Adrian Pop
03.09.2012, 10:00
Atenţie la superficialitate! Publicat în 3 septembrie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/09/03/atentie-la-superficialitate/) Sorin Andrei (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/sorin-andrei/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/09/romania-noastra.jpg-w640-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/09/romania-noastra.jpg-w640.jpg)Nu ştiu dacă în măreţia generaţiilor anterioare nouă, acelea pe care s-au clădit superbele mituri istorice de popor indestructibil, popor aşezat în calea tuturor furtunilor, popor salvator al creştinătăţii şi care a îngenunchiat mândri şi neostoiţi cuceritori, se strecura şi vreo oarecare doză de superficialitate. Ceea ce ştiu cu certitudine este că noi, cei care trăim acum, sântem de-o superficialitate dezrădăcinantă. Aşa cum „piscul Eminescu”- caracterizat astfel de Petre Ţuţea – făcea deosebire clară între calitatea neamul lui (toţi românii vieţuitori vreodată, împreună cu contemporanii Eminescului), şi mai slaba calitate a poporului vremii (generaţiile trăitoare la acel moment), tot aşa putem constata şi noi că există o imensă depreciere calitativă a POPORULUI ROMÂN, de data asta contemporan nouă. Deprecierea este cu atât mai evidentă cu cât încercăm să ne comparăm, cei de azi, cu „greii” noştri înaintaşi trăitori prin diverse epoci. Cu toate astea, spunem noi, despre noi înşine, că am evoluat. Păi, în ce sens am evoluat, stimaţi concetăţeni, cu excepţia tehnicii de care acum ne bucurăm, cu excepţia confortului locativ de care acum avem parte, şi încă alte câteva beneficii ale lumii moderne de care, din păcate, tot mai mulţi români sânt nevoiţi să se lepede? Din punct de vedere moral, din punct de vedere spiritual, din punct de vedere a atitudinii noastre cea tradiţional ortodox-naţionalistă, am evoluat câtuşi de puţin? Ei bine, nu! Ba, mai bine zis, am regresat! Şi dacă asta s-a întâmplat, s-a întâmplat datorită faptului că am devenit extraordinar de superficiali. Nu ne mai interesează nimic din ce-a fost, nu ne mai interesează demna noastră istorie, nu vrem nici măcar să mai auzim de marii noştri înaintaşi care, contrar tuturor vicisitudinilor de natură geo-politică, au reuşit să menţină aici, la întretăierea atâtor şi atâtor interese meschine ale marilor imperii, un popor latin şi ortodox în acelaşi timp, unic în lume, apărător, la rându-i, a prea mândrei creştinătăţi vestice care, de n-ar fi fost NEAMUL nostru ROMÂNESC, de multe ori ar fi fost spulberată de fel şi fel de păgâni ai acestei lumi. Nu! Nu ne mai interesează nimic din toate astea, ba din contră, prin superficialitatea de care dăm dovadă, parcă ne-am stabilit ca şi ţintă demolarea totală a valorilor noastre naţionale. În anumite momente ne comportăm ca şi când n-am mai fi în stare nici măcar să-i invidiem pe înaintaşii noştri, darămite să-i mai şi imităm. Sântem ignoranti, nu ne mai doare sufletul de nimeni şi de nimic, nu ne mai interesează ce se întâmplă cu ţara nostră, sântem în permanenţă într-o ”mare aflare în treabă” cu majoritatea întreprinderilor noastre, iar eu cred că toate aceste incalităţi ne caracterizează ca fiind un popor dezrădăcinat. De aici şi până la prăbuşirea noastră totală nu mai e decât un pas. Aceasta se numeşte deznaţionalizarea acestui popor. Tot unicul Eminescu ne atenţiona asupra riscului că dacă nu ne-om cunoaşte şi respecta trecutul, nu prea vom mai avea parte de viitor. Ei bine, iată-l pe Domnul Eminescu în calitate de prooroc. Care este viitorul NEAMULUI ROMÂNESC? Mai avem noi, oare, un viitor? Ce ziceţi, fraţi români? Ţinând cont de modul absolut superficial în care ne comportăm de vreo două zeci de ani încoace, mai putem spera noi la un soartă măreaţă a românismului?! Eu, cred că nu. Iată şi de ce. Din punct de vedere social avem probleme cu nemiluita într-o ţară condusă după aşa zisa revoluţie, în cea mai mare parte, culmea, de forţe socialiste. Întrebare: s-a văzut vreodată în România post-decembristă vreo mişcare socială, populară, sindicală, sau cum vreţi să-i zicem, care să fie curată, adevărată, în spatele căreia să nu se afle altceva decât interesele celor defavorizaţi? Nu există aşa ceva. Avem probleme sociale imense, dar le tratăm în sufragerie, în faţa televizorului, înjurând şi suduind şi aruncând cu nevasta pe fereastră, şi cam atât. A doua zi dimineaţă, pe stradă, la lucru (care mai are de lucru), sântem cei mai cuminţi. Nu tu opinie, nu tu acţiune, ci blazare şi superficialism. Generaţiile anterioare nouă, oare, tot aşa procedau?! Din punct de vedere economic ţara noastră aproape că nici nu mai există. Şi nici n-ar avea cum să mai existe atâta timp cât de două zeci de ani încoace continuă să fie jecmănită, pe faţă, fără ruşine, fără frică, de exact cei care ar fi trebuit s-o protejeze şi s-o dezvolte – de conducătorii ei. Ceilalţi, însă, cei furaţi şi jecmăniţi, avem vreo opinie, vreo atitudine? Ne-am opus vreodată, la modul real şi consistent, vehement, uciderii noastre sigure? Nici vorbă. Indiferenţă şi superficialism total. Din acest punt de vedere nici acestor criminali economici care, în loc s-o dezvolte o ucid, câte puţin, în fiecare zi, fiind vorba aici despre România, nu le vine să creadă cât de liniştiţi pot fura. Înaintaşii noştri, tot aşa ”cuminţi” erau?! Din punct de vedere al implicării noastre politice mai are rost să mai discutăm? Aici sântem împărţiţi în două categorii. Cei care facem politică în fiecare zi a vieţii noastre şi care câştigăm, prin rapt, într-o legislatură cât au câştigat alţii în sute de ani, şi cei care facem politică o zi la patru ani şi care ”câştigăm” o pungă cu sucuri, cu zahăr şi cu ulei. Poate exista un superficialism mai cras decât acesta?! Sântem noi demni, acum, în anii 2000, de a ne considera urmaşi ai lui Horea, ai Vladimirescului, ai Iancului?! S-avem pardon! Scriu toate acestea într-un decembrie al lui 2000, un decembrie mult prea trist pentru poporul nostru. Trist şi greu, zice acelaşi popor, în primul rând din punct de vedere economic şi social. Şi are dreptate poporul, dar doar pe jumătate. Dacă noi, acum, trăim cea mai grea iarnă de la ’89 încoace, păi asta ni se datorează, fraţilor, în primul rând nouă, iar această ”datorie” este de natură mistico-spirituală. Apogeul superficialităţii POPORULUI ROMÂN nu este de factură socială, nici economică, ci este acela care ţine de trăirea noastră, tot mai proastă din punct de vedere calitativ, în relaţia cu Dumnezeu, în comuniune cu El. De aici porneşte răul şi de aici ni se trag toate celelalte neajunsuri. Pe de o parte noi, românii, cei declaraţi ca fiind în proporţie de 80 – 90 la sută ortodocşi, am ajuns cu trăirea mistică la un superficialism care îi disperă, pur şi simplu, până şi pe clericii noştri cei mult iertători. ”Trag” aceştia de noi, în fel şi chip, spre a respecta postul celei de-a doua mari sărbători ortodoxe, trag spre a ne cuminţi, spre a ne spovedi, spre a ne împărtăşi, fac, adică, tot posibilul spre a ne respecta statutul declarat, dealtfel, de noi înşine, în proporţie de 80 – 90 la sută, de creştini ortodocşi. Iară noi ce facem? Păi, facem orice altceva, numai astea, nu! Ne ocupăm cu te miri ce ”tradiţii”, care mai de care mai vrăjitoreşti şi mai neromâneşti, ne facem planuri pentru petrecerea revelionului ca şi când ăsta ar fi evenimentul central al sfârşitului de an, ne pierdem zile întregi prin magazine cumpărând, cu banii ăia puţini pe care îi avem, ca şi când s-ar sfârşi lumea şi ar trebui să ne facem provizii în acest sens, iar cei puţini, jalnic de puţini, care mai mergem şi pe la biserici, facem aceasta dintr-un formalism extrem de periculos şi participăm la sfintele slujbe cu un superficialism dezrădăcinant şi deznaţionalizator. Şi apoi ne-ntrebăm şi ne mirăm de ce nu ne merge bine?! Înaintaşii noştri, cei necaracterizaţi de superficialitate, nu se comportau aşa, ca noi. Putem analiza orice perioadă din istoria acestui neam de până la nefastul an 1944 şi vom constata, cu extrem de puţine excepţii, că românii acelor vremuri erau implicaţi în trăirea lor ortodoxă la un nivel mistic cu totul şi cu totul superior. Ei, acei oameni simpli, neşcoliţi, care habar n-aveau să scrie şi să citească, ei mergeau la biserică regulat, în fiecare duminică şi sărbătoare, participând la sfintele slujbe cu o frică de Dumnezeu care îi împingea, aşa fără de carte cum erau, către înţelepciunea cea aparţinătoare lumii de sus, ei ţineau posturile cu o rigurozitate demnă de invidiat de către noi, cei de azi, ei se spovedeau şi se împărtăşeau fiind deci, nedeclaraţi, adevăraţi ortodocşi practicanţi. Prin comparaţie cu ei putem înţelege de ce nouă, acum, ne merge tot mai rău din punct de vedere socio-economico-politic?! Iată un prim aspect. Pe de altă parte, înaintaşii noştri despre care tot vorbim, se implicau, chiar dacă ciclic, dar se implicau zdravăn de tot în bunul mers al cetăţii şi al ţării lor. Aveau opinii şi luau atitudini. Am pomenit, mai sus, trei nume de mari români; pe lângă aceştia mai sânt încă alţii şi alţii, dar asta până mai alaltăieri. Acum, în ultimii două zeci de ani, parcă sântem vrăjiţi. Indiferent de cele întâmplate şi petrecute în ţara nostră, noi ne comportăm ca şi cum am fi chiriaşi pe-aici, si nu stăpâni. Reacţia noastră în faţa răului din România post-decembristă este una egală cu zero, iar răul cu pricina este unul imens: - Minorităţile naţionale fac legea nemaisupunându-se niciunei reglementări legale; - Cetăţenii care se bucură de un loc de muncă, şi ăla extraordinar de prost plătit, sânt de la zi la zi tot mai puţini; - Pentru actualii şomeri, dar şi pentru cei care au ieşit din plata ajutorului de şomaj şi pe care nimeni nu-i mai cuantifică niciodată, nicăieri, nu există nici cea mai mică speranţă în aşi găsi un loc de muncă apropiat măcar de calificările lor; - Activităţile şi preocupările de care ţine siguranţa naţională viitoare a ţării precum munca poliţienească, sănătatea şi învăţământul sânt aruncate în derizoriu; - Economia naţională a fost vândută, de regulă pe nimic, străinilor, la acest moment românii fiind un fel de popor fără de ţară; - Indiferent unde lucrează românul, cu foarte puţine excepţii, este extrem de prost plătit, undeva la 25 la sută din cât câştigă omologul lui din Vestul Europei, iar asta în condiţiile în care tot el, românul, plăteşte pentru produsele de larg consum un preţ cu cinci-zece procente mai mare decât acelaşi omolog al său; - Sindicatele care, în mod normal, ar trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru interesele sociale şi economice ale membrilor lor, au în frunte pe unii dintre cei mai corupţi români; - Biserica noastră ortodoxă şi naţională este atacată, cu o vehemenţă ieşită din comun, de către cea mai mare erezie a tuturor timpurilor – ecumenismul cel mult înşelător; - Preoţii noştri ortodocşi, în marea lor majoritate, trăiesc într-o sărăcie cruntă, mulţi dintre ei fiind obligaţi să-şi ia diverse servicii lumeşti pentru a nu le muri familiile de foame; Iar lista poate continua, desigur, cu zeci şi zeci de astfel de situaţii. Despre aceste lucruri eu cred că sânt rele îndreptate împotriva POPORULUI ROMÂN cu scopul de a-l dezrădăcina şi a-l deznaţionaliza. Asta se doreşte cu acest popor, dar el face ceva în apărarea sa? Din păcate, nu! El abordează toată această problematică cu acel superficialism distrugător de care tot pomenim, după care se vaită cum că-i merge rău. Păi, cum Dumnezeului ar putea să-i meargă bine?! Ar fi imposibil, nu?! Dar, dacă acelaşi popor ar începe să se inspire din gloriosu-i trecut, dacă ar reveni la statutul de popor ortodox practicant şi nu doar declarat, dacă ar înţelege că naţionalismul şi naţionalitatea nu sânt nişte mofturi ci sânt nişte stări de fapt cu care se va prezenta inclusiv în faţa Marelui Judecător care, funcţie de faptele noastre, va putea, atunci, să ne condamne, precum va putea să ne mântuiască, dacă va înţelege că el, POPORUL ROMÂN, este aici, în România, stăpân şi, ca atare, aşa trebuie să se comporte, cu naturaleţe, cu demnitate, cu smerenie curată, ortodoxă, dar nu cu capul plecat în faţa tuturor liftelor cele cu balele curgând după acest minunat pământ, atunci totul în viaţa lui se va schimba în bine. Când se va lepăda de această superficialitate şi de această neimplicare, când va reveni la rugăciunea cea permanentă la Christos aşa cum a trăit până la ”descălecarea” comunismului cel satanist, când va înţelege că nimic din ce e bun nu se poate obţine fără sacrificii, atunci, sigur, Dumnezeu îşi va reîntoarce faţa Sa către el, umplându-l, aşa cum a făcut-o de atâtea şi atâtea ori în decursul istoriei, de vrednicie. Totul, însă, depinde de noi. De vom vrea, vom reuşi. Acum, în această situaţie, ce-am putea zice decât Doamne ajută în acest sens!
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/09/romania-noastra.jpg-w640-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/09/romania-noastra.jpg-w640.jpg)Nu ştiu dacă în măreţia generaţiilor anterioare nouă, acelea pe care s-au clădit superbele mituri istorice de popor indestructibil, popor aşezat în calea tuturor furtunilor, popor salvator al creştinătăţii şi care a îngenunchiat mândri şi neostoiţi cuceritori, se strecura şi vreo oarecare doză de superficialitate. Ceea ce ştiu cu certitudine este că noi, cei care trăim acum, sântem de-o superficialitate dezrădăcinantă. Aşa cum „piscul Eminescu”- caracterizat astfel de Petre Ţuţea – făcea deosebire clară între calitatea neamul lui (toţi românii vieţuitori vreodată, împreună cu contemporanii Eminescului), şi mai slaba calitate a poporului vremii (generaţiile trăitoare la acel moment), tot aşa putem constata şi noi că există o imensă depreciere calitativă a POPORULUI ROMÂN, de data asta contemporan nouă. Deprecierea este cu atât mai evidentă cu cât încercăm să ne comparăm, cei de azi, cu „greii” noştri înaintaşi trăitori prin diverse epoci. Cu toate astea, spunem noi, despre noi înşine, că am evoluat. Păi, în ce sens am evoluat, stimaţi concetăţeni, cu excepţia tehnicii de care acum ne bucurăm, cu excepţia confortului locativ de care acum avem parte, şi încă alte câteva beneficii ale lumii moderne de care, din păcate, tot mai mulţi români sânt nevoiţi să se lepede? Din punct de vedere moral, din punct de vedere spiritual, din punct de vedere a atitudinii noastre cea tradiţional ortodox-naţionalistă, am evoluat câtuşi de puţin? Ei bine, nu! Ba, mai bine zis, am regresat! Şi dacă asta s-a întâmplat, s-a întâmplat datorită faptului că am devenit extraordinar de superficiali. Nu ne mai interesează nimic din ce-a fost, nu ne mai interesează demna noastră istorie, nu vrem nici măcar să mai auzim de marii noştri înaintaşi care, contrar tuturor vicisitudinilor de natură geo-politică, au reuşit să menţină aici, la întretăierea atâtor şi atâtor interese meschine ale marilor imperii, un popor latin şi ortodox în acelaşi timp, unic în lume, apărător, la rându-i, a prea mândrei creştinătăţi vestice care, de n-ar fi fost NEAMUL nostru ROMÂNESC, de multe ori ar fi fost spulberată de fel şi fel de păgâni ai acestei lumi. Nu! Nu ne mai interesează nimic din toate astea, ba din contră, prin superficialitatea de care dăm dovadă, parcă ne-am stabilit ca şi ţintă demolarea totală a valorilor noastre naţionale. În anumite momente ne comportăm ca şi când n-am mai fi în stare nici măcar să-i invidiem pe înaintaşii noştri, darămite să-i mai şi imităm. Sântem ignoranti, nu ne mai doare sufletul de nimeni şi de nimic, nu ne mai interesează ce se întâmplă cu ţara nostră, sântem în permanenţă într-o ”mare aflare în treabă” cu majoritatea întreprinderilor noastre, iar eu cred că toate aceste incalităţi ne caracterizează ca fiind un popor dezrădăcinat. De aici şi până la prăbuşirea noastră totală nu mai e decât un pas. Aceasta se numeşte deznaţionalizarea acestui popor. Tot unicul Eminescu ne atenţiona asupra riscului că dacă nu ne-om cunoaşte şi respecta trecutul, nu prea vom mai avea parte de viitor. Ei bine, iată-l pe Domnul Eminescu în calitate de prooroc. Care este viitorul NEAMULUI ROMÂNESC? Mai avem noi, oare, un viitor? Ce ziceţi, fraţi români? Ţinând cont de modul absolut superficial în care ne comportăm de vreo două zeci de ani încoace, mai putem spera noi la un soartă măreaţă a românismului?! Eu, cred că nu. Iată şi de ce. Din punct de vedere social avem probleme cu nemiluita într-o ţară condusă după aşa zisa revoluţie, în cea mai mare parte, culmea, de forţe socialiste. Întrebare: s-a văzut vreodată în România post-decembristă vreo mişcare socială, populară, sindicală, sau cum vreţi să-i zicem, care să fie curată, adevărată, în spatele căreia să nu se afle altceva decât interesele celor defavorizaţi? Nu există aşa ceva. Avem probleme sociale imense, dar le tratăm în sufragerie, în faţa televizorului, înjurând şi suduind şi aruncând cu nevasta pe fereastră, şi cam atât. A doua zi dimineaţă, pe stradă, la lucru (care mai are de lucru), sântem cei mai cuminţi. Nu tu opinie, nu tu acţiune, ci blazare şi superficialism. Generaţiile anterioare nouă, oare, tot aşa procedau?! Din punct de vedere economic ţara noastră aproape că nici nu mai există. Şi nici n-ar avea cum să mai existe atâta timp cât de două zeci de ani încoace continuă să fie jecmănită, pe faţă, fără ruşine, fără frică, de exact cei care ar fi trebuit s-o protejeze şi s-o dezvolte – de conducătorii ei. Ceilalţi, însă, cei furaţi şi jecmăniţi, avem vreo opinie, vreo atitudine? Ne-am opus vreodată, la modul real şi consistent, vehement, uciderii noastre sigure? Nici vorbă. Indiferenţă şi superficialism total. Din acest punt de vedere nici acestor criminali economici care, în loc s-o dezvolte o ucid, câte puţin, în fiecare zi, fiind vorba aici despre România, nu le vine să creadă cât de liniştiţi pot fura. Înaintaşii noştri, tot aşa ”cuminţi” erau?! Din punct de vedere al implicării noastre politice mai are rost să mai discutăm? Aici sântem împărţiţi în două categorii. Cei care facem politică în fiecare zi a vieţii noastre şi care câştigăm, prin rapt, într-o legislatură cât au câştigat alţii în sute de ani, şi cei care facem politică o zi la patru ani şi care ”câştigăm” o pungă cu sucuri, cu zahăr şi cu ulei. Poate exista un superficialism mai cras decât acesta?! Sântem noi demni, acum, în anii 2000, de a ne considera urmaşi ai lui Horea, ai Vladimirescului, ai Iancului?! S-avem pardon! Scriu toate acestea într-un decembrie al lui 2000, un decembrie mult prea trist pentru poporul nostru. Trist şi greu, zice acelaşi popor, în primul rând din punct de vedere economic şi social. Şi are dreptate poporul, dar doar pe jumătate. Dacă noi, acum, trăim cea mai grea iarnă de la ’89 încoace, păi asta ni se datorează, fraţilor, în primul rând nouă, iar această ”datorie” este de natură mistico-spirituală. Apogeul superficialităţii POPORULUI ROMÂN nu este de factură socială, nici economică, ci este acela care ţine de trăirea noastră, tot mai proastă din punct de vedere calitativ, în relaţia cu Dumnezeu, în comuniune cu El. De aici porneşte răul şi de aici ni se trag toate celelalte neajunsuri. Pe de o parte noi, românii, cei declaraţi ca fiind în proporţie de 80 – 90 la sută ortodocşi, am ajuns cu trăirea mistică la un superficialism care îi disperă, pur şi simplu, până şi pe clericii noştri cei mult iertători. ”Trag” aceştia de noi, în fel şi chip, spre a respecta postul celei de-a doua mari sărbători ortodoxe, trag spre a ne cuminţi, spre a ne spovedi, spre a ne împărtăşi, fac, adică, tot posibilul spre a ne respecta statutul declarat, dealtfel, de noi înşine, în proporţie de 80 – 90 la sută, de creştini ortodocşi. Iară noi ce facem? Păi, facem orice altceva, numai astea, nu! Ne ocupăm cu te miri ce ”tradiţii”, care mai de care mai vrăjitoreşti şi mai neromâneşti, ne facem planuri pentru petrecerea revelionului ca şi când ăsta ar fi evenimentul central al sfârşitului de an, ne pierdem zile întregi prin magazine cumpărând, cu banii ăia puţini pe care îi avem, ca şi când s-ar sfârşi lumea şi ar trebui să ne facem provizii în acest sens, iar cei puţini, jalnic de puţini, care mai mergem şi pe la biserici, facem aceasta dintr-un formalism extrem de periculos şi participăm la sfintele slujbe cu un superficialism dezrădăcinant şi deznaţionalizator. Şi apoi ne-ntrebăm şi ne mirăm de ce nu ne merge bine?! Înaintaşii noştri, cei necaracterizaţi de superficialitate, nu se comportau aşa, ca noi. Putem analiza orice perioadă din istoria acestui neam de până la nefastul an 1944 şi vom constata, cu extrem de puţine excepţii, că românii acelor vremuri erau implicaţi în trăirea lor ortodoxă la un nivel mistic cu totul şi cu totul superior. Ei, acei oameni simpli, neşcoliţi, care habar n-aveau să scrie şi să citească, ei mergeau la biserică regulat, în fiecare duminică şi sărbătoare, participând la sfintele slujbe cu o frică de Dumnezeu care îi împingea, aşa fără de carte cum erau, către înţelepciunea cea aparţinătoare lumii de sus, ei ţineau posturile cu o rigurozitate demnă de invidiat de către noi, cei de azi, ei se spovedeau şi se împărtăşeau fiind deci, nedeclaraţi, adevăraţi ortodocşi practicanţi. Prin comparaţie cu ei putem înţelege de ce nouă, acum, ne merge tot mai rău din punct de vedere socio-economico-politic?! Iată un prim aspect. Pe de altă parte, înaintaşii noştri despre care tot vorbim, se implicau, chiar dacă ciclic, dar se implicau zdravăn de tot în bunul mers al cetăţii şi al ţării lor. Aveau opinii şi luau atitudini. Am pomenit, mai sus, trei nume de mari români; pe lângă aceştia mai sânt încă alţii şi alţii, dar asta până mai alaltăieri. Acum, în ultimii două zeci de ani, parcă sântem vrăjiţi. Indiferent de cele întâmplate şi petrecute în ţara nostră, noi ne comportăm ca şi cum am fi chiriaşi pe-aici, si nu stăpâni. Reacţia noastră în faţa răului din România post-decembristă este una egală cu zero, iar răul cu pricina este unul imens: - Minorităţile naţionale fac legea nemaisupunându-se niciunei reglementări legale; - Cetăţenii care se bucură de un loc de muncă, şi ăla extraordinar de prost plătit, sânt de la zi la zi tot mai puţini; - Pentru actualii şomeri, dar şi pentru cei care au ieşit din plata ajutorului de şomaj şi pe care nimeni nu-i mai cuantifică niciodată, nicăieri, nu există nici cea mai mică speranţă în aşi găsi un loc de muncă apropiat măcar de calificările lor; - Activităţile şi preocupările de care ţine siguranţa naţională viitoare a ţării precum munca poliţienească, sănătatea şi învăţământul sânt aruncate în derizoriu; - Economia naţională a fost vândută, de regulă pe nimic, străinilor, la acest moment românii fiind un fel de popor fără de ţară; - Indiferent unde lucrează românul, cu foarte puţine excepţii, este extrem de prost plătit, undeva la 25 la sută din cât câştigă omologul lui din Vestul Europei, iar asta în condiţiile în care tot el, românul, plăteşte pentru produsele de larg consum un preţ cu cinci-zece procente mai mare decât acelaşi omolog al său; - Sindicatele care, în mod normal, ar trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru interesele sociale şi economice ale membrilor lor, au în frunte pe unii dintre cei mai corupţi români; - Biserica noastră ortodoxă şi naţională este atacată, cu o vehemenţă ieşită din comun, de către cea mai mare erezie a tuturor timpurilor – ecumenismul cel mult înşelător; - Preoţii noştri ortodocşi, în marea lor majoritate, trăiesc într-o sărăcie cruntă, mulţi dintre ei fiind obligaţi să-şi ia diverse servicii lumeşti pentru a nu le muri familiile de foame; Iar lista poate continua, desigur, cu zeci şi zeci de astfel de situaţii. Despre aceste lucruri eu cred că sânt rele îndreptate împotriva POPORULUI ROMÂN cu scopul de a-l dezrădăcina şi a-l deznaţionaliza. Asta se doreşte cu acest popor, dar el face ceva în apărarea sa? Din păcate, nu! El abordează toată această problematică cu acel superficialism distrugător de care tot pomenim, după care se vaită cum că-i merge rău. Păi, cum Dumnezeului ar putea să-i meargă bine?! Ar fi imposibil, nu?! Dar, dacă acelaşi popor ar începe să se inspire din gloriosu-i trecut, dacă ar reveni la statutul de popor ortodox practicant şi nu doar declarat, dacă ar înţelege că naţionalismul şi naţionalitatea nu sânt nişte mofturi ci sânt nişte stări de fapt cu care se va prezenta inclusiv în faţa Marelui Judecător care, funcţie de faptele noastre, va putea, atunci, să ne condamne, precum va putea să ne mântuiască, dacă va înţelege că el, POPORUL ROMÂN, este aici, în România, stăpân şi, ca atare, aşa trebuie să se comporte, cu naturaleţe, cu demnitate, cu smerenie curată, ortodoxă, dar nu cu capul plecat în faţa tuturor liftelor cele cu balele curgând după acest minunat pământ, atunci totul în viaţa lui se va schimba în bine. Când se va lepăda de această superficialitate şi de această neimplicare, când va reveni la rugăciunea cea permanentă la Christos aşa cum a trăit până la ”descălecarea” comunismului cel satanist, când va înţelege că nimic din ce e bun nu se poate obţine fără sacrificii, atunci, sigur, Dumnezeu îşi va reîntoarce faţa Sa către el, umplându-l, aşa cum a făcut-o de atâtea şi atâtea ori în decursul istoriei, de vrednicie. Totul, însă, depinde de noi. De vom vrea, vom reuşi. Acum, în această situaţie, ce-am putea zice decât Doamne ajută în acest sens!