se va întâmpla? Calitatea rugăciunii are valoare - Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post? - Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece*sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân*că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem*nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic. In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive*ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des*chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive*ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe*trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri*măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“. Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim*bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă. Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută. “Şi L-au rugat stăruitor“ - Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.
- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele*gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima? - Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin*cioasă. - Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen*tru aceasta Hristos a rămas cu ei. Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce*rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa*rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu*ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş*te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând. Rugăciune cu durere - Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă? - Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa*ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla! Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în*seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du*rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs*plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt. - Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta? - Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne*zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun. - Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa? - Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum*nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă*ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din*tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre. Primejdia nesimţirii - Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere. - Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo*nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni*ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri*mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân*deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască. Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran*jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre*buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge*neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi. - Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine? - Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere*nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum*nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme*nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov*nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine. Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere*nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu*mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa*re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân*dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine. Stare de alarmă
Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre*buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune. Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata*strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas. Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa*cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume. Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep*turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen*tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate*lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira*gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere.
Cuv. Paisie Aghioritul, Trezvie Duhovniceasca Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea?...