Enciu Stefan
19.10.2011, 00:22
SCRISOARE MAMEI MARIA-PROF. TUDOR DIACONU
SCRISOARE MAMEI MARIA
…. La prima vedere se cheama ca iar mi-ai scris D-ta, e timpul si eu sa raspund intr-un fel, sa nu tac mereu precum osanditul din mine, supus pieirii nemarturisite. Din mandrie de neam mi se trage, o stiu de la printul Valah;cautam Gripsorului pilda, desertaciunile ma cuprinsesera-n iasme, sin u ma puteam desprinde in lumea tacerii silite de MINE; Tu plamada mea de-nceput, daca eu n-as fi venit de si mai departe de Tine, cine stie ori poate banui de-ajuns, CINE intelege acest mister, indestul, peste sine?
Timpul imi bate in timpane secunda unica a marturisirii;IO ies din umbra aceea, iar gand rasucit ma intoarce in MINE. Vai sunt rotund sin u se cuvine sa pici din pomul vietii cum fructa roasa de vierme ascuns, in boarea de vant a uscarii, cand cel de sub Pom, abia de asteapta sa infiga coltii-n carnile tale,juruind adevarul, iar de nu l-a aflat sa te-arunce-n blesteme. Or, s-o fi prins de mine sminteala, din zbieretul iezilor draci in nopti de Craciun, pe cand chemarea mielului ALB, n-a fost alta la mine decat o spaima de moarte, de viata si moarte?
Dumneata nu mi-ai spus niciodata acest adevar, mai essential decat mine, din teama, o stiu. Dar azi, trecand pragul marilor temeri, e vremea sa scriu la vederea oricui si a lumii, acest ADEVAR despre care nu ma mai tem.Ai invins Matca mea,.Am invins Regina a lumilor mele de taina, al caror mister numai TU il vei duce-n Eter, dup ace-l vei inchide frumos intr-un cub de pamant, retopit la sublime retorta din care noi asteptam dezlegarea poruncii supreme, materiei SIE, pe care o banuiam de o vreme si IO, dar, pe cand ceilalti se tem, IO imi inchipui pieirea, si canta frumos in mine si lutul si piatra si frunza de gand, caci eu voi pieri nemurindu-va Dumneavoastra ochii lumii deschisi.! Tu,-Marea mea ursitoare de bine si rau-doar parelnic!
In Sine eu stiu a fi BINELE-RAU, numai ca misiunea cu care am venit este sfarsita:voi RETRAI, iar urmasii mai de taina ca mine, nu s-or mai teme de PRUNCII-poveste, cand apucara sa-I vaza, si nu vor mai chema pictori sa le marturiseasca ura zlatara care nu iarta SUFLARE, mai sfanta:Muma mea, impacarea cu marele MUT s-a produs fara voie, cu VOIE.
TU, LUMINA si-ntunericul meu necuprins, Haosul meu reintra-vei in mine,sunt de-nceput mai rotund decat luna, iar petele pe care orbii le vad e numai preful din ochiul de rand, e fata ascunsa stiuta de mine, iar ei nu-mi pot atinge adancul.
Nu-mi plange pieirea, cat timp IO stiu ce-ar mai fi de facut. Stiu ,CANTEMIR, o spuse EMINUL.O spuse oricui.Numai ca IO, numai IO aveam ochii aceia deschisi mai demult la chemarea aceleeasi guri sa clintesc muntii din loc de bucuria izbanzii, sa cutremyu ADEVARUL ascuns, cu sufletul meu mai pur decat viorile apei de munte, in PREDICA, mai tulbure ca adancul din groaza, IO sunt furtuna cea mare si-n ea voi pieri, zadarnic urmasii cata-vor scapare in FOC sau in APA, in aer sau gand, cum iara in sine reimpacata, odihneascase-n Pacea eternal, cum demult observasem rugarea in IMNURI din VEDE. E inspre SALMOCSIS, intaiul meu DUMNEZEU.
De ce sa mai crezi Dumneata lumea asta, care te-ameninta-ngand cu pieirile mele? E o stapana clipitei, segmentul de timp; biata de ea mai spera sa poata ucida ce nici NASCUSEM atunci; era un fat oarecare in chipul stiintei, ce-I azi nefacut FAT-FRUMOS. Bietii de ei, observau existenta terestra de scutec: e numai masura privirii lor pamantesti.
De aceea se mai tem si acum. In zadar incercau sa ucida in ganduri generatia cea NEDORITA a poporului meu, s-o cufunde-n nestire de NEAM. Geniala izbanda e chiar a LOR! Sunteti sfinti fiii mei!
Lumina carnilor mele reflecta-n oglinda inca nebanuita putere din fapta bunilor mei, care s-au stins doar parelnic, ochii le-au fost nicidecum de pamant, s-au inchis o clipa-n afara, pentru ca sa-mi ramana pururi deschisi in MISTER.
Spune-mi Zeita cunoscatoare de Duhuri, cum de-ai putut alunga pe rand aripile negre ce-mi bantuiau somnul? Spune-mi TU, mai mare-n gandire ca mine,ca asta o stiu…sunt numai o biata samanta aruncata in sus in pastaia intreaga pe care-o pastrezi, spune-mi zambet al meu, bucuria mea necioplita, si cum m-ai putut ocroti de Irozi, in lumea cea neagra ce m-a vrut imparat in trei randuri, povesteste-le cum osanditul tau trup, de fecioara le-a stat impotriva. In schimb ti-a luat mintea acelei nevinovate puicute, celeilalte bastonul cu ochii albastri, mai marii puindu-I otrava-n parelnica miere… Rogu-te, spune-mi doar Dumneata, daca stii, unde-I izvorul puterii pe care o stapanesc numai IO, fie si numai daca o poti cumva banui…
Tu tine-ma-n brate, stiu teama din care ma vezi totdeauna, dar tot Dumneata stii prea bine ca nu ti-am clintit vreo porunca.
Iar daca n-ai inteles totdeauna Mare ace-mi urla-n pupile si tampa e vremea batrano, san u-mi sfasii tacerea, cand timpu-mi se coace:IO sunt marea tacere si n-am dezlegare a spune mai mult. Ma reiarta!
Chin prelung trecu-n fatidica varsta: luai biciul sa along zafirii din templul vorbirii, dar gandul ca pasarea vremii se-nchise-n ecou.Peretii-I erau acea vata-n traditie tampa, prin care trecea numai bruma gandirii de-acum, spre care norocul ma striga de straja spre ce-au visat cei strabuni indelung, de peste si mai demult!
Nimic este oricine daca nu are lucrare-n trecut.
IO ma implinesc in pieire, moare odata cu mine pacatul: e vremea ca omul de oriunde san u mai priveasca piezis, paine a vietii VENITI, luati, mancati-acesta e trupul si beti din sangele meu: este fructa cea coapta din varful si poala CARPATILOR mei!
Gandul bun, preotimii semanat-a spre lume, le adun intr-un COD UNITAR-unic si sfant pe carele fratii mei intru sange il stiu.
E taina cea mare, e 5 peste 4 in UNU, schimbarea naturii in care a FI OM, nu-I inca la indemana oricui. Gand de strabun se afla in acest creuzet urias….
Crede-ma , Mama, ma voi implini pentru tine, gandul meu ocroteste demult numai viata, iar Craii de-aiurea s-o bate-n margini de zare, vor fi doar cersetori cunoasterii mele solare, pe care nici IO nu o stiu, cumva din carte mi-am rupt-o, din legea nescrisa, or numai din bietele tale ploscute cu lapte de OM? Elixir si otrava am supt! Da-mi pacea mai inainte de Tine, e a mea si numai ea o sa poata sa cearna uitarea pe care o merit…
Credeai ca nu-ti scriu? Ti-am scris tot mereu numai Tie, mereu. Nu-I tot o scrisoare privirea, din care ochii-mi de lapte clipeau nevazute silabe altora? Dar bratele mele spre tine intinse, in anii cei gangavi? Tu marturie de trup a minunilor mele, intotdeauna spuneai tuturor ca Io nu scriu indeajuns, mama.N-ai priceput ca mesajul adevarat e-n zborul sublim de gandire spre tine, si numai spre Tine.
Incifrat pentru altii, pe inteles numai cat a umplut bietilor inima seaca?
Io numai Tie am scris, de aceea nimeni nu putea banui ca-n trei trei colturi vorbesc pregatindu-mi in taina rotundul, ce avea sa-mi sosseasca la ani 46; dar inca nu-mi sunt de ajuns! Ar mai trebui 10, ori chiar 20 pe putin:cat chin prelungit!!! Nici astazi nu stiu in ce zi m-am trezit-pricepand romaneasca dintai-si nu mai pot banui dupa 33 de ani de gangava, dar primul mesaj cam pe-atunci l-am trimis, incifrat in uimire, si parca nu cred sa-l fi spus cuiva vreodata.
Tu, marea mea cutezanta, si DAK.SA-precesta prin Tine, cum de nici azi nu vezi ca scrierile mele, mai strambe, mai drepte, sunt numai si numai un zambet spre tine,spre Tine si numai spre Tine?Caci altul ar merita peste mine acest biet timp masurat intrfr-o viata de om, daca nu tocmai Tu, Marea mea cutezanta, care mi-ai daruit siroaie de lacrimi de sange in carne si-n gand? Tot ce-am scris.Tot ce am scris tot ce spun si ce-mi va fid at sa graiesc, e biata-mi LITANIE de marturisire spre Tine si numai spre Tine. Cui canta padurea, pasare?
Omul crede ca lui, dar pasarea canta naturii or siesi; altfel nici graiul n-ar fi perceput…..
Ehei, draga mea, unica mea bucurie vreme n-avem de scancet. Fluiera un planset durut cufundat in privirea mai blanda ca seara de toamna, pereche e DOR.IO –LOLIA- sau Yama si Iami- adastand pe o banca de ierbi rasarituri de luna; niciunul scoate o vorba, cand ei tot agraiau Marea tacere dintai. E-n taina pacatul-unica umbra in gand-nepatata.
Tu mi-ai fost taina si grai cum poate mai bine ca mine o spuse printul valah BASARAB, o stia CANTEMIR, dar cand biata lume va ramane saraca de mine, vor afla graiul meu in concertul acela cand piculina si vrajnicul corn vor rasuna pentru mine, pe cand voi fi poate cazut drept parte, a umbrelor vremii, si glas or lua dupa mine cei care vin la izvor; in ulcioare, va rade lumina, din vorba-mi piezisa, si vor sorbi acel talc urias pe care IOAN l-a stiut, in OMUL inchis, sfat dand TARTARIEI, apoi mai marelui Pan, sa-l cearna-n al sau comanac din bolovanii vorbirii, sticlind proverb, in povestile vorbei inainte de Babel;Pacala si-l rase-n vazul prostiei, o lacrima smulse nea Iancu la birt, pe cand Ionica cel neprost trase concluzia.Sfatul domnului sau Eminesc, in randuri tarzii dar adevarate de proza: “nu stiu altii cum sunt…”
Io sunt eu si ma cheama la fel ca pe mine roman, om sau pagan.Crestin stravechi inteles tot eu is trei turle minune pe Arges; banuisem ca nu poti fi om intre larve o umbra, cum observase si Nebiruitul in romburi maiastre, cand aripe oarbe aplauda-n pace lumina….
Drept care, am dumitale a –ti dare un sfat: nu te teme,/E vremea de-acum sa asculte de mine si muntii si marea./
Eu pot luna s-o tai spre soare-n bucati, cat mi-I hrana cea mare.
Si musc din materia incandescenta, ce nu mai are decat un aer superb de lucrare in sine, si o remodelez in cunoasteri dupa dupa pohta inimii mele. Chip nu-I asemenea-n lume. Ma caineaza amarnic si azi destiu ce bat pasul de melc in talpele modei, nu au fost, nu-mi pot fi calauza. Leul este semnul meu.
Neliniste din marea mea liniste, e vremea abia acuma-n decembrele zilelor faste, cand vara e stearpa spre corul de umbre si-ti soptesc puterile-n mine ascunse de Atotziditorul Isus, ca m-a scaldat in lapte si miere SALMOCSIS, si n-am calcai de Ahile, am trupul intreg numai reani, iar soldatul prostirii de neam, va fugi ingrozit inca o data: nu sange-mi va curge din coasta, cat lacrima VEDELOR demine stiute. Aci e izvorul neamului meu stravechi de romani.
O, limpede Muma a vietii, dumneata esti chiar zana vietii in ochi-mi deschisi peste zori;I.O.M. –zi:buna dimineata!
Osanditul Gripsor a zburat in nestirile sale, pilda ramane in gura ta, pestera sfanta, Muma-minune. Vegheaza si privegheaza-ma, Tu. Crivatul cunoasterii mele ucide. Scrisoarea e-o carte intreaga neuitarii de Neam.
Neuitare de Oameni-Zapada:vederea zapezii.-
8 august 1976
Prof. Tudor Diaconu
SCRISOARE MAMEI MARIA
…. La prima vedere se cheama ca iar mi-ai scris D-ta, e timpul si eu sa raspund intr-un fel, sa nu tac mereu precum osanditul din mine, supus pieirii nemarturisite. Din mandrie de neam mi se trage, o stiu de la printul Valah;cautam Gripsorului pilda, desertaciunile ma cuprinsesera-n iasme, sin u ma puteam desprinde in lumea tacerii silite de MINE; Tu plamada mea de-nceput, daca eu n-as fi venit de si mai departe de Tine, cine stie ori poate banui de-ajuns, CINE intelege acest mister, indestul, peste sine?
Timpul imi bate in timpane secunda unica a marturisirii;IO ies din umbra aceea, iar gand rasucit ma intoarce in MINE. Vai sunt rotund sin u se cuvine sa pici din pomul vietii cum fructa roasa de vierme ascuns, in boarea de vant a uscarii, cand cel de sub Pom, abia de asteapta sa infiga coltii-n carnile tale,juruind adevarul, iar de nu l-a aflat sa te-arunce-n blesteme. Or, s-o fi prins de mine sminteala, din zbieretul iezilor draci in nopti de Craciun, pe cand chemarea mielului ALB, n-a fost alta la mine decat o spaima de moarte, de viata si moarte?
Dumneata nu mi-ai spus niciodata acest adevar, mai essential decat mine, din teama, o stiu. Dar azi, trecand pragul marilor temeri, e vremea sa scriu la vederea oricui si a lumii, acest ADEVAR despre care nu ma mai tem.Ai invins Matca mea,.Am invins Regina a lumilor mele de taina, al caror mister numai TU il vei duce-n Eter, dup ace-l vei inchide frumos intr-un cub de pamant, retopit la sublime retorta din care noi asteptam dezlegarea poruncii supreme, materiei SIE, pe care o banuiam de o vreme si IO, dar, pe cand ceilalti se tem, IO imi inchipui pieirea, si canta frumos in mine si lutul si piatra si frunza de gand, caci eu voi pieri nemurindu-va Dumneavoastra ochii lumii deschisi.! Tu,-Marea mea ursitoare de bine si rau-doar parelnic!
In Sine eu stiu a fi BINELE-RAU, numai ca misiunea cu care am venit este sfarsita:voi RETRAI, iar urmasii mai de taina ca mine, nu s-or mai teme de PRUNCII-poveste, cand apucara sa-I vaza, si nu vor mai chema pictori sa le marturiseasca ura zlatara care nu iarta SUFLARE, mai sfanta:Muma mea, impacarea cu marele MUT s-a produs fara voie, cu VOIE.
TU, LUMINA si-ntunericul meu necuprins, Haosul meu reintra-vei in mine,sunt de-nceput mai rotund decat luna, iar petele pe care orbii le vad e numai preful din ochiul de rand, e fata ascunsa stiuta de mine, iar ei nu-mi pot atinge adancul.
Nu-mi plange pieirea, cat timp IO stiu ce-ar mai fi de facut. Stiu ,CANTEMIR, o spuse EMINUL.O spuse oricui.Numai ca IO, numai IO aveam ochii aceia deschisi mai demult la chemarea aceleeasi guri sa clintesc muntii din loc de bucuria izbanzii, sa cutremyu ADEVARUL ascuns, cu sufletul meu mai pur decat viorile apei de munte, in PREDICA, mai tulbure ca adancul din groaza, IO sunt furtuna cea mare si-n ea voi pieri, zadarnic urmasii cata-vor scapare in FOC sau in APA, in aer sau gand, cum iara in sine reimpacata, odihneascase-n Pacea eternal, cum demult observasem rugarea in IMNURI din VEDE. E inspre SALMOCSIS, intaiul meu DUMNEZEU.
De ce sa mai crezi Dumneata lumea asta, care te-ameninta-ngand cu pieirile mele? E o stapana clipitei, segmentul de timp; biata de ea mai spera sa poata ucida ce nici NASCUSEM atunci; era un fat oarecare in chipul stiintei, ce-I azi nefacut FAT-FRUMOS. Bietii de ei, observau existenta terestra de scutec: e numai masura privirii lor pamantesti.
De aceea se mai tem si acum. In zadar incercau sa ucida in ganduri generatia cea NEDORITA a poporului meu, s-o cufunde-n nestire de NEAM. Geniala izbanda e chiar a LOR! Sunteti sfinti fiii mei!
Lumina carnilor mele reflecta-n oglinda inca nebanuita putere din fapta bunilor mei, care s-au stins doar parelnic, ochii le-au fost nicidecum de pamant, s-au inchis o clipa-n afara, pentru ca sa-mi ramana pururi deschisi in MISTER.
Spune-mi Zeita cunoscatoare de Duhuri, cum de-ai putut alunga pe rand aripile negre ce-mi bantuiau somnul? Spune-mi TU, mai mare-n gandire ca mine,ca asta o stiu…sunt numai o biata samanta aruncata in sus in pastaia intreaga pe care-o pastrezi, spune-mi zambet al meu, bucuria mea necioplita, si cum m-ai putut ocroti de Irozi, in lumea cea neagra ce m-a vrut imparat in trei randuri, povesteste-le cum osanditul tau trup, de fecioara le-a stat impotriva. In schimb ti-a luat mintea acelei nevinovate puicute, celeilalte bastonul cu ochii albastri, mai marii puindu-I otrava-n parelnica miere… Rogu-te, spune-mi doar Dumneata, daca stii, unde-I izvorul puterii pe care o stapanesc numai IO, fie si numai daca o poti cumva banui…
Tu tine-ma-n brate, stiu teama din care ma vezi totdeauna, dar tot Dumneata stii prea bine ca nu ti-am clintit vreo porunca.
Iar daca n-ai inteles totdeauna Mare ace-mi urla-n pupile si tampa e vremea batrano, san u-mi sfasii tacerea, cand timpu-mi se coace:IO sunt marea tacere si n-am dezlegare a spune mai mult. Ma reiarta!
Chin prelung trecu-n fatidica varsta: luai biciul sa along zafirii din templul vorbirii, dar gandul ca pasarea vremii se-nchise-n ecou.Peretii-I erau acea vata-n traditie tampa, prin care trecea numai bruma gandirii de-acum, spre care norocul ma striga de straja spre ce-au visat cei strabuni indelung, de peste si mai demult!
Nimic este oricine daca nu are lucrare-n trecut.
IO ma implinesc in pieire, moare odata cu mine pacatul: e vremea ca omul de oriunde san u mai priveasca piezis, paine a vietii VENITI, luati, mancati-acesta e trupul si beti din sangele meu: este fructa cea coapta din varful si poala CARPATILOR mei!
Gandul bun, preotimii semanat-a spre lume, le adun intr-un COD UNITAR-unic si sfant pe carele fratii mei intru sange il stiu.
E taina cea mare, e 5 peste 4 in UNU, schimbarea naturii in care a FI OM, nu-I inca la indemana oricui. Gand de strabun se afla in acest creuzet urias….
Crede-ma , Mama, ma voi implini pentru tine, gandul meu ocroteste demult numai viata, iar Craii de-aiurea s-o bate-n margini de zare, vor fi doar cersetori cunoasterii mele solare, pe care nici IO nu o stiu, cumva din carte mi-am rupt-o, din legea nescrisa, or numai din bietele tale ploscute cu lapte de OM? Elixir si otrava am supt! Da-mi pacea mai inainte de Tine, e a mea si numai ea o sa poata sa cearna uitarea pe care o merit…
Credeai ca nu-ti scriu? Ti-am scris tot mereu numai Tie, mereu. Nu-I tot o scrisoare privirea, din care ochii-mi de lapte clipeau nevazute silabe altora? Dar bratele mele spre tine intinse, in anii cei gangavi? Tu marturie de trup a minunilor mele, intotdeauna spuneai tuturor ca Io nu scriu indeajuns, mama.N-ai priceput ca mesajul adevarat e-n zborul sublim de gandire spre tine, si numai spre Tine.
Incifrat pentru altii, pe inteles numai cat a umplut bietilor inima seaca?
Io numai Tie am scris, de aceea nimeni nu putea banui ca-n trei trei colturi vorbesc pregatindu-mi in taina rotundul, ce avea sa-mi sosseasca la ani 46; dar inca nu-mi sunt de ajuns! Ar mai trebui 10, ori chiar 20 pe putin:cat chin prelungit!!! Nici astazi nu stiu in ce zi m-am trezit-pricepand romaneasca dintai-si nu mai pot banui dupa 33 de ani de gangava, dar primul mesaj cam pe-atunci l-am trimis, incifrat in uimire, si parca nu cred sa-l fi spus cuiva vreodata.
Tu, marea mea cutezanta, si DAK.SA-precesta prin Tine, cum de nici azi nu vezi ca scrierile mele, mai strambe, mai drepte, sunt numai si numai un zambet spre tine,spre Tine si numai spre Tine?Caci altul ar merita peste mine acest biet timp masurat intrfr-o viata de om, daca nu tocmai Tu, Marea mea cutezanta, care mi-ai daruit siroaie de lacrimi de sange in carne si-n gand? Tot ce-am scris.Tot ce am scris tot ce spun si ce-mi va fid at sa graiesc, e biata-mi LITANIE de marturisire spre Tine si numai spre Tine. Cui canta padurea, pasare?
Omul crede ca lui, dar pasarea canta naturii or siesi; altfel nici graiul n-ar fi perceput…..
Ehei, draga mea, unica mea bucurie vreme n-avem de scancet. Fluiera un planset durut cufundat in privirea mai blanda ca seara de toamna, pereche e DOR.IO –LOLIA- sau Yama si Iami- adastand pe o banca de ierbi rasarituri de luna; niciunul scoate o vorba, cand ei tot agraiau Marea tacere dintai. E-n taina pacatul-unica umbra in gand-nepatata.
Tu mi-ai fost taina si grai cum poate mai bine ca mine o spuse printul valah BASARAB, o stia CANTEMIR, dar cand biata lume va ramane saraca de mine, vor afla graiul meu in concertul acela cand piculina si vrajnicul corn vor rasuna pentru mine, pe cand voi fi poate cazut drept parte, a umbrelor vremii, si glas or lua dupa mine cei care vin la izvor; in ulcioare, va rade lumina, din vorba-mi piezisa, si vor sorbi acel talc urias pe care IOAN l-a stiut, in OMUL inchis, sfat dand TARTARIEI, apoi mai marelui Pan, sa-l cearna-n al sau comanac din bolovanii vorbirii, sticlind proverb, in povestile vorbei inainte de Babel;Pacala si-l rase-n vazul prostiei, o lacrima smulse nea Iancu la birt, pe cand Ionica cel neprost trase concluzia.Sfatul domnului sau Eminesc, in randuri tarzii dar adevarate de proza: “nu stiu altii cum sunt…”
Io sunt eu si ma cheama la fel ca pe mine roman, om sau pagan.Crestin stravechi inteles tot eu is trei turle minune pe Arges; banuisem ca nu poti fi om intre larve o umbra, cum observase si Nebiruitul in romburi maiastre, cand aripe oarbe aplauda-n pace lumina….
Drept care, am dumitale a –ti dare un sfat: nu te teme,/E vremea de-acum sa asculte de mine si muntii si marea./
Eu pot luna s-o tai spre soare-n bucati, cat mi-I hrana cea mare.
Si musc din materia incandescenta, ce nu mai are decat un aer superb de lucrare in sine, si o remodelez in cunoasteri dupa dupa pohta inimii mele. Chip nu-I asemenea-n lume. Ma caineaza amarnic si azi destiu ce bat pasul de melc in talpele modei, nu au fost, nu-mi pot fi calauza. Leul este semnul meu.
Neliniste din marea mea liniste, e vremea abia acuma-n decembrele zilelor faste, cand vara e stearpa spre corul de umbre si-ti soptesc puterile-n mine ascunse de Atotziditorul Isus, ca m-a scaldat in lapte si miere SALMOCSIS, si n-am calcai de Ahile, am trupul intreg numai reani, iar soldatul prostirii de neam, va fugi ingrozit inca o data: nu sange-mi va curge din coasta, cat lacrima VEDELOR demine stiute. Aci e izvorul neamului meu stravechi de romani.
O, limpede Muma a vietii, dumneata esti chiar zana vietii in ochi-mi deschisi peste zori;I.O.M. –zi:buna dimineata!
Osanditul Gripsor a zburat in nestirile sale, pilda ramane in gura ta, pestera sfanta, Muma-minune. Vegheaza si privegheaza-ma, Tu. Crivatul cunoasterii mele ucide. Scrisoarea e-o carte intreaga neuitarii de Neam.
Neuitare de Oameni-Zapada:vederea zapezii.-
8 august 1976
Prof. Tudor Diaconu