Enciu Stefan
19.10.2011, 01:29
OAMENI-ZAPADA (8)
OAMENI –ZAPADA (8)
Era ziua a doua in dimineata aceea in care pomii-si fluturau aura peste umerii mei.
Din cimitir pornii catre munte; vara se anunta-n rasetul florilor campului, in roiuri de paseri si gaze, care se tot harjoneau in urechile mele, nesupuse de plansetul mare la lumii. Urcam inspre iezer, pe jepi.
… Catre seara abia mai sarea sufletul in noi. Bucuria este mai grea ca durerea. Omul de rand simte numai ciupavirile proprii. El nu vede moartea decat de aproape cand musca din el; astfel, ii da buna pace, se crede etern. Astfel el lasa batrana sa-si faca de cap. Uf! Ce i-as mai smulge cu costa din mana, s-o duc in gradina s-o bat numa-n gura cu ciocanelul, apoi sa-i trec gresia peste tais sa nu mai poata ca sa reteze nici o floare, necum capete de om! Ticaloasa si azi ne da tarcoale degeaba, asteptand sufletul sa fie-n-coltit de nelinistea surda a disperarii, a inutilitatii… Cineva trebuie ca sa spuna:
-Asta e jug si floare pe umar. Si apoi nu le putem rabda pe-amandoua mereu. Sa iasa barbatii cei vii si mai ales sa iasa acum pe piscul luminii marii nostri morti verticali, nechirciti de vreme, sa iasa zise acela si sa-i mai cercetam cum au trecut stejaru-n furtuna, sa-i intrebam cum sa facem mai bine ca sa dam copiilor nostri nu doar paine alba cat mai ales marea suferinta a intelegerii? Astfel, ne va scuipa vremea ce vine! Si trebuie sa-ntrezarim spicul mare al vremii! E multa vreme de-atunci. Tac, sunt silit sa tac.
… Nu prea erau lemne de foc si treaba mergea. Se vindeau cu caruta, cu bratul, cu spinarea.Rudarii vindeau aschiile ramase din trunchiul arinului prefacut in copaie, direct de la tocator, din ochi, nici nu se tocmeau. Tu, cu mainile iuti culegeai muscatura securii, faceai curat in grabire, si-o luai catre coliba in care dancii ferice topaiau prin trambe de fum, dar el se opreste:
-Stai asa, poteca am dat-o la altul.
Si astfel nu ai cum pricepe de ce vanduse doar o parte infima din copacii venind peste apa Oltului nostru, plutariti la intamplare, la vale. Puteai afla si tu alaturea de ei un locsor, sa tai firu de apa, s-apuci de mustati regalia ori trupul copacului greu, sa o minti cu scurte miscari, inotand c-o singura mana, pe care s-o schimbi sprijinindu-te cu alta de pomul ascuns in valtoare, sa-l cari vitejeste la vale, sa-l aduci catre mal, unde apa scade de-odata iar piatra s-arata razand, colorata in alb, in galbui ori turchiz. Ah, pietre albastre ale inimii mele, nebanuite-ntamplari v-a slefuit amintirea. Apucau unii drumul apei spre deal, cu timp indestul ca sa-si faca o pluta, cu sarma sau sfoara legand doua-doua trunchiuri mai mari intre ele, deasupra legandu-se bratele pomilor, crengile, tufis ori lemne din preajma stivuite de altii, ori aracii de vie, adunati odata cu poama necoapta dar si nepazita, si jos ajungi ca si Crusoe, c-o lunga prajina pipaind fundul apei, ca sa iesi exact unde te asteapta ceilalti mai mici decat tine, ce sar spre povara ca furnicile verii, cand infig zdravan ghearele in bobul lucios de grau sau porumb, si-l cara mai iute ca tu sa fi banuit incotro-l rostogolesc intr-o magie a muncii.Spun , e bine sa plutesti, pe spuma de Olt, nu-i usor; dar cum nu stim inota la-nceput, dar avem pumnii mai tari la-mparteala, mi-au dat branci cum veneam leganat de presupusa piroga, si asfel a trebuit sa invat inotul c-o mana, cu doua, ca nu m-au lasat sa ma sui iar la carma pana nu s-au convins ca nu ma mai pot lasa pacalit de furia apei, ci, eu, noul carmaci oi fi cel mai bun, care sa-mparta frateste cu ei belsugul ce curge de-a surda pe apa… Asa cum incepusem si eu sa-not prin jerbe de flacari albastre.
Xxx
…Painea e dulce ca mierea mai ales cand n-o ai; o arunci ca pe o zdreanta altora, mai ales celor ce ar merita-o din plin iar tu uiti ca e sfanta, ca trebuie sa stai in genunchi ca taranul la secere vara, cand leaga snopul si-l aseaza-n claie, sa calci apasat peste truda cea grea cu care bobul de grau se reneaga pe sine s-ajunga in spicul vazut tuturor numai vara sub soare torid, cand plesneste-n cuptoarele verii; spicul rasare lumii, multimii tarziu, abia cand e crud si se freaca in palme spicul laptos, si tine de foame copiilor pana la vacile sfinte, ori este si smuls de-a surda agatat la chimirul vechilului, care-l arata stapanului sau, ca si cum el a stiut cum sa-l potriveasca prin vreme, iar priceperea lui era totul…
In cantec de paseri, si taraitul de greieri se petrec recolta spre sine, iar tu te apropii sfios si-ti vine sa-l tragi de musteti si sa-i zici:
-“Imparate, pastreaza-ne viata ziua de azi si de maine”.
“Painea noastra cea de o fiinta.Amin.”
Xxx
… De fapt, acum este prea tarziu, si nu mai are nici un rost ca sa ma schimb eu, in sensul de a privi invers toata chestiunea. Eu o sa raman mai departe cu capul intre urechi, pe umerii mei! Pentru ca daca nu s-ar fi petrecut totul in fata mea, treaca-mearga, dar asa?! Si, in definitiv, oare, de putine ori ni se-ntampla sa bagam de seama dar sa ne facem ca nu pricepem lucruri interesante, sa devenim pesti, pentru ca pe de-o parte ne este frica, iar pe de alta dintr-o marunta si trista experienta, etichetam curajul adevarat drept drumul pierzaniei? Ehei, dragul meu, cu mine la undita, pierzi timpul! Doar sa fie plasa prea mare, sau poate un simplu minciog, dar asta doar pentru un somn, taman de greutatea lui. Altfel pierzi timpul, oricine ai fi d-ta! Si, ce daca? A ramas tampita toata lumea cand am spus asta. Nu doar lumea naroada de-aici care-si vantura gura cu te miri ce, cat unul mai mare, de sus, venit special, sa faca orice pentru mine, iar, daca, n-a putut,n-a putut. A-ncercat? A-ncercat!
Era curtea vremii plina de lume si dintre toti m-a ochit si mi-a zis” hai cu mine sa ne straduim”:Ceilalti au ramas inmarmuriti, pentru ca eu aveam situatia cea mai grea dintre toti. Era cu dichis: neagra sau alba, cum vrei s-o iei. Cativa ne-au urmat pana la poarta, iar portarul de care toti tremuram s-a inclinat pana la pamant. Dumnealui a zis” e cu mine” si ne-a bagat si fara bon, care nimeni n-avea voie nici sa gandeasca la asemenea minune. Mi-a poruncit sa stau drepti, asa era trebuinta in fata unui tablou mustacit, si a zis aluia ce ne parea noua stapan, dar el avea suflet de sluga: i-ai semnalmentele adica mie, ca la biroul populatiei”.
Inaltimea, 1,72; greutatea 45 cu bataie. Cu atata mai ramasese. Ochii verzi, fruntea, barbia potrivite, barba rade? Ma rog tot cand nici nu mai speram eu ca vrea sa ma mai resolve o data. Eram serios ca la fotograf. Apoi dupa toate formalitatile pana la tata sputa, cand am urcat singuri, era spre dimineata. La dumnealui in birou, nimeni. Am trecut prin lipsa sefului de cabinet, intr-o camera mare de tot, plina de hartoage pe care cine stie cine le scrisese, dar nimeni nu le citea; erau asezatela rand, pe zile dac-or trebui candva sa le afle… Adica el a luat pentru mine, credeam problema in mana, , nu ca altii care cred ca daca te caineaza, e mare branza! Ce-ti foloseste dreptatea pe care ti-o dau cei lipsiti ei insusi de ea?Cand poate ei, au nevoie mai multa ca tine. Vorba rea, aruncata in colturi durea mai tare ca piatra, ramanea graiul metalic al etichetelor false, de care cei mai multi n-au scapat toata viata si nici dupa moarte; refrenul e nou: ba, raspunde afirmativ da ori nu? Uneori omul e ca si oaia. Se face belsug, iar lupul din margine alege ce vrea. Daca ai apucat dus de soarta la margine, cine sa te mai arunce la mijloc? Da, urma scapa turma.Si cine te mai lasa sa ridici capul? Se mai strang asfel si caii in primejdie, zice-se, dar au copitele pregatite si, de oriunde ar pica negustorul afla indata si pretul manzului tau… De unde cai? Ii mancasera fripti dupa ce spusese unu ca acesti cai se fac vinivati de a fi mancat urechile oilor si boilor. De ce sa mai spun? Viata era ca o serbare continua, la care trebuia sa fii atent cand te striga, sa iesi in fata. Sa dai socoteala. De ce ai facut, ori aveai de gand si astfel vezi ca nici nu te cunosti mai bine, pe tine de ce esti in stare. Credeam ca sunt pe sfarsite acele nopti in care eram mereu intrebat fel de fel si-mi dau drumul in zori san u-ntarzii la lucru. Seful era tovarasul Tiriplice. Asa am iesit de acolo. Baietii ma cainau din invidie, poate, sau sincer vorbind ma si vedeau scapat, si din ochi ma rugau sa intervin pe langa marele meu ocrotitor. Numai unul din ei sari-n fata mea-ntr-un picior, chiuind vorbele:” am iesit din tabel, m-au scos din tabel, m-au scos!!!”Ura! ura! Ura! Ferice de tine, ciripitorule”, aud si azi in urechi replica surda…
Se bulugira cei batuti la trei randuri, exact in jurul fericitului muritor, ciorchine peste ei, cei batuti la doua randuroi, si, ca si cum nu i-ar fi privit nimic din toate acestea, cei inghesuiti la un singur rand, stiviti unul in altul, de abia respirau… Ei n-aveau si nici nu mai puteau avea o speranta. Ravneau poate cu gandul la aerul celor aflati deasupra lor, la doua randuri. Atat. Se cunosteau bine intre ei…. Batutii la talpi si urmasi…
“Fericitilor, urla gandul lor, imens ca ecoul straniu al tunului de mare calibru, ce-si scuipa ghiulelele intr-o balta de liniste. Sustinand mortis cele spuse inainte am urmat un lung tratament. Salvarea era la poarta. Portarul ghinion: isi terminase bonierul. Avea el cateva completate pe furis, stampilate, pe care le oferea vreunei interventii de ultima ora, cand protejatul abia mai rasufla.Apoi masina alba a demarat scurt, fluturand peste gropi ceva ca niste albe batiste, iar sirena urla de credeai ca dubita se duce acolo unde arde nu o casa, cat tara! Tin minte era in fata un zid., ori un turn pe care urcai treptele pana la un punct, apoi se darama dintr-odata era facut parca din faiante de carton alb, ca niste cuvinte rasucite, anapoda. Mi-a ramas inchisa de gandul bun clipa asta si n-o pot uita nici in somn: vezi si d-ta ca si mine, dar, numai ca eu stiu ca am o perdea peste ochi, si n-o trag totdeauna, nu pot s-o ridic nici acuma, nu pot desi ma trezesc dimineata aici langa lacul la care si eu am spalat, ca sa fie ragaz tuturora, ca pestele-n el l-au adus intr-o noapte, e-un soi de peste ciudat, nu s-arata, si trebuie prins, are asfel capul alb, curat… cand voi avea 9 bucati, indifferent de marime, adio spun tuturora. E cot ape care daca poti s-o predai, esti din nou fericit, om liber. Sunt pescar, ehei, cum fuge din undita cand simte ca vrei sa-l aduni! Dumneata, ce fel de peste crezi ca mai avem? Ce specie, oare, sa fie? Asa ca, tinere, pe unde culegi d-ta, am semanat eu altadata, drept care, am dreptul sa-ncerc exact cand poftesc, n-am oprelisti, dar numai sansa ma ocoleste, nu-mi surade deloc! Altii au renuntat. Incercarea mea n-are moarte; chiar locul in care d-ta abia manui carligul, se spune ca inainte de mine a prins cineva nu 9 ci 19 bucati! Dar, pacat! Nu s-a nimerit nimeni sa-i de-a si lui jumatate, si nici al treilea care s-ar fi ales din senin cu 2. Ehei! Nu-i stii valoarea lui doi! Norocosul de care-ti vorbeam, n-a aparut pe aici niciodata, si nemaivazandu-l nimeni, uneori, spun drept, te cuprinde-ndoiala….
-Domnule, draga, tii undita gresit!
Ca sa-ti vina peste sa muste, trebuie sa fii dibaci… daca apa e limpede, vede ca n-ai pricepere inca de cum strangi pe mosor osteneala, si daca nu crezi? Ce poti face? In fond treaba ta….
Oglinda apei purta rasaritul de soare. Niciunul nu prinsese nimic, suradeau undeva in adancul imaginat pestisorii ravniti cu aripe-aurii. Apoi sirena tacu scurt, pescarii cu undite noi, reintrara in sir. Faceau jocuri pe grupe de zece.
-Batrane, te-am ascultat cu placere, desi mi-ai speriat pestisorii si n-am prins nimic… Imi pari novice si vreau nicicum sa-ti dramui eu binele, raul… dar eu mai am vremea in fata si asta poate fi o stea de noroc, nu stiu ce sa insemne criza de timp, pe care vad c-ai uitat s-o excluzi. E calculul infinitezimal al probabilitatilor. Eu sunt filozof. Pentru mine timpul e UNU, ca o piele de zebra striat, dar ciopartit numai si numai de gand si de neputinta, cat priveste convorbirea aceea ciudata cu multe tabele, am auzit-o si eu, dar nu cred din ea nici un rand! Nu vreau sa fiu gresit inteles. Vad ca si d-ta cauti tot adevarul. Dar de el cei mai multi n-au nevoie. El pote fi nimic sau esenta. Un punct, o radacina, suma sau diferenta… uan e sa dai peste el intamplator, alta e sa-l cauti cu lamanarea. Iar daca-l gasesti, abia atunci incepe gruel! Am gresit esalonand omul-minciunii. Nu este posibil. Conventia lor este muma minciunii, e clar. Dar ce numim de fapt prin conceptual de minciuna? O parere? Teoretic ar fi suprapunerea imaginilor opuse in propria constiinta. O rasturnare voita a raporturilor de valoare. Crezi altceva? Si, daca nimic nu este intamplator, theoretic, altfel n-ar fi structuri peste tot cine le-o fi facut? Poti crede ca te afli in fata curbei inchise: cine o mai percepe? Verzi si uscate curg permanent, nimeni nu spune pis! Dar cand apare o alta gandire, iminent apare un zid al ignorantelor colective. Se creeaza invidie ori din orgoliu, care tine si loc de prostie, desigur opozitia muta la nou si la toate leprele sar. Ca niste hiene.. Le tulburi linistea cu care-ti devoreaza timpul in tihna. In ascuns. Numeri pe degete oameni, oamenii adevarati ce cunosc raportul real dintre finite si lucruri. Cei mai multi dintre ei, chiar daca banuiesc ceva nu au curaj, se mint. Si, poti sa minti cat vrei, fiecare are grija lui, te lasa in pace. E o arta sa poti duce pe altii de nas, dar suprema arta e numai dezastrul cand si tu incepi sa crezi ceea ce numai plasmuirea ta a creeat. Geniu sau idiot. Simpla antinomie, paradox.Pentru altii esti etichetat, ca si borcanele-n raft, idiot, dar tu cand ai constiinta valorii, ei nu mai conteaza. Urmeaza chin de sisif, darn u pentru ei, pentru tine si pentru urmasi. Cum sa-ti spun? Ce conteaza azi cate nazdravanii or fi spus - sa zicem contemporanii lui Eminescu? Dar, urmasii? Vezi, d-ta si numai d-ta poti trece de la realitate la fictiune. Treci de la dintii de lapte, la hrana pe care o poate sparge numai un creier bine dotat. Eu, mai cred ca de fapt, copiii nu mint niciodata. La ei se petrece naiv uscatura din basme, se scurge-n real, samanta de vant nu cade pe piatra ci pe-o imagine pura, de aceea ochi li-I limpezi si blanzi. Pe cand d-ta esti bantuit de nelinisti, treci pragul invers, si iar o reiei de la cap, instabilitatea rationala-ti intuneca graiul si mintea. Timpul scoate din praf chipuri asemenea siesi.De aceea preopinentii se ung cu pomezi diferite, preparate dupza retete commune, ori cu alte necunoscute; halterofilii au pudra lor alba, raman pironiti o singura clipa; apoi o ridica de pe inima piatra, ca pe un fulg desi privitorul tamp, poate sa creada adesea ca rotile sunt de carton. Asa ar face el, cel putin… Te uimesc. Descifrarea e grea, pentru bunul motiv ce-ti cere effort permanent. Ghemul de vorbe are legi nescrise, fiecare este un unicat. Este adevarat, sunt legi matematice elementare; geometrul are in cap o reprezentare de linii, regina lor, rezultanta e miez teoremei, o vede la fel in spatiu chiar si cu capul in jos cum apare celui neversat, el lucreaza cu spatiul absolut, care, prietene, draga e infinit, necuprins. Fie acel punct care in miscare devine elipsoid, cu trei dimensiuni, caruia i se adauga inaintarea, deci devine ca un burghiu, asta e forma pura a miscarii triple, cu cele trei forte, asupra carora actioneaza timpul cuantificat, drept a patra dimensiune a spatiului. Totul e clar, simplu. Mergem spre 5! Aici se intra in erorile relativitatii restranse. Vezi d-ta? Corectura se impune. Sa zicem ca vii direct de la camp. Esti pastor. Ajungi undeva, la o poarta si esti intrebat:
-Vazuta-i iepure-n camp?
Poti raspunde cum vrei; niciunul, 3, 4, 10, 100. Sau razi in barba si spui, ca fac reclamatii acest urechiati, ca fac coada la sediul… asociatiei lde vanatoare, dar… in vitrina e un impaiat, adus cu mari sacrificii spre mandria breslei celebre. De-ar lipsi si asta, imaginatia vanatorilor sportive n-ar mai avea loc in vitrina! Sute sau mii de urechiati prost crescuti, ar popula-o, sarind in geam ca mustele vara. Vezi d-ta vanatorii mai mari sau mai mici se-ntalnesc pe-aceeasi orbita, si poate din pricina asta nu prea avem pareri prea bune nici despre ei. Dar asta nu e treaba mea. Haitasi, tipatori, ochitori, isi fac treaba la timp. Pescuitul e una, vanatul e alta. Stai linistit unde ti-ai tras locul sau ai fost pus si tragic san u dai cu pusca-n ai tai! Asta e treaba. Daca ai o putere mai intai faci ordine buna in jur. Uneori e simplu, alteori e imposibil. Respingi ideile altora false, dar ce pui in loc? Pendulezi? Esti pierdut. Trebuie aflat acel echilibru si aci e o chichita, pentru ca nu este stare pe loc, ci o rezultanta a unor forte care se anuleza. Fizica , domnule e baza, nu vorba! Calculul. Celalalt adormise. Nu-l mai putea urmari. El continua pentru sine….” E greu foarte greu, dar linia de plutire, pe care a-ti deprins-o voi urmarind calea butoaielor goale pe ape, nu-mi place. Eu lupt in curentul abia banuit, instabil, plutirea nu-I una cu lupta pe viata si moarte, in adancul furtunii. Stiu, viata e una, se poate crapa din nimic, dar tocmai pierind va apare irationalul din om. Apare acel OM urias. Eu am urmat sfatul tamp o singura clipa, ma credeati fericit, ca sunt iar pe brazda, priveam drumul vostru comun, dar adulmecasem doar cararea mea, ivita poate din marginea singuratatii, spre marea insingurare de sine. Dumneavoastra ce faceti cand sunteti singur? Va plictisiti? Abia atunci eu sunt EU. Poate va uitati speriati in oglinda? Nu mai e cazul, sunteti cu totii de-un fel, va cunoasteti prea bine. Si-apoi asta e ingaduit femeilor deshidratarea de crčme si dresuri, ce-si schimba cameleonic fata lor calpa, stiind ca afla destui sa le vada altcum de cum sunt. E ridicol sa cauti in sulimanuri noi intelesuri. Repet cand ramai gol-golut de inchipuirea altora, ca un pui abia iesit din gaoace, ce faci? Ce faceti? Ramaneti suspendati pe acelasi fir auriu al celor impuse de altii, reflectate de altii, sau reconstituiti totul in oglinda adevarului, care e alta? Sunteti sincer pana la dobitocie cu dvs.,… cu cei din noaptea trecuta, pe care i-ati admirat candva cu premeditare, eventual cu dvs, chiar daca observati partial o eroare, sau croiti alte masti pentru ziua de maine? Cui folosesc? Si d-ta esti om sau actor? Va srieti rolul singur? Sunteti niste bieti interpreti Shakespeare, stiu era Plaut, masluit de Bacon. V-o spun eu, asa scrie si in cripta aceea. Dar este marele teatru adaptat epocii elisabetane. Talharul de care te temi este doar un biet pungas de buzunare. N-a trait cu adevarat, n-a intuit nimic. Mazgalici arunca unul pe altul, se citeaza-ntre ei, spre chinul hartiei. Este o intreaga industrie: actori, spectatori, regizori, scenografi, electricieni, garderobiere, ma rog, tot tacamul banal, iar daca spectacolul este bun, nu se stie cui I se cuvine o lauda, daca e prost, vinovat e doar autorul real sau prezumtiv. Mimam de mii de ani surdo-muti din cripte, oameni cu un alt alphabet al totalei priceperi si din vina actorilor prosti, piesa cade. N-o spun din auzite, si eu am jucat pe un teatru, mutand viata pe scena. Rolul era excelent.Bine scris. Intuiam aci omul complet, fara scheme. Entuziasmul pieri la a doua lectura din pricina dactilografiei. Apoi regizorul urca pe scena doar ca o umbra a mea, eram siropat, plicticos. O felie de tort. Si, mai inainte era foamea cea mare de adevar. De tort te cuprinde o greata amara. Asa e peste tot la serbari. Destui ravnesc macar motul ori sa-ti muste din nume, dar acei “La multi ani” in omagii frumos colorate, sa te vada ei incomplet cand se umfla de aer curat pieptul sarbatoritului ca sa-si stinga de-odata, te-ajuta si ei, lumanarelele ce-ti masura timpul… ce ganduri betege”….
Am patit-o si eu cand am stins 20 dintr-odata. De atunci sunt aici si m-a cuprins insomnia: visez lumanari. Actorii creeaza alt rol, nu-i cel scris. Capacul: conceptia regizorala. Moastele rad, cu cat sunt mai multe, fatul respire greu si dupa premiera este la… reanimare. Aici i se masoara eternitatea-n clipite, aci foiesc halatele albe….. Speranta ramane-n bunele intentii. Capetel randuit la 3,6,9, pana esti numai uitat. Murise fara cuvant pentru altii, caci tacerea e moarte si asta ma doare desigur cand stii ca aveai ce le spune, dar calea e una si duce la zuruitul acela: e greu primul pumn de tarana al popii, ca gloata ia aripi si toarna, iar ochiul de cer se face odata cu vremea morman. Sa zicem fusese aci clisa primului om, rastalmacit in fel si chip, lutul intra in lut, iar de ce nut e mai pomeneste cineva, totul dispare ca si cum n-ar fi fost. Ba, iti pun altii deasupra, si se slavesc doar pe ei. Ce sa mai stie urmasii? Sa zicem ca stii bine, c-ai aflat – cum nu conteaza - revelat ori prin calcul, numele celor doi neclintiti din centrul movilei si, sa mai spunem ca numele lor ar putea fi aflat pe drum de Damasc. Cine oare, avea-va minte destula, sa mai priceapa simbolul badita Troian din cantul de plugusor? Vei avea tu destula putere, ca sa-l dezvalui? Au fost, nu au fost? Vezi, de aceea ajungi la indoiala din tine. Sa zicem ca stii foarte exact locul Troii, ca poti arata tuturor inca totul, oare se cade a sti tot ice-I ascuns cu buna stiinta, spectatorul vede numai si numai ce I se cade a sti. Si atat. Daca adevarul il stiu toti, va fi lumea mai buna sau, dimpotriva, mai rea? Acestea sunt adevaratele intrebari….
Conventia e reciproca. Actorul din tine tot rumega fleacuri prea bine stiind ca orice golgoaze ar toarce, aplauda insul frenetic, ca si vecinul care nimic nu pricepe, darn u vrea sa stie si tontoroi fac din limbe; nepriceperea sa. Este o lege a ingaduintei intre meseriasi. Lege de casta. Apoi, adevarul pe care il scuipa intre ei scarbiti; tam-pi-tul! Trei silabe, atat este-n rol! Da, dragii mei, nu sperati ca voi uita repetarea, cu gandul la Tampa. Acolo am inteles disperarea. Asculta. Tipatul acela prelung parca se scurge din cosul pieptului meu. Inainte nici n-as fi putut crede ca un singur om poate scoate sunetul mortii peste inchipuire. Asteptam sa-l vad cazut pe cel caruia i se adresase. As! Cuvantul trecuse pe langa el; ramasese mut; stupefiat. Era oare cantul lebedei? Nu mai stia ce sa creada grotescul acela caruia i se adresase. Iar cel despre care voiam sa va povestesc, era aiurit de frumos, privea intr-un punct imaginar, de care parea tintuit. In ochi licarea toata deznadejdea adunata ani si ani intr-o biata inima, care-a batut de-a surda, necercetata de nimeni, asteptand zadarnic intelegerea: sunt si eu om ca si voi, mai exact am fost. Ce stiti voi? Si apoi cine si ce va da voua dreptul asta? Cum a iesit din comun? Cand? Sa incep din copilarie? N-ar fi deloc potrivit. Sigur, veti zice, exista copii precoce pentru care inca nu facem nimic bun; le dam in cap cat putem sa-l aducem in sirul comun. Ei sunt asa-zisii copii problema. Sa stea-n banca lor! In loc sat raga mata de coada, mai bin ear mangaia-o as acum fac toti: astfel avem cel mai perfect mechanism de imbecilizare. Si apoi, in scoala asta, cine n-a fost premiant? Ne-ar mai trebui la fara frecventa premii prin posta, in obiecte si bani! Sa aibe toti acasa coroane si diplome, snururi, insigne, embleme. Daca n-a fost niciodata la grupa mica? N-am vazut pereti nepavoazati cu tacanitul aparatelor de fotografiat, carte sau pompier, tulumba, bastonas alb-negru, etc,….. Posibilitati de exprimare a devotamentului bravilor educatori. Marire voua la leafa, pe grade in care spuneti din nou ce-ati uitat mai demult, pe vechimi inutile, voua nenumarate finite fara de suflet, refugiate in cel mai gingas sector! Voua, refulatilor, ratatilor, nerealizatilor, carcotasilor, didacticilor, nu vi se dau metale pe mana, pentru ca s-ar putea retopi, turnata-n forma noua, vi se dau inimi de om, din care sa preparati in voie sfaraiacele vietii! Voi explicate ce sa fac, numai sa scape de munca….. munca e grea, si asta in loc sa-I invatati cum sa munceasca! Cu mintea bacanului, ce vinde-n colt delicatese, fiecare e stapan la taraba si vinde bruma lui de stiinta oricui; voi stiti pretul cu ochii inchisi, admonestati pe cei zurbagii care le ignora. Aho, aho, stimate rate exigente cu altii, crosetoare in plina activitate didactica, voi tineti legatura cu familia stiind pe derost unde se poate roade ceva , ca doar asta e planul vostru de munca, defalcat pe ore, si acolade, bateti portile spre o cafea, la o barfa, in numele educatiei bietilor copii, care ies spasiti sa n-auda laude pe care tovarasa vi le aduce in schimbul unui clefait monoton, tamp. Povesteste apoi cat i-a fost de greu sa-ti puie coroana pe cap, ca toata lumea are… acuma pretentii culte. Si-ti face test de pricepere cu ciorile-n pari! Alaturi e micul pachet cu lucruri de mana pe care mamica le-a crosetat in nopti de nesomn, ca doamna sa aiba mereu acea indistructibila legatura cu scoala.
“ Mi-ar place pentru serbare o stofa, un portelan, dar asta o faci daca vrei dumneata si celelalte, esti influenta”… Chiar daca unii mai stramba din nas circumspect la inceput, apoi fac ei coada la doamna s-o roage sa tina permanent legatura cu viata. Iar ratele se zbat la inceputuri de an sa aiba parinti de nadejde 4 ani. Impart inventarul cel viu ca si pe obiecte,copilul nu intereseaza pe nimeni. Sfinte serbari in sfarsitul de an, in care sirul de premianti defileaza, li se impart carti aduse de acasa si multe bomboane, si… abia peste ani se observa ca talgere false avu tirizia stiintei. Se mai incearca si la gimnaziu, dar , nu poti chema mereu 6 oameni la masa, si parintii se cam lamuresc, intervine procentul si….turma tot creste.
…. Scoti nodul de om, tu la lectie. E bland si sfios ca viorile apei, tremurand la izvor e raspunsul. Glasul ii este pur, de cristal.S-aseaza intre el si professor uimirea. Fiecare cuvant se izbeste de liniste, ca-n marile catedrale vocea singulara a duhului sau…. Doamne, ce omenie mai mare mai poate simti cineva in numele iubirii de semeni decat a dascalului adevarat care, prin firul plapand scoate vlajganul inalt zi de zi in gandire, si-i arata si-l creste sub ochi de adevar totul, si invata alaturi de el, ca un prunc. Pitigoi la inceput, apoi ragusit, ordonand scheme si carti, fisate, rumegate, intelese, ordonate in creier. Simbol e boul, cu copita lui despicata ce rumega. Ai nascut tu, din nou, inca un om, marire tie, profesore adevarat! Atii au dreptul si datoria sa-l duca si mai departe. Tu il uiti, cati nu-i iau locul, dar poate nu totdeauna, si peste ani te trezesti alaturi de fostul elev, sa zicem, pe plaja la mare, ori pe varful de munte printre zapezi de vacanta, razand zgomotos catre tine:”Sa traiti, dom’ professor, sunteti neschimbat!” Isi face curaj cu tigara pe care inca o pufaie, si-ti spune curand, dumneata, asta doar ca sa-ti dea sansa sa-i raspunzi tot la fel. “Ce faci mai”, incepi vorba ca numele i l-ai uitat pentru o clipa; revii pentru o clipa; revii cu numele mare, si te simti vinovat ca nu ti-l amintesti pe cel mic; Convorbirea e ampla si grava. Refaci in graba in minte seria lui, si-i spui unde sta, spre fereastra sau spre randul din mijloc….totul intra in normal, fiindac el nu te-a uitat nici o clipa. Si iara il uiti, alte siruri bat la portile scolii, la usile vietii. Anii trec, ochelarii iti acopera ochii si literele joaca in fata privirilor tale, dar iata el apare la telejurnal, important, om in lege , erou: erou al muncii de orice fel, inventator, om care face paine, sau fonta mai buna, medic celebru si iata o clipa amintirea comuna iti surade doar tie. Ce petrecere sfanta, minunata, regala, ce bucurie greu de scris simte educatorul care a fost implicat in ast OM. Tu ai stat de vorba cu el, el sta de vorba cu tara. Tu, marele dascal nici nu l-ai banuit, poate, destul de frecvent! Iar daca ar fi si o singura bucurie in viata, e destul. Ai urmasul mandria unui professor este, poate fi numai vrednicia elevului. Daca-I mesager de stiinta si arta, destul ai facut! I-ai poza si plange si tu alaturi de parintii lui!
Toata lumea ii sta la piciore acum, creierul lui era dotat cu inteligenta nativa pe care destui au dispretuit-o, la care tu ai adaugat cu rabdare efortul. Dar oare ce simte atunci profesorul tamp, care nu poate pricepe de ce nu el ci , unul din acei copii poate invinge?
Invidie, ca nu l-a potcovit cand putea, doar atat. Tacerea si buna cuviinta se cade s-o- nvatam tot mereu numai de la copilul dotat ce nu va fi mare nicicand, niciodata. Trei ore iti ia si azi o operatie tie iar el iti tranteste firesc rezultatul. Tragediile acestor sublimi ganditori incep cand sunt lasti singuri in fata imposturii… modest, convins de valoare, crede ca va birui. Da, va fi nou etalon, va restabili adevarul intr-o stiinta sau arta. False valori vor dispare. Asa crede el. Fals! Nelegiuitii cu diplome bine platite sunt lant. Chit ca , nu au valoare sunt bine organizati.Sa nu-i dazarmam cu buna stiinta , mai ales noi care stim impostura. De ce sa mai recunostem valoarea post-mortem? Cui prodest? Cea mai trainica parte a existentei o spun doar cei care trec prin dintii de aur ai vremii un sir de momai ce rod marmora imaginarelor socluri solare; buretele norilor sterg nedreptatea voita, destul de tarziu. Potopul stiintei va sterge din vechi calendare o vreme sordida si tampa. Si totusi, uneori, la mii de ani, insul puternic isi ia locul sau inca in viata. Se opun animalice cerberii care vegheaza cu sarg ordinea lor prestabilita ce duce pe trepte pe ignoranti si anemici ce populeaza antecamera unde e osul mai mare si dulce maduva. In jungla lupta e oricum mai deschisa, aci stapaneste parelnicul soare. Destul! I se cuvine ce nu-i puteti da niciodata voi: TIMPUL! Dosarul ucide.
OAMENI –ZAPADA (8)
Era ziua a doua in dimineata aceea in care pomii-si fluturau aura peste umerii mei.
Din cimitir pornii catre munte; vara se anunta-n rasetul florilor campului, in roiuri de paseri si gaze, care se tot harjoneau in urechile mele, nesupuse de plansetul mare la lumii. Urcam inspre iezer, pe jepi.
… Catre seara abia mai sarea sufletul in noi. Bucuria este mai grea ca durerea. Omul de rand simte numai ciupavirile proprii. El nu vede moartea decat de aproape cand musca din el; astfel, ii da buna pace, se crede etern. Astfel el lasa batrana sa-si faca de cap. Uf! Ce i-as mai smulge cu costa din mana, s-o duc in gradina s-o bat numa-n gura cu ciocanelul, apoi sa-i trec gresia peste tais sa nu mai poata ca sa reteze nici o floare, necum capete de om! Ticaloasa si azi ne da tarcoale degeaba, asteptand sufletul sa fie-n-coltit de nelinistea surda a disperarii, a inutilitatii… Cineva trebuie ca sa spuna:
-Asta e jug si floare pe umar. Si apoi nu le putem rabda pe-amandoua mereu. Sa iasa barbatii cei vii si mai ales sa iasa acum pe piscul luminii marii nostri morti verticali, nechirciti de vreme, sa iasa zise acela si sa-i mai cercetam cum au trecut stejaru-n furtuna, sa-i intrebam cum sa facem mai bine ca sa dam copiilor nostri nu doar paine alba cat mai ales marea suferinta a intelegerii? Astfel, ne va scuipa vremea ce vine! Si trebuie sa-ntrezarim spicul mare al vremii! E multa vreme de-atunci. Tac, sunt silit sa tac.
… Nu prea erau lemne de foc si treaba mergea. Se vindeau cu caruta, cu bratul, cu spinarea.Rudarii vindeau aschiile ramase din trunchiul arinului prefacut in copaie, direct de la tocator, din ochi, nici nu se tocmeau. Tu, cu mainile iuti culegeai muscatura securii, faceai curat in grabire, si-o luai catre coliba in care dancii ferice topaiau prin trambe de fum, dar el se opreste:
-Stai asa, poteca am dat-o la altul.
Si astfel nu ai cum pricepe de ce vanduse doar o parte infima din copacii venind peste apa Oltului nostru, plutariti la intamplare, la vale. Puteai afla si tu alaturea de ei un locsor, sa tai firu de apa, s-apuci de mustati regalia ori trupul copacului greu, sa o minti cu scurte miscari, inotand c-o singura mana, pe care s-o schimbi sprijinindu-te cu alta de pomul ascuns in valtoare, sa-l cari vitejeste la vale, sa-l aduci catre mal, unde apa scade de-odata iar piatra s-arata razand, colorata in alb, in galbui ori turchiz. Ah, pietre albastre ale inimii mele, nebanuite-ntamplari v-a slefuit amintirea. Apucau unii drumul apei spre deal, cu timp indestul ca sa-si faca o pluta, cu sarma sau sfoara legand doua-doua trunchiuri mai mari intre ele, deasupra legandu-se bratele pomilor, crengile, tufis ori lemne din preajma stivuite de altii, ori aracii de vie, adunati odata cu poama necoapta dar si nepazita, si jos ajungi ca si Crusoe, c-o lunga prajina pipaind fundul apei, ca sa iesi exact unde te asteapta ceilalti mai mici decat tine, ce sar spre povara ca furnicile verii, cand infig zdravan ghearele in bobul lucios de grau sau porumb, si-l cara mai iute ca tu sa fi banuit incotro-l rostogolesc intr-o magie a muncii.Spun , e bine sa plutesti, pe spuma de Olt, nu-i usor; dar cum nu stim inota la-nceput, dar avem pumnii mai tari la-mparteala, mi-au dat branci cum veneam leganat de presupusa piroga, si asfel a trebuit sa invat inotul c-o mana, cu doua, ca nu m-au lasat sa ma sui iar la carma pana nu s-au convins ca nu ma mai pot lasa pacalit de furia apei, ci, eu, noul carmaci oi fi cel mai bun, care sa-mparta frateste cu ei belsugul ce curge de-a surda pe apa… Asa cum incepusem si eu sa-not prin jerbe de flacari albastre.
Xxx
…Painea e dulce ca mierea mai ales cand n-o ai; o arunci ca pe o zdreanta altora, mai ales celor ce ar merita-o din plin iar tu uiti ca e sfanta, ca trebuie sa stai in genunchi ca taranul la secere vara, cand leaga snopul si-l aseaza-n claie, sa calci apasat peste truda cea grea cu care bobul de grau se reneaga pe sine s-ajunga in spicul vazut tuturor numai vara sub soare torid, cand plesneste-n cuptoarele verii; spicul rasare lumii, multimii tarziu, abia cand e crud si se freaca in palme spicul laptos, si tine de foame copiilor pana la vacile sfinte, ori este si smuls de-a surda agatat la chimirul vechilului, care-l arata stapanului sau, ca si cum el a stiut cum sa-l potriveasca prin vreme, iar priceperea lui era totul…
In cantec de paseri, si taraitul de greieri se petrec recolta spre sine, iar tu te apropii sfios si-ti vine sa-l tragi de musteti si sa-i zici:
-“Imparate, pastreaza-ne viata ziua de azi si de maine”.
“Painea noastra cea de o fiinta.Amin.”
Xxx
… De fapt, acum este prea tarziu, si nu mai are nici un rost ca sa ma schimb eu, in sensul de a privi invers toata chestiunea. Eu o sa raman mai departe cu capul intre urechi, pe umerii mei! Pentru ca daca nu s-ar fi petrecut totul in fata mea, treaca-mearga, dar asa?! Si, in definitiv, oare, de putine ori ni se-ntampla sa bagam de seama dar sa ne facem ca nu pricepem lucruri interesante, sa devenim pesti, pentru ca pe de-o parte ne este frica, iar pe de alta dintr-o marunta si trista experienta, etichetam curajul adevarat drept drumul pierzaniei? Ehei, dragul meu, cu mine la undita, pierzi timpul! Doar sa fie plasa prea mare, sau poate un simplu minciog, dar asta doar pentru un somn, taman de greutatea lui. Altfel pierzi timpul, oricine ai fi d-ta! Si, ce daca? A ramas tampita toata lumea cand am spus asta. Nu doar lumea naroada de-aici care-si vantura gura cu te miri ce, cat unul mai mare, de sus, venit special, sa faca orice pentru mine, iar, daca, n-a putut,n-a putut. A-ncercat? A-ncercat!
Era curtea vremii plina de lume si dintre toti m-a ochit si mi-a zis” hai cu mine sa ne straduim”:Ceilalti au ramas inmarmuriti, pentru ca eu aveam situatia cea mai grea dintre toti. Era cu dichis: neagra sau alba, cum vrei s-o iei. Cativa ne-au urmat pana la poarta, iar portarul de care toti tremuram s-a inclinat pana la pamant. Dumnealui a zis” e cu mine” si ne-a bagat si fara bon, care nimeni n-avea voie nici sa gandeasca la asemenea minune. Mi-a poruncit sa stau drepti, asa era trebuinta in fata unui tablou mustacit, si a zis aluia ce ne parea noua stapan, dar el avea suflet de sluga: i-ai semnalmentele adica mie, ca la biroul populatiei”.
Inaltimea, 1,72; greutatea 45 cu bataie. Cu atata mai ramasese. Ochii verzi, fruntea, barbia potrivite, barba rade? Ma rog tot cand nici nu mai speram eu ca vrea sa ma mai resolve o data. Eram serios ca la fotograf. Apoi dupa toate formalitatile pana la tata sputa, cand am urcat singuri, era spre dimineata. La dumnealui in birou, nimeni. Am trecut prin lipsa sefului de cabinet, intr-o camera mare de tot, plina de hartoage pe care cine stie cine le scrisese, dar nimeni nu le citea; erau asezatela rand, pe zile dac-or trebui candva sa le afle… Adica el a luat pentru mine, credeam problema in mana, , nu ca altii care cred ca daca te caineaza, e mare branza! Ce-ti foloseste dreptatea pe care ti-o dau cei lipsiti ei insusi de ea?Cand poate ei, au nevoie mai multa ca tine. Vorba rea, aruncata in colturi durea mai tare ca piatra, ramanea graiul metalic al etichetelor false, de care cei mai multi n-au scapat toata viata si nici dupa moarte; refrenul e nou: ba, raspunde afirmativ da ori nu? Uneori omul e ca si oaia. Se face belsug, iar lupul din margine alege ce vrea. Daca ai apucat dus de soarta la margine, cine sa te mai arunce la mijloc? Da, urma scapa turma.Si cine te mai lasa sa ridici capul? Se mai strang asfel si caii in primejdie, zice-se, dar au copitele pregatite si, de oriunde ar pica negustorul afla indata si pretul manzului tau… De unde cai? Ii mancasera fripti dupa ce spusese unu ca acesti cai se fac vinivati de a fi mancat urechile oilor si boilor. De ce sa mai spun? Viata era ca o serbare continua, la care trebuia sa fii atent cand te striga, sa iesi in fata. Sa dai socoteala. De ce ai facut, ori aveai de gand si astfel vezi ca nici nu te cunosti mai bine, pe tine de ce esti in stare. Credeam ca sunt pe sfarsite acele nopti in care eram mereu intrebat fel de fel si-mi dau drumul in zori san u-ntarzii la lucru. Seful era tovarasul Tiriplice. Asa am iesit de acolo. Baietii ma cainau din invidie, poate, sau sincer vorbind ma si vedeau scapat, si din ochi ma rugau sa intervin pe langa marele meu ocrotitor. Numai unul din ei sari-n fata mea-ntr-un picior, chiuind vorbele:” am iesit din tabel, m-au scos din tabel, m-au scos!!!”Ura! ura! Ura! Ferice de tine, ciripitorule”, aud si azi in urechi replica surda…
Se bulugira cei batuti la trei randuri, exact in jurul fericitului muritor, ciorchine peste ei, cei batuti la doua randuroi, si, ca si cum nu i-ar fi privit nimic din toate acestea, cei inghesuiti la un singur rand, stiviti unul in altul, de abia respirau… Ei n-aveau si nici nu mai puteau avea o speranta. Ravneau poate cu gandul la aerul celor aflati deasupra lor, la doua randuri. Atat. Se cunosteau bine intre ei…. Batutii la talpi si urmasi…
“Fericitilor, urla gandul lor, imens ca ecoul straniu al tunului de mare calibru, ce-si scuipa ghiulelele intr-o balta de liniste. Sustinand mortis cele spuse inainte am urmat un lung tratament. Salvarea era la poarta. Portarul ghinion: isi terminase bonierul. Avea el cateva completate pe furis, stampilate, pe care le oferea vreunei interventii de ultima ora, cand protejatul abia mai rasufla.Apoi masina alba a demarat scurt, fluturand peste gropi ceva ca niste albe batiste, iar sirena urla de credeai ca dubita se duce acolo unde arde nu o casa, cat tara! Tin minte era in fata un zid., ori un turn pe care urcai treptele pana la un punct, apoi se darama dintr-odata era facut parca din faiante de carton alb, ca niste cuvinte rasucite, anapoda. Mi-a ramas inchisa de gandul bun clipa asta si n-o pot uita nici in somn: vezi si d-ta ca si mine, dar, numai ca eu stiu ca am o perdea peste ochi, si n-o trag totdeauna, nu pot s-o ridic nici acuma, nu pot desi ma trezesc dimineata aici langa lacul la care si eu am spalat, ca sa fie ragaz tuturora, ca pestele-n el l-au adus intr-o noapte, e-un soi de peste ciudat, nu s-arata, si trebuie prins, are asfel capul alb, curat… cand voi avea 9 bucati, indifferent de marime, adio spun tuturora. E cot ape care daca poti s-o predai, esti din nou fericit, om liber. Sunt pescar, ehei, cum fuge din undita cand simte ca vrei sa-l aduni! Dumneata, ce fel de peste crezi ca mai avem? Ce specie, oare, sa fie? Asa ca, tinere, pe unde culegi d-ta, am semanat eu altadata, drept care, am dreptul sa-ncerc exact cand poftesc, n-am oprelisti, dar numai sansa ma ocoleste, nu-mi surade deloc! Altii au renuntat. Incercarea mea n-are moarte; chiar locul in care d-ta abia manui carligul, se spune ca inainte de mine a prins cineva nu 9 ci 19 bucati! Dar, pacat! Nu s-a nimerit nimeni sa-i de-a si lui jumatate, si nici al treilea care s-ar fi ales din senin cu 2. Ehei! Nu-i stii valoarea lui doi! Norocosul de care-ti vorbeam, n-a aparut pe aici niciodata, si nemaivazandu-l nimeni, uneori, spun drept, te cuprinde-ndoiala….
-Domnule, draga, tii undita gresit!
Ca sa-ti vina peste sa muste, trebuie sa fii dibaci… daca apa e limpede, vede ca n-ai pricepere inca de cum strangi pe mosor osteneala, si daca nu crezi? Ce poti face? In fond treaba ta….
Oglinda apei purta rasaritul de soare. Niciunul nu prinsese nimic, suradeau undeva in adancul imaginat pestisorii ravniti cu aripe-aurii. Apoi sirena tacu scurt, pescarii cu undite noi, reintrara in sir. Faceau jocuri pe grupe de zece.
-Batrane, te-am ascultat cu placere, desi mi-ai speriat pestisorii si n-am prins nimic… Imi pari novice si vreau nicicum sa-ti dramui eu binele, raul… dar eu mai am vremea in fata si asta poate fi o stea de noroc, nu stiu ce sa insemne criza de timp, pe care vad c-ai uitat s-o excluzi. E calculul infinitezimal al probabilitatilor. Eu sunt filozof. Pentru mine timpul e UNU, ca o piele de zebra striat, dar ciopartit numai si numai de gand si de neputinta, cat priveste convorbirea aceea ciudata cu multe tabele, am auzit-o si eu, dar nu cred din ea nici un rand! Nu vreau sa fiu gresit inteles. Vad ca si d-ta cauti tot adevarul. Dar de el cei mai multi n-au nevoie. El pote fi nimic sau esenta. Un punct, o radacina, suma sau diferenta… uan e sa dai peste el intamplator, alta e sa-l cauti cu lamanarea. Iar daca-l gasesti, abia atunci incepe gruel! Am gresit esalonand omul-minciunii. Nu este posibil. Conventia lor este muma minciunii, e clar. Dar ce numim de fapt prin conceptual de minciuna? O parere? Teoretic ar fi suprapunerea imaginilor opuse in propria constiinta. O rasturnare voita a raporturilor de valoare. Crezi altceva? Si, daca nimic nu este intamplator, theoretic, altfel n-ar fi structuri peste tot cine le-o fi facut? Poti crede ca te afli in fata curbei inchise: cine o mai percepe? Verzi si uscate curg permanent, nimeni nu spune pis! Dar cand apare o alta gandire, iminent apare un zid al ignorantelor colective. Se creeaza invidie ori din orgoliu, care tine si loc de prostie, desigur opozitia muta la nou si la toate leprele sar. Ca niste hiene.. Le tulburi linistea cu care-ti devoreaza timpul in tihna. In ascuns. Numeri pe degete oameni, oamenii adevarati ce cunosc raportul real dintre finite si lucruri. Cei mai multi dintre ei, chiar daca banuiesc ceva nu au curaj, se mint. Si, poti sa minti cat vrei, fiecare are grija lui, te lasa in pace. E o arta sa poti duce pe altii de nas, dar suprema arta e numai dezastrul cand si tu incepi sa crezi ceea ce numai plasmuirea ta a creeat. Geniu sau idiot. Simpla antinomie, paradox.Pentru altii esti etichetat, ca si borcanele-n raft, idiot, dar tu cand ai constiinta valorii, ei nu mai conteaza. Urmeaza chin de sisif, darn u pentru ei, pentru tine si pentru urmasi. Cum sa-ti spun? Ce conteaza azi cate nazdravanii or fi spus - sa zicem contemporanii lui Eminescu? Dar, urmasii? Vezi, d-ta si numai d-ta poti trece de la realitate la fictiune. Treci de la dintii de lapte, la hrana pe care o poate sparge numai un creier bine dotat. Eu, mai cred ca de fapt, copiii nu mint niciodata. La ei se petrece naiv uscatura din basme, se scurge-n real, samanta de vant nu cade pe piatra ci pe-o imagine pura, de aceea ochi li-I limpezi si blanzi. Pe cand d-ta esti bantuit de nelinisti, treci pragul invers, si iar o reiei de la cap, instabilitatea rationala-ti intuneca graiul si mintea. Timpul scoate din praf chipuri asemenea siesi.De aceea preopinentii se ung cu pomezi diferite, preparate dupza retete commune, ori cu alte necunoscute; halterofilii au pudra lor alba, raman pironiti o singura clipa; apoi o ridica de pe inima piatra, ca pe un fulg desi privitorul tamp, poate sa creada adesea ca rotile sunt de carton. Asa ar face el, cel putin… Te uimesc. Descifrarea e grea, pentru bunul motiv ce-ti cere effort permanent. Ghemul de vorbe are legi nescrise, fiecare este un unicat. Este adevarat, sunt legi matematice elementare; geometrul are in cap o reprezentare de linii, regina lor, rezultanta e miez teoremei, o vede la fel in spatiu chiar si cu capul in jos cum apare celui neversat, el lucreaza cu spatiul absolut, care, prietene, draga e infinit, necuprins. Fie acel punct care in miscare devine elipsoid, cu trei dimensiuni, caruia i se adauga inaintarea, deci devine ca un burghiu, asta e forma pura a miscarii triple, cu cele trei forte, asupra carora actioneaza timpul cuantificat, drept a patra dimensiune a spatiului. Totul e clar, simplu. Mergem spre 5! Aici se intra in erorile relativitatii restranse. Vezi d-ta? Corectura se impune. Sa zicem ca vii direct de la camp. Esti pastor. Ajungi undeva, la o poarta si esti intrebat:
-Vazuta-i iepure-n camp?
Poti raspunde cum vrei; niciunul, 3, 4, 10, 100. Sau razi in barba si spui, ca fac reclamatii acest urechiati, ca fac coada la sediul… asociatiei lde vanatoare, dar… in vitrina e un impaiat, adus cu mari sacrificii spre mandria breslei celebre. De-ar lipsi si asta, imaginatia vanatorilor sportive n-ar mai avea loc in vitrina! Sute sau mii de urechiati prost crescuti, ar popula-o, sarind in geam ca mustele vara. Vezi d-ta vanatorii mai mari sau mai mici se-ntalnesc pe-aceeasi orbita, si poate din pricina asta nu prea avem pareri prea bune nici despre ei. Dar asta nu e treaba mea. Haitasi, tipatori, ochitori, isi fac treaba la timp. Pescuitul e una, vanatul e alta. Stai linistit unde ti-ai tras locul sau ai fost pus si tragic san u dai cu pusca-n ai tai! Asta e treaba. Daca ai o putere mai intai faci ordine buna in jur. Uneori e simplu, alteori e imposibil. Respingi ideile altora false, dar ce pui in loc? Pendulezi? Esti pierdut. Trebuie aflat acel echilibru si aci e o chichita, pentru ca nu este stare pe loc, ci o rezultanta a unor forte care se anuleza. Fizica , domnule e baza, nu vorba! Calculul. Celalalt adormise. Nu-l mai putea urmari. El continua pentru sine….” E greu foarte greu, dar linia de plutire, pe care a-ti deprins-o voi urmarind calea butoaielor goale pe ape, nu-mi place. Eu lupt in curentul abia banuit, instabil, plutirea nu-I una cu lupta pe viata si moarte, in adancul furtunii. Stiu, viata e una, se poate crapa din nimic, dar tocmai pierind va apare irationalul din om. Apare acel OM urias. Eu am urmat sfatul tamp o singura clipa, ma credeati fericit, ca sunt iar pe brazda, priveam drumul vostru comun, dar adulmecasem doar cararea mea, ivita poate din marginea singuratatii, spre marea insingurare de sine. Dumneavoastra ce faceti cand sunteti singur? Va plictisiti? Abia atunci eu sunt EU. Poate va uitati speriati in oglinda? Nu mai e cazul, sunteti cu totii de-un fel, va cunoasteti prea bine. Si-apoi asta e ingaduit femeilor deshidratarea de crčme si dresuri, ce-si schimba cameleonic fata lor calpa, stiind ca afla destui sa le vada altcum de cum sunt. E ridicol sa cauti in sulimanuri noi intelesuri. Repet cand ramai gol-golut de inchipuirea altora, ca un pui abia iesit din gaoace, ce faci? Ce faceti? Ramaneti suspendati pe acelasi fir auriu al celor impuse de altii, reflectate de altii, sau reconstituiti totul in oglinda adevarului, care e alta? Sunteti sincer pana la dobitocie cu dvs.,… cu cei din noaptea trecuta, pe care i-ati admirat candva cu premeditare, eventual cu dvs, chiar daca observati partial o eroare, sau croiti alte masti pentru ziua de maine? Cui folosesc? Si d-ta esti om sau actor? Va srieti rolul singur? Sunteti niste bieti interpreti Shakespeare, stiu era Plaut, masluit de Bacon. V-o spun eu, asa scrie si in cripta aceea. Dar este marele teatru adaptat epocii elisabetane. Talharul de care te temi este doar un biet pungas de buzunare. N-a trait cu adevarat, n-a intuit nimic. Mazgalici arunca unul pe altul, se citeaza-ntre ei, spre chinul hartiei. Este o intreaga industrie: actori, spectatori, regizori, scenografi, electricieni, garderobiere, ma rog, tot tacamul banal, iar daca spectacolul este bun, nu se stie cui I se cuvine o lauda, daca e prost, vinovat e doar autorul real sau prezumtiv. Mimam de mii de ani surdo-muti din cripte, oameni cu un alt alphabet al totalei priceperi si din vina actorilor prosti, piesa cade. N-o spun din auzite, si eu am jucat pe un teatru, mutand viata pe scena. Rolul era excelent.Bine scris. Intuiam aci omul complet, fara scheme. Entuziasmul pieri la a doua lectura din pricina dactilografiei. Apoi regizorul urca pe scena doar ca o umbra a mea, eram siropat, plicticos. O felie de tort. Si, mai inainte era foamea cea mare de adevar. De tort te cuprinde o greata amara. Asa e peste tot la serbari. Destui ravnesc macar motul ori sa-ti muste din nume, dar acei “La multi ani” in omagii frumos colorate, sa te vada ei incomplet cand se umfla de aer curat pieptul sarbatoritului ca sa-si stinga de-odata, te-ajuta si ei, lumanarelele ce-ti masura timpul… ce ganduri betege”….
Am patit-o si eu cand am stins 20 dintr-odata. De atunci sunt aici si m-a cuprins insomnia: visez lumanari. Actorii creeaza alt rol, nu-i cel scris. Capacul: conceptia regizorala. Moastele rad, cu cat sunt mai multe, fatul respire greu si dupa premiera este la… reanimare. Aici i se masoara eternitatea-n clipite, aci foiesc halatele albe….. Speranta ramane-n bunele intentii. Capetel randuit la 3,6,9, pana esti numai uitat. Murise fara cuvant pentru altii, caci tacerea e moarte si asta ma doare desigur cand stii ca aveai ce le spune, dar calea e una si duce la zuruitul acela: e greu primul pumn de tarana al popii, ca gloata ia aripi si toarna, iar ochiul de cer se face odata cu vremea morman. Sa zicem fusese aci clisa primului om, rastalmacit in fel si chip, lutul intra in lut, iar de ce nut e mai pomeneste cineva, totul dispare ca si cum n-ar fi fost. Ba, iti pun altii deasupra, si se slavesc doar pe ei. Ce sa mai stie urmasii? Sa zicem ca stii bine, c-ai aflat – cum nu conteaza - revelat ori prin calcul, numele celor doi neclintiti din centrul movilei si, sa mai spunem ca numele lor ar putea fi aflat pe drum de Damasc. Cine oare, avea-va minte destula, sa mai priceapa simbolul badita Troian din cantul de plugusor? Vei avea tu destula putere, ca sa-l dezvalui? Au fost, nu au fost? Vezi, de aceea ajungi la indoiala din tine. Sa zicem ca stii foarte exact locul Troii, ca poti arata tuturor inca totul, oare se cade a sti tot ice-I ascuns cu buna stiinta, spectatorul vede numai si numai ce I se cade a sti. Si atat. Daca adevarul il stiu toti, va fi lumea mai buna sau, dimpotriva, mai rea? Acestea sunt adevaratele intrebari….
Conventia e reciproca. Actorul din tine tot rumega fleacuri prea bine stiind ca orice golgoaze ar toarce, aplauda insul frenetic, ca si vecinul care nimic nu pricepe, darn u vrea sa stie si tontoroi fac din limbe; nepriceperea sa. Este o lege a ingaduintei intre meseriasi. Lege de casta. Apoi, adevarul pe care il scuipa intre ei scarbiti; tam-pi-tul! Trei silabe, atat este-n rol! Da, dragii mei, nu sperati ca voi uita repetarea, cu gandul la Tampa. Acolo am inteles disperarea. Asculta. Tipatul acela prelung parca se scurge din cosul pieptului meu. Inainte nici n-as fi putut crede ca un singur om poate scoate sunetul mortii peste inchipuire. Asteptam sa-l vad cazut pe cel caruia i se adresase. As! Cuvantul trecuse pe langa el; ramasese mut; stupefiat. Era oare cantul lebedei? Nu mai stia ce sa creada grotescul acela caruia i se adresase. Iar cel despre care voiam sa va povestesc, era aiurit de frumos, privea intr-un punct imaginar, de care parea tintuit. In ochi licarea toata deznadejdea adunata ani si ani intr-o biata inima, care-a batut de-a surda, necercetata de nimeni, asteptand zadarnic intelegerea: sunt si eu om ca si voi, mai exact am fost. Ce stiti voi? Si apoi cine si ce va da voua dreptul asta? Cum a iesit din comun? Cand? Sa incep din copilarie? N-ar fi deloc potrivit. Sigur, veti zice, exista copii precoce pentru care inca nu facem nimic bun; le dam in cap cat putem sa-l aducem in sirul comun. Ei sunt asa-zisii copii problema. Sa stea-n banca lor! In loc sat raga mata de coada, mai bin ear mangaia-o as acum fac toti: astfel avem cel mai perfect mechanism de imbecilizare. Si apoi, in scoala asta, cine n-a fost premiant? Ne-ar mai trebui la fara frecventa premii prin posta, in obiecte si bani! Sa aibe toti acasa coroane si diplome, snururi, insigne, embleme. Daca n-a fost niciodata la grupa mica? N-am vazut pereti nepavoazati cu tacanitul aparatelor de fotografiat, carte sau pompier, tulumba, bastonas alb-negru, etc,….. Posibilitati de exprimare a devotamentului bravilor educatori. Marire voua la leafa, pe grade in care spuneti din nou ce-ati uitat mai demult, pe vechimi inutile, voua nenumarate finite fara de suflet, refugiate in cel mai gingas sector! Voua, refulatilor, ratatilor, nerealizatilor, carcotasilor, didacticilor, nu vi se dau metale pe mana, pentru ca s-ar putea retopi, turnata-n forma noua, vi se dau inimi de om, din care sa preparati in voie sfaraiacele vietii! Voi explicate ce sa fac, numai sa scape de munca….. munca e grea, si asta in loc sa-I invatati cum sa munceasca! Cu mintea bacanului, ce vinde-n colt delicatese, fiecare e stapan la taraba si vinde bruma lui de stiinta oricui; voi stiti pretul cu ochii inchisi, admonestati pe cei zurbagii care le ignora. Aho, aho, stimate rate exigente cu altii, crosetoare in plina activitate didactica, voi tineti legatura cu familia stiind pe derost unde se poate roade ceva , ca doar asta e planul vostru de munca, defalcat pe ore, si acolade, bateti portile spre o cafea, la o barfa, in numele educatiei bietilor copii, care ies spasiti sa n-auda laude pe care tovarasa vi le aduce in schimbul unui clefait monoton, tamp. Povesteste apoi cat i-a fost de greu sa-ti puie coroana pe cap, ca toata lumea are… acuma pretentii culte. Si-ti face test de pricepere cu ciorile-n pari! Alaturi e micul pachet cu lucruri de mana pe care mamica le-a crosetat in nopti de nesomn, ca doamna sa aiba mereu acea indistructibila legatura cu scoala.
“ Mi-ar place pentru serbare o stofa, un portelan, dar asta o faci daca vrei dumneata si celelalte, esti influenta”… Chiar daca unii mai stramba din nas circumspect la inceput, apoi fac ei coada la doamna s-o roage sa tina permanent legatura cu viata. Iar ratele se zbat la inceputuri de an sa aiba parinti de nadejde 4 ani. Impart inventarul cel viu ca si pe obiecte,copilul nu intereseaza pe nimeni. Sfinte serbari in sfarsitul de an, in care sirul de premianti defileaza, li se impart carti aduse de acasa si multe bomboane, si… abia peste ani se observa ca talgere false avu tirizia stiintei. Se mai incearca si la gimnaziu, dar , nu poti chema mereu 6 oameni la masa, si parintii se cam lamuresc, intervine procentul si….turma tot creste.
…. Scoti nodul de om, tu la lectie. E bland si sfios ca viorile apei, tremurand la izvor e raspunsul. Glasul ii este pur, de cristal.S-aseaza intre el si professor uimirea. Fiecare cuvant se izbeste de liniste, ca-n marile catedrale vocea singulara a duhului sau…. Doamne, ce omenie mai mare mai poate simti cineva in numele iubirii de semeni decat a dascalului adevarat care, prin firul plapand scoate vlajganul inalt zi de zi in gandire, si-i arata si-l creste sub ochi de adevar totul, si invata alaturi de el, ca un prunc. Pitigoi la inceput, apoi ragusit, ordonand scheme si carti, fisate, rumegate, intelese, ordonate in creier. Simbol e boul, cu copita lui despicata ce rumega. Ai nascut tu, din nou, inca un om, marire tie, profesore adevarat! Atii au dreptul si datoria sa-l duca si mai departe. Tu il uiti, cati nu-i iau locul, dar poate nu totdeauna, si peste ani te trezesti alaturi de fostul elev, sa zicem, pe plaja la mare, ori pe varful de munte printre zapezi de vacanta, razand zgomotos catre tine:”Sa traiti, dom’ professor, sunteti neschimbat!” Isi face curaj cu tigara pe care inca o pufaie, si-ti spune curand, dumneata, asta doar ca sa-ti dea sansa sa-i raspunzi tot la fel. “Ce faci mai”, incepi vorba ca numele i l-ai uitat pentru o clipa; revii pentru o clipa; revii cu numele mare, si te simti vinovat ca nu ti-l amintesti pe cel mic; Convorbirea e ampla si grava. Refaci in graba in minte seria lui, si-i spui unde sta, spre fereastra sau spre randul din mijloc….totul intra in normal, fiindac el nu te-a uitat nici o clipa. Si iara il uiti, alte siruri bat la portile scolii, la usile vietii. Anii trec, ochelarii iti acopera ochii si literele joaca in fata privirilor tale, dar iata el apare la telejurnal, important, om in lege , erou: erou al muncii de orice fel, inventator, om care face paine, sau fonta mai buna, medic celebru si iata o clipa amintirea comuna iti surade doar tie. Ce petrecere sfanta, minunata, regala, ce bucurie greu de scris simte educatorul care a fost implicat in ast OM. Tu ai stat de vorba cu el, el sta de vorba cu tara. Tu, marele dascal nici nu l-ai banuit, poate, destul de frecvent! Iar daca ar fi si o singura bucurie in viata, e destul. Ai urmasul mandria unui professor este, poate fi numai vrednicia elevului. Daca-I mesager de stiinta si arta, destul ai facut! I-ai poza si plange si tu alaturi de parintii lui!
Toata lumea ii sta la piciore acum, creierul lui era dotat cu inteligenta nativa pe care destui au dispretuit-o, la care tu ai adaugat cu rabdare efortul. Dar oare ce simte atunci profesorul tamp, care nu poate pricepe de ce nu el ci , unul din acei copii poate invinge?
Invidie, ca nu l-a potcovit cand putea, doar atat. Tacerea si buna cuviinta se cade s-o- nvatam tot mereu numai de la copilul dotat ce nu va fi mare nicicand, niciodata. Trei ore iti ia si azi o operatie tie iar el iti tranteste firesc rezultatul. Tragediile acestor sublimi ganditori incep cand sunt lasti singuri in fata imposturii… modest, convins de valoare, crede ca va birui. Da, va fi nou etalon, va restabili adevarul intr-o stiinta sau arta. False valori vor dispare. Asa crede el. Fals! Nelegiuitii cu diplome bine platite sunt lant. Chit ca , nu au valoare sunt bine organizati.Sa nu-i dazarmam cu buna stiinta , mai ales noi care stim impostura. De ce sa mai recunostem valoarea post-mortem? Cui prodest? Cea mai trainica parte a existentei o spun doar cei care trec prin dintii de aur ai vremii un sir de momai ce rod marmora imaginarelor socluri solare; buretele norilor sterg nedreptatea voita, destul de tarziu. Potopul stiintei va sterge din vechi calendare o vreme sordida si tampa. Si totusi, uneori, la mii de ani, insul puternic isi ia locul sau inca in viata. Se opun animalice cerberii care vegheaza cu sarg ordinea lor prestabilita ce duce pe trepte pe ignoranti si anemici ce populeaza antecamera unde e osul mai mare si dulce maduva. In jungla lupta e oricum mai deschisa, aci stapaneste parelnicul soare. Destul! I se cuvine ce nu-i puteti da niciodata voi: TIMPUL! Dosarul ucide.