Adrian Pop
29.06.2012, 10:37
Dumnezeu întors pe meleaguri natale
Publicat în 29 iunie 2012 Cezarina Adamescu
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/06/29/dumnezeu-intors-pe-meleaguri-natale/
Orice om e mişcat până-n adânc de fiinţă atunci când se gândeşte la leagănul copilăriei. Matricea în care a petrecut cei dintâi ani ca prunc, în care a fost legănat la sânul mamei, şi apoi a făcut primii paşi, nesiguri, aninaţi de privirile îngrijorate şi duioase ale părinţilor, a murmurat cele dintâi cuvinte, şi a păstrat primele amintiri întipărite pe retină.
Venit în trup omenesc, Dumnezeul-Cuvânt n-a făcut excepţie. El a cunoscut durerea şi suferinţa, la fel ca orice om.
Renumitul mariolog Rene Laurentin ne relatează că, Artur Rimbaud, într-un poem în vers latin, îşi imaginează reacţia Mariei în faţa primei răni a tânărului Isus, dulgher, în următorul mod:
„Pe neaşteptate ferăstrăul se îndoaie.
Deodată tăişul său îi răneşte degetele.
Sângele purpuriu pătează rochia ei albă.
Un strigăt înăbuşit îi iese din gură.
Îşi priveşte Mama şi ascunde degetele înroşite sub veşmânt.
Schiţează un surâs şi îi spune:
-Bună, Mamă!
Ea geme şi faţa i se inundă de lacrimi.
Dar copilul fără să se tulbure:
-De ce plângi tu, Mamă neştiutoare?
Pentru că tăişul ferăstrăului mi-a atins degetele?
N-a sosit încă timpul. Păstrează-ţi lacrimile pentru mai tâziu.”
(Rene Laurentin, Une annee de grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987)
Cine nu cunoaşte durerile unei mame, atunci când copilul ei, din nebăgare de seamă s-a lovit sau este în primejdie? S-ar putea spune, fără putinţă de tăgadă că rănile Mântuitorului, începând cu primul sânge vărsat la circumciziune şi culminând cu cele pe de Calvar, au pricinuit Maicii Sale Prea Sfinte, mai multă durere decât dacă ar fi fost propriile sale răni. Prevestirea dureroasă de la templu, că o sabie îi va străpunge inima, avea să-i întunece clipele cele mai fericite. În orice moment ea a trăit cu iminenţa Pătimirii supreme şi sufletul ei a fost străpuns de tăişul săbiei în ceasul Răstignirii.
Singura consolare pentru această Maică Preacurată în ceasurile de agonie ale Fiului ei Preaiubit a fost că rănile lui Isus vor fi izvoarele mântuirii pentru toţi fiii ei adoptivi, pe care Însuşi Isus i-a dăruit pe Cruce.
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, martir al credinţei, cel care a fost numit „sfântul ieşit din iconostas”, pentru că a murit în temniţa de la Sighet de foame şi schingiuiri morale şi fizice, după ce recitase îndelung, cu glas tare Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie, relatează în cartea sa, Rănile Domnului:
„Sfânta Fecioară, cu duioşie având pe Isus în braţe, coborât de pe cruce, privi cele cinci fântâni deschise în noul paradis al omenirii prea sfinte a lui Isus, şi le văzu mai folositoare şi mai aducătoare de belşug în lume, decât acelea ale paradisului pământesc” (Ioan Suciu, Rănile Domnului, Ediţie îngrijită de Pan Izverna. Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992. p 59).
Tot în lucrarea sus amintită, aflăm că Maria din Agreda, afirma că: „Sfânta Fecioară a pătimit în suflet şi în trup ceea ce a pătimit Isus, că ea a fost prima şi desăvârşita copie a Patimilor Mântuitorului, cu un cuvânt: prima stigmatizată. Spusele ei au valoarea unei revelaţii private.” (op.cit., pp.67-68).
Evangheliile apocrife ne istorisesc despre o seamă de întâmplări miraculoase petrecute în primii ani de viaţă ai Mântuitorului, apoi în cei ai adolescenţei şi tinereţii, până la intrarea în viaţa publică. Însă în Evangheliile sinoptice şi în opera Sfântului Apostol Pavel, Isus ne apare ca o fiinţă care se dezvoltă normal, întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Luca ne arată cum în Isus se manifestă harul şi inteligenţa în mod progresiv, pe măsură ce creşte: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Lc. 2,52)
Este posibil ca Isus, stând în preajma lui Iosif a învăţat meseria de lemnar pe care, se pare că a şi practicat-o.
„Viaţa lui Isus Cristos, pentru Maria şi pentru Iosif, era integral importantă, atât pentru lumea care trebuia mântuită, cât şi pentru noi. Era o viaţă exemplară – scrie Pr. Eduard Ferenţ în lucrarea: Cultul Sfintei Fecioare Maria – astăzi, (Editura Presa Bună, Iaşi, 1997) – nu numai pentru ceea ce Isus a spus şi a făcut pentru noi, dar şi pentru acea tăcere aleasă pe care trebuie să o căutăm şi să o înţelegem şi noi, în semnificaţia ei magistrală. (…) Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni e ceea ce o face valoroasă. (…) Isus ar fi putut trăi într-o cetate mai mare; ar fi putut exercita o profesie mai importantă şi mai onorantă; şi-ar fi putut însuşi o cultură umană deosebită. Cu toate acestea a preferat un mic târguşor şi o umilă meserie, numai pentru a ne indica preferinţele lui Dumnezeu şi pentru că iubirea este aceea care dă valoare vieţii, el şi-a sfinţit atât existenţa sa, cât şi pe a noastră, trăind cu iubire ziua pe care noi o trăim zilnic.”
Luca ni-l prezintă pe Isus „care creştea în înţelepciune şi har”. Această <creştere> Fiului lui Dumnezeu nu era numai un fapt biologic ori psihologic, aparţinând patrimoniului comun al evoluţiei umane: era un <eveniment salvific de o perspectivă imensă, un „ferment” dumnezeiesc sădit în inima acestei omeniri îmbătrânite din cauza păcatelor.” (Eduard Ferenţ, op.cit., p.87).
Evangheliile canonice au păstrat din aceste evenimente dar pe cel al pierderii şi apoi, a regăsirii lui Isus copil în vârstă de 12 ani – de către Maica Domnului şi Sfântul Iosif, în Templul din Ierusalim, loc în care se retrăsese pentru că acolo se simţea „întru cele ale Tatălui Său” (Lc. 2,49-50).
Iudeii tineri de sex masculin, destul de devreme, între 12 şi 14 ani trebuiau să-şi depună un fel de profesiune de credinţă la templu care echivala cu intrarea lor în rândul oamenilor maturi. „Bar Mitzva”, cu alte cuvinte, din acea clipă, conform unui ritual, copilul devenea <fiul legii>”.
Să urmărim explicaţiile date de Rene Laurentin în lucrarea sus amintită:
„La vârsta de 12 ani, care este ca o primă maturitate a copilului şi o prefigurare a vârstei adulte, Isus merge să se afirme ca profet într-o figură surprinzătoare: Apoi, după ce au trecut zilele, pe când se reîntorceau acasă, copilul Isus a rămas la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi. Şi socotind că era în ceata de călători, ei au mers deci, cale de o zi, şi l-au căutat printre rudele şi cunoştinţele lor. Şi negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L> (Lc. 2,43-45).
Acest fapt istoric suprimă scurt caricaturile care se fac Mariei ca o mamă posesivă, nelăsându-l pe Isus nici un moment. Nu, ea l-a lăsat să meargă şi să vină liber în caravana pelerinilor: marea familie unde fiecare făcea confidenţe tuturor, sub privirea lui Dumnezeu. Ei îi trebuie o zi ca să bage de seamă că Isus nu era în caravană: Şi iată ce s-a întâmplat: După trei zile, L-au găsit în Templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l ascultau rămâneau surprinşi de priceperea şi răspunsurile Lui.> (Lc. 2,46-47).
În ciuda unui ton aproape solemn, descrierea rămâne modestă. Isus nu se comportă defel ca un învăţător, ci doar ca un copil. El întreabă şi răspunde ca un copil. Evanghelia se fereşte să-i atribuie cuvinte mai presus de vârsta sa, cum au făcut Apocrifele.” (Rene Laurentin, op.cit. p.55-56).
Ca om, Dumnezeul-Cuvânt Întrupat – avea să se întoarcă însă şi în Nazaretul copilăriei să predice şi acolo printre cunoscuţi, rude şi prieteni, Vestea cea Bună a Venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, cei care L-au cunoscut în casa teslarului Iosif şi a mamei sale Maria, au fost cât se poate de neîncrezători în Divinitatea Sa şi atunci când El a citit în sinagogă Scripturile, cu pericopa din Isaia cu referire la Mesia, auzind cuvintele de har care ieşeau din gura Lui, nazarinenii s-au înverşunat, spunând cu neîncredere:
„După ce Isus termină aceste parabole, plecă de acolo. Şi venind în patria sa, îi învăţa prin sinagogile lor, încât se minunau şi ziceau: <De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Nu este oare el fiul dulgherului? Nu se cheamă mama lui Maria, iar fraţii lui Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Nu sunt oare toate surorile lui aici la noi? De unde are atunci toate acestea? Şi se scandalizau de el. Dar Isus le zise: <Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria şi casa sa.> Iar din cauza necredinţei lor nu făptui acolo multe minuni.” (Mt 13,53-58; Mc.6,1-6; Lc. 4,16-30).
Unii îl cunoscuseră prea bine, fiind tovarăşii săi de muncă şi joacă în ţinutul acela. Nu, nu putea fi El Mesia cel aşteptat, părea un om foarte obişnuit. Şi i-au cerut minuni. De unde răspunsul lui Isus: Nici un profet nu e primit în cetatea sa de baştină. Doar ei văzuseră cu proprii ochi, aici, în Nazaretul copilăriei, cum crescuse Isus în ascultarea părinţilor, în statură şi în fapte, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Evanghelia copilăriei, a Sfântului Evanghelist Luca. Isus nu a făcut în Nazaret nici o minune, pentru că inima nazarinenilor era împietrită. Şi chiar dacă ar fi făcut vreuna, ei tot nu ar fi crezut. Ei nu voiau să-L recunoască.
Alţi evanghelişti relatează că a fost scos din cetate şi voiau să-L ucidă cu pietre. Dar nu au putut să se atingă de El. Pe unii dintre ei, Dumnezeu a trebuit să-i întărească în credinţă cu fapte minunate pentru a-i convinge. Dar în Nazaret, oamenii mergeau la sinagogă, erau o comunitate practicantă, ţineau sâmbăta, plăteau zeciuiala la Templu. Bărbaţii mergeau şi explicau Scripturile în sinagogă. Uneori venea şi un rabin şi acesta avea întâietate în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În virtutea apartenenţei la poporul ales, ei credeau că-L au pe Dumnezeu pentru totdeauna şi nu mai trebuie să facă nimic pentru a-l dobândi. Dar, nu e mai puţin adevărat că pe Dumnezeu, nimeni nu a putut să-L cuprindă vreodată, să-L înţeleagă şi să-l aibă în totalitate. Dumnezeu s-a manifestat şi s-a făcut cunoscut oamenilor treptat, pe măsură ce omul putea să priceapă, după mintea omenească, misterul divin. Să ne lăsăm conduşi de harul şi de iubirea Sa. Cei din Nazaret n-au făcut-o. Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.
De multe ori, Isus trece prin mijlocul nostru. Pentru că nu trece în chip vizibil, material, obişnuit, noi nu conştientizăm acest lucru şi nu ne vine a crede.
„Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce” – spunea Sfântul Augustin în Confesiuni.
Veronica Antal – martiră a curăţiei din satul Nisiporeşti, jud. Neamţ, spunea în acest sens, la fel ca şi Sf. Augustin: „Mă tem să nu treacă Dumnezeu pe lângă mine şi eu să nu ştiu.” Cunoaşterea şi acceptarea lui Dumnezeu trebuie să se reflecte şi în viaţa noastră. Credinţa să se vadă prin fapte. Să ne facem cât mai asemănători cu El. Şi pe toate, după cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel, să le facem în Numele lui Dumnezeu.
Doar aşa vom fi găsiţi vrednici de El şi de Împărăţia Lui, „la plinirea timpurilor”.
Publicat în 29 iunie 2012 Cezarina Adamescu
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/06/29/dumnezeu-intors-pe-meleaguri-natale/
Orice om e mişcat până-n adânc de fiinţă atunci când se gândeşte la leagănul copilăriei. Matricea în care a petrecut cei dintâi ani ca prunc, în care a fost legănat la sânul mamei, şi apoi a făcut primii paşi, nesiguri, aninaţi de privirile îngrijorate şi duioase ale părinţilor, a murmurat cele dintâi cuvinte, şi a păstrat primele amintiri întipărite pe retină.
Venit în trup omenesc, Dumnezeul-Cuvânt n-a făcut excepţie. El a cunoscut durerea şi suferinţa, la fel ca orice om.
Renumitul mariolog Rene Laurentin ne relatează că, Artur Rimbaud, într-un poem în vers latin, îşi imaginează reacţia Mariei în faţa primei răni a tânărului Isus, dulgher, în următorul mod:
„Pe neaşteptate ferăstrăul se îndoaie.
Deodată tăişul său îi răneşte degetele.
Sângele purpuriu pătează rochia ei albă.
Un strigăt înăbuşit îi iese din gură.
Îşi priveşte Mama şi ascunde degetele înroşite sub veşmânt.
Schiţează un surâs şi îi spune:
-Bună, Mamă!
Ea geme şi faţa i se inundă de lacrimi.
Dar copilul fără să se tulbure:
-De ce plângi tu, Mamă neştiutoare?
Pentru că tăişul ferăstrăului mi-a atins degetele?
N-a sosit încă timpul. Păstrează-ţi lacrimile pentru mai tâziu.”
(Rene Laurentin, Une annee de grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987)
Cine nu cunoaşte durerile unei mame, atunci când copilul ei, din nebăgare de seamă s-a lovit sau este în primejdie? S-ar putea spune, fără putinţă de tăgadă că rănile Mântuitorului, începând cu primul sânge vărsat la circumciziune şi culminând cu cele pe de Calvar, au pricinuit Maicii Sale Prea Sfinte, mai multă durere decât dacă ar fi fost propriile sale răni. Prevestirea dureroasă de la templu, că o sabie îi va străpunge inima, avea să-i întunece clipele cele mai fericite. În orice moment ea a trăit cu iminenţa Pătimirii supreme şi sufletul ei a fost străpuns de tăişul săbiei în ceasul Răstignirii.
Singura consolare pentru această Maică Preacurată în ceasurile de agonie ale Fiului ei Preaiubit a fost că rănile lui Isus vor fi izvoarele mântuirii pentru toţi fiii ei adoptivi, pe care Însuşi Isus i-a dăruit pe Cruce.
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, martir al credinţei, cel care a fost numit „sfântul ieşit din iconostas”, pentru că a murit în temniţa de la Sighet de foame şi schingiuiri morale şi fizice, după ce recitase îndelung, cu glas tare Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie, relatează în cartea sa, Rănile Domnului:
„Sfânta Fecioară, cu duioşie având pe Isus în braţe, coborât de pe cruce, privi cele cinci fântâni deschise în noul paradis al omenirii prea sfinte a lui Isus, şi le văzu mai folositoare şi mai aducătoare de belşug în lume, decât acelea ale paradisului pământesc” (Ioan Suciu, Rănile Domnului, Ediţie îngrijită de Pan Izverna. Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992. p 59).
Tot în lucrarea sus amintită, aflăm că Maria din Agreda, afirma că: „Sfânta Fecioară a pătimit în suflet şi în trup ceea ce a pătimit Isus, că ea a fost prima şi desăvârşita copie a Patimilor Mântuitorului, cu un cuvânt: prima stigmatizată. Spusele ei au valoarea unei revelaţii private.” (op.cit., pp.67-68).
Evangheliile apocrife ne istorisesc despre o seamă de întâmplări miraculoase petrecute în primii ani de viaţă ai Mântuitorului, apoi în cei ai adolescenţei şi tinereţii, până la intrarea în viaţa publică. Însă în Evangheliile sinoptice şi în opera Sfântului Apostol Pavel, Isus ne apare ca o fiinţă care se dezvoltă normal, întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Luca ne arată cum în Isus se manifestă harul şi inteligenţa în mod progresiv, pe măsură ce creşte: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Lc. 2,52)
Este posibil ca Isus, stând în preajma lui Iosif a învăţat meseria de lemnar pe care, se pare că a şi practicat-o.
„Viaţa lui Isus Cristos, pentru Maria şi pentru Iosif, era integral importantă, atât pentru lumea care trebuia mântuită, cât şi pentru noi. Era o viaţă exemplară – scrie Pr. Eduard Ferenţ în lucrarea: Cultul Sfintei Fecioare Maria – astăzi, (Editura Presa Bună, Iaşi, 1997) – nu numai pentru ceea ce Isus a spus şi a făcut pentru noi, dar şi pentru acea tăcere aleasă pe care trebuie să o căutăm şi să o înţelegem şi noi, în semnificaţia ei magistrală. (…) Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni e ceea ce o face valoroasă. (…) Isus ar fi putut trăi într-o cetate mai mare; ar fi putut exercita o profesie mai importantă şi mai onorantă; şi-ar fi putut însuşi o cultură umană deosebită. Cu toate acestea a preferat un mic târguşor şi o umilă meserie, numai pentru a ne indica preferinţele lui Dumnezeu şi pentru că iubirea este aceea care dă valoare vieţii, el şi-a sfinţit atât existenţa sa, cât şi pe a noastră, trăind cu iubire ziua pe care noi o trăim zilnic.”
Luca ni-l prezintă pe Isus „care creştea în înţelepciune şi har”. Această <creştere> Fiului lui Dumnezeu nu era numai un fapt biologic ori psihologic, aparţinând patrimoniului comun al evoluţiei umane: era un <eveniment salvific de o perspectivă imensă, un „ferment” dumnezeiesc sădit în inima acestei omeniri îmbătrânite din cauza păcatelor.” (Eduard Ferenţ, op.cit., p.87).
Evangheliile canonice au păstrat din aceste evenimente dar pe cel al pierderii şi apoi, a regăsirii lui Isus copil în vârstă de 12 ani – de către Maica Domnului şi Sfântul Iosif, în Templul din Ierusalim, loc în care se retrăsese pentru că acolo se simţea „întru cele ale Tatălui Său” (Lc. 2,49-50).
Iudeii tineri de sex masculin, destul de devreme, între 12 şi 14 ani trebuiau să-şi depună un fel de profesiune de credinţă la templu care echivala cu intrarea lor în rândul oamenilor maturi. „Bar Mitzva”, cu alte cuvinte, din acea clipă, conform unui ritual, copilul devenea <fiul legii>”.
Să urmărim explicaţiile date de Rene Laurentin în lucrarea sus amintită:
„La vârsta de 12 ani, care este ca o primă maturitate a copilului şi o prefigurare a vârstei adulte, Isus merge să se afirme ca profet într-o figură surprinzătoare: Apoi, după ce au trecut zilele, pe când se reîntorceau acasă, copilul Isus a rămas la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi. Şi socotind că era în ceata de călători, ei au mers deci, cale de o zi, şi l-au căutat printre rudele şi cunoştinţele lor. Şi negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L> (Lc. 2,43-45).
Acest fapt istoric suprimă scurt caricaturile care se fac Mariei ca o mamă posesivă, nelăsându-l pe Isus nici un moment. Nu, ea l-a lăsat să meargă şi să vină liber în caravana pelerinilor: marea familie unde fiecare făcea confidenţe tuturor, sub privirea lui Dumnezeu. Ei îi trebuie o zi ca să bage de seamă că Isus nu era în caravană: Şi iată ce s-a întâmplat: După trei zile, L-au găsit în Templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l ascultau rămâneau surprinşi de priceperea şi răspunsurile Lui.> (Lc. 2,46-47).
În ciuda unui ton aproape solemn, descrierea rămâne modestă. Isus nu se comportă defel ca un învăţător, ci doar ca un copil. El întreabă şi răspunde ca un copil. Evanghelia se fereşte să-i atribuie cuvinte mai presus de vârsta sa, cum au făcut Apocrifele.” (Rene Laurentin, op.cit. p.55-56).
Ca om, Dumnezeul-Cuvânt Întrupat – avea să se întoarcă însă şi în Nazaretul copilăriei să predice şi acolo printre cunoscuţi, rude şi prieteni, Vestea cea Bună a Venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, cei care L-au cunoscut în casa teslarului Iosif şi a mamei sale Maria, au fost cât se poate de neîncrezători în Divinitatea Sa şi atunci când El a citit în sinagogă Scripturile, cu pericopa din Isaia cu referire la Mesia, auzind cuvintele de har care ieşeau din gura Lui, nazarinenii s-au înverşunat, spunând cu neîncredere:
„După ce Isus termină aceste parabole, plecă de acolo. Şi venind în patria sa, îi învăţa prin sinagogile lor, încât se minunau şi ziceau: <De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Nu este oare el fiul dulgherului? Nu se cheamă mama lui Maria, iar fraţii lui Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Nu sunt oare toate surorile lui aici la noi? De unde are atunci toate acestea? Şi se scandalizau de el. Dar Isus le zise: <Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria şi casa sa.> Iar din cauza necredinţei lor nu făptui acolo multe minuni.” (Mt 13,53-58; Mc.6,1-6; Lc. 4,16-30).
Unii îl cunoscuseră prea bine, fiind tovarăşii săi de muncă şi joacă în ţinutul acela. Nu, nu putea fi El Mesia cel aşteptat, părea un om foarte obişnuit. Şi i-au cerut minuni. De unde răspunsul lui Isus: Nici un profet nu e primit în cetatea sa de baştină. Doar ei văzuseră cu proprii ochi, aici, în Nazaretul copilăriei, cum crescuse Isus în ascultarea părinţilor, în statură şi în fapte, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Evanghelia copilăriei, a Sfântului Evanghelist Luca. Isus nu a făcut în Nazaret nici o minune, pentru că inima nazarinenilor era împietrită. Şi chiar dacă ar fi făcut vreuna, ei tot nu ar fi crezut. Ei nu voiau să-L recunoască.
Alţi evanghelişti relatează că a fost scos din cetate şi voiau să-L ucidă cu pietre. Dar nu au putut să se atingă de El. Pe unii dintre ei, Dumnezeu a trebuit să-i întărească în credinţă cu fapte minunate pentru a-i convinge. Dar în Nazaret, oamenii mergeau la sinagogă, erau o comunitate practicantă, ţineau sâmbăta, plăteau zeciuiala la Templu. Bărbaţii mergeau şi explicau Scripturile în sinagogă. Uneori venea şi un rabin şi acesta avea întâietate în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În virtutea apartenenţei la poporul ales, ei credeau că-L au pe Dumnezeu pentru totdeauna şi nu mai trebuie să facă nimic pentru a-l dobândi. Dar, nu e mai puţin adevărat că pe Dumnezeu, nimeni nu a putut să-L cuprindă vreodată, să-L înţeleagă şi să-l aibă în totalitate. Dumnezeu s-a manifestat şi s-a făcut cunoscut oamenilor treptat, pe măsură ce omul putea să priceapă, după mintea omenească, misterul divin. Să ne lăsăm conduşi de harul şi de iubirea Sa. Cei din Nazaret n-au făcut-o. Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.
De multe ori, Isus trece prin mijlocul nostru. Pentru că nu trece în chip vizibil, material, obişnuit, noi nu conştientizăm acest lucru şi nu ne vine a crede.
„Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce” – spunea Sfântul Augustin în Confesiuni.
Veronica Antal – martiră a curăţiei din satul Nisiporeşti, jud. Neamţ, spunea în acest sens, la fel ca şi Sf. Augustin: „Mă tem să nu treacă Dumnezeu pe lângă mine şi eu să nu ştiu.” Cunoaşterea şi acceptarea lui Dumnezeu trebuie să se reflecte şi în viaţa noastră. Credinţa să se vadă prin fapte. Să ne facem cât mai asemănători cu El. Şi pe toate, după cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel, să le facem în Numele lui Dumnezeu.
Doar aşa vom fi găsiţi vrednici de El şi de Împărăţia Lui, „la plinirea timpurilor”.