Adrian Pop
13.06.2012, 07:31
Cānd a īnceput „Piteștiul”?
Publicat īn 13 iunie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/06/13/cand-a-inceput-„pitestiul/) de Ion Coja (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/ion-coja/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/06/fenomenul_pitesti-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/06/fenomenul_pitesti.jpg)Ținta a ceea ce numim „fenomenul Pitești” a fost să distrugă camaraderia care īi lega pe studenții naționaliști. Comuniștii au identificat corect: sentimentul camaraderiei era sursa tăriei morale, a capacității excepționale a studenților naționaliști și anticomuniști de a se dedica cu toată ființa unei cauze, īn cazul lor cauza fiind salvarea Romāniei de la bolșevizare. După principiul toți pentru unul și unul pentru toți pānă la sacrificiul suprem. Cu alte cuvinte, sentimentul camaraderiei nutrit īn rāndurile tineretului naționalist era o piedică, poate chiar piedica principală, īn instaurarea regimului de teroare numit dictatura comunistă.Camaraderia, ca sistem de relaționare umană, se bazează pe iubire, prietenul, camaradul, fiind o persoană care ți-e dragă. Īn acest scop, adică pentru a anula relațiile de camaraderie, la Pitești a fost aplicată o statagemă drăcească, altminteri ingenioasă: să-i facă pe cei arestați să se urască īntre ei, necum să se mai iubească, să se respecte, să se sacrifice unul pentru altul. Autoritatea penitenciară i-a obligat pe studenții naționaliști să-și bată și să-și tortureze propriii camarazi! Cei supuși regimului de interogatorii cu bătăi și schingiuiri erau pe rānd obiecte și subiecte ale acestui proces dezumanizant.Undeva, īn laboratoarele comuniste, s-a priceput că postura de călău este mult mai dezumanizantă și mai mutilantă sufletește decāt postura de victimă, drept care cei īncarcerați ca adversari ai comunismului au fost obligați la acest supliciu paradoxal, nemaiīntālnit probabil īn istoria torturii, a batjocoririi omului de către om: supliciul devastator sufletește de a fi torționarul camarazilor tăi, al prietenului de-o viață, al celui pentru care, īn condiții normale, poate că ți-ai fi dat viața, știind că și el este capabil de același sacrificiu, de același sentiment! La Pitești studenții naționaliști māncau bătaie și erau batjocoriți īn fel și chip de propriii lor colegi de suferință, pentru ca mai apoi, la rāndul lor, prin inversarea rolurilor, să fie obligați și ei a face același lucru cu alți sau aceiași colegi, prieteni chiar, cu care se aflau īn aceeași detenție, īmpărțeau aceeași celulă mizeră, după ce, īn libertate, se aflaseră de aceeași parte a baricadei, cot la cot, umăr la umăr, fiecare gata să-și dea viața pentru cauză și pentru camarazi. Și chiar și-au dat-o, cānd necesitatea istorică sau morală a cerut-o.Sentimentul acesta sfīnt, atāt de nobil, al camaraderiei, atāt de caracteristic tinerilor naționaliști romāni, a fost cu totul străin bolșevismului. Sistem politic bazat pe teroare, iar nu pe iubire, comunismul de tip bolșevic, asiatic, comunismul real, istoric, a instituit teroarea și crima nu numai īn raportul dintre partid și popor, ci și īn interiorul partidului. Subliniez: camaraderia este un sentiment pe care bolșevismul nu l-a cunoscut, nu l-a cultivat, nu l-a īnțeles, drept care comuniștii s-au dușmănit și s-au ucis unul pe altul cu o lejeritate totală.Comunismul nu oferă niciun exemplu real de loialitate și sacrificiu al unui comunist pentru Celălalt. Fie el și Comandantul Suprem!… Ușurința cu care īn decembrie 1989 s-au dezis și s-au lepădat de Ceaușescu toți așa zișii săi tovarăși este elocventă. Īn contrast frapant cu atitudinea naționaliștilor romāni: cānd acestora li s-a cerut, unora sub tortură, să se lepede de Iisus, de Căpitanul lor, de camarazi, nici unul nu a făcut-o! Niciunul nu a spus „Am fost un dobitoc!”Evident, pentru comuniști, așa cum spunea un teoretician al lor, L’Autre c’est l’Enfer. Celălalt, aproapele tău, postulează Jean Paul Sartre, este Infernul, este tot ce poate fi mai rău, mai urīt. Asta īn timp ce pentru tinerii aduși la Pitești, Celălalt era partea cea mai bună și mai frumoasă a lumii, a propriului Sine, este icoana propriilor tale aspirații de edificare morală și spirituală. Celălalt este camaradul, fratele de cruce, a cărui umbră luminoasă străbate toată mitologia ariană…Pe scurt, originalitatea – dacă o putem numi așa, a metodelor de tortură aplicate la Pitești īn premieră mondială, consta īn a-i pune pe cei īncarcerați să se tortureze unii pe alții, să fie bătuți și batjocoriți nu de anchetatorul brută, vulgar și analfabet, vorbind stricat romānește, ci batjocorit de prietenul cel mai bun cu care īmparte ceas de ceas mizeria din celulă… Cu care cāndva, aflați īn libertate, a īmpărtășit cele mai generoase elanuri și proiecte…Redus la schemă, fenomenul Pitești constă īn a-i pune de cei aflați īn detenție să-și tortureze camarazii, pe rānd fiecare deținut trecānd prin ipostaza degradantă de călău torționar.Țin bine minte de la cine am aflat prima oară de această tragedie: doctorul Dulea, din Constanța, ulterior plecat īn Germania. Īntāmplarea a făcut să fim singuri īntr-un compartiment de tren, pe ruta Constanța-București, pe la sfārșitul anilor 60. Un tren care pleca din Constanța la miezul nopții. Aflānd al cui frate sunt, a avut īncredere să-și descarce sufletul. Probabil și din sentimentul datoriei de a nu lăsa la voia uitării cumplitele crime de la Pitești. Nu aș putea preciza dacă doctorul Dulea trecuse și el prin Pitești. De atunci nu l-am mai īntālnit, ca măcar să-i mulțumesc pentru cele aflate īn acea noapte de nesomn. Īn mare măsură comportamentul meu ca persoană publică a fost determinat de relatările doctorului Dulea, adică a fost determinat de grozăviile celor petrecute la Pitești. Cānd am coborīt din tren īn Gara de Nord eram alt om decāt cel care urcase la Constanța īn tren… Nu intru īn detalii, căci ar fi autobiografie pură, și n-ar fi prea frumos din partea mea.Precizez īnsă impresia de excelență romānească: bolșevicii au aplicat la Pitești acel tratament de o duritate nemaivăzută, de o ingeniozitate propriu zis drăcească, deoarece numai la romāni rezistența la bolșevizare a fost atāt de mare, ca a studenților naționaliști. Am rămas cu acest sentiment ciudat de māndrie, că pentru a īnfrānge cerbicia romānilor s-a īncercat aplicarea celui mai dezumanizant procedeu de tortură sufletească. Intră la socoteală separat faptul că rezultatul acestei scheme diabolice nu a fost nici pe departe cel scontat… Ba dimpotrivă, de pe urma Piteștiului conștiința romānească s-a ales cu un Traian Popescu-Macă, cu un Gheorghe Calciu Dumitreasa, un Octavian Voinea și mulți alții, cei mai mulți de-acuma amintire…Se pune īntrebarea, aș zice protoconizantă, dacă īntr-adevăr tragedia de la Pitesti, ca rafinament și cinism extrem al torturii, a fost fără precedent! Oare chiar s-a aplicat pentru prima oară la Pitești?S-ar părea că nu! S-ar părea că prima oară această stratagemă satanică a fost aplicată de… de legionari, īn ianuarie 1941, la Hārșova. Asupra unui evreu, Alexandru Spiegel, condamnat de legionari să fie expus disprețului public la stālpul infamiei. Conform relatării din Cartea Neagră a lui Matatias Carp, īn arestul poliției de la Hārșova se mai aflau trei țărani, condamnați și ei să fie expuși la stālpul infamiei. La ordinul polițistului legionar, cei trei țărani romāni au tăbărīt asupra lui Alexandru Spiegel și l-au bătut cum au știut ei mai bine. Nu destul de bine, după aprecierea legionarilor, care l-au mai bătut o dată, cu cazne grele, torturi cumplite etc. Pus apoi la stālpul infamiei, să stea īn picioare zi lumină, īn ger și batjocură, bietul evreu, cardiac, a sucombat. Vezi Cartea Neagră, vol.I, p.175-6.Am scris despre acest caz, după aproape 20 de ani de la momentul cānd am aflat adevărul despre Spiegel. Adevărul fiind că Spiegel nu a murit, nu a fost nici torturat sau bătut, ci numai pus la stīlpul infamiei īmpreună cu trei romāni pentru aceeași vină: tentativă de speculă cu alimente de care era mare nevoie pe piață. Expunerea la stālpul infamiei, după modelul medieval, pedepsea lipsa de obraz, de rușine, găinăria. Nu urmărea penalizarea dură, ci efectul moral, faptul de a fi făcut de rușine īn fața concetățenilor. De notat că la București, primul care a fost pus la stālpul infamiei, a fost un tīnăr legionar. Nu a fost exclus din Mișcare, ci numai pedepsit īn acest fel, īn lumea legionară pedeapsa aplicată īși era sieși suficientă și nu te decădea din alte drepturi.Știu bine că īn ziua cu pricina Alexandru Spiegel s-a pomenit pe la prānz că apare un prieten de-al său din Constanța, romān, cu o mașină īncărcată cu bucate alese, la care i-a invitat pe cei patru proscriși, organizānd astfel un picnic neașteptat și insolit, pe care autoritățile legionare nu l-au īmpiedicat nicicum. După ispășirea pedepsei, pe īnserat, Spiegel și camaradul său au plecat la Constanța, probabil īntr-o bună stare sufletească, ușor de reconstituit.Așadar, povestea din Cartea Neagră nu este adevărată. Este o minciună sfruntată. Nu este singura din cartea amintită. Ea īnsă conține un adevăr mult mai important. Adevărul că autorii Cărții Negre așa și-au imaginat că poate fi pedepsit un om, un adversar arestat: bătut și batjocorit de ceilalți arestați, de propriii săi tovarăși de suferință. Așadar, autorii Cărții Negre aveau īn cap asemenea proceduri, asemenea scheme, cu cāțiva ani buni īnainte de Pitești!…Cine au fost autorii Cărții? Această carte a apărut īn 1946 și, īncă de la apariția ei, s-a știut că o serie īntreagă de pasaje și pagini, cele mai virulent anti-romānești, fuseseră scrise de Ilya Ehrenbourg, scriitorul sovietic care a spus cele mai mari enormități, fabulațiile cele mai deșănțate pe orice temă ar fi abordat. Ins care prin scrisul său friza patologicul. Nici măcar Elie Wiesel nu a reușit să-l depășească.Ilya Ehrenbourg este un autor pe nedrept uitat. El ar trebui republicat ca mostră de decădere a scrisului și a condiției de condeier… Ar fi utilă pilda sa. Probabil că dacă i-am reciti nedemna bibliografie – nu o putem numi operă, am descoperi și alte probe din care să deducem că experimentul Pitești a debutat īn mintea bolnavă a unor indivizi de teapa acestui Ilya Ehrenbourg! Va fi fost Ehrenbourg īn cunoștință de planurile bolșevice de reeducare a tineretului naționalist din Romānia? Nu este deloc exclus. Mărturisesc senzația pe care am avut-o cānd am citit prima oară pagina din Cartea Neagră dedicată lui Alexandru Spiegel, impresia că dau peste o prefigurare, reală sau numai īn planul imaginar al minciunii, o prefigurare a paradoxului aflat la baza fenomenului Pitești: victimele devenite torționari ai camarazilor de suferință. Cum să se mai poată uita unul īn ochii celuilalt foștii camarazi?…Legionarii care l-au condamnat pe Spiegel să fie expus la stālpul infamiei nu au avut nimic de obiectat față de comportamentul celui care a venit să se arate solidar cu condamnatul. De ce? Pentru că gestul īn cauză era un gest de camaraderie, pe care legionarii nu aveau cum să nu-l īnțeleagă și, poate, chiar să-l aprecieze. Īn orice caz, acel gest de prietenie curată, adevărată, nu a fost de nimeni sancționat ca o sfidare a autorității care hotărīse pedepsirea lui Spiegler, evreu, laolaltă cu cei trei țărani, romāni.Să facem un exercițiu de imaginație și să ne īntrebăm dacă un gest similar, săvārșit cāțiva ani mai tārziu, īn plină dictatură bolșevică, tot așa, nu ar fi atras asupra făptuitorului nici o urmare neplăcută. Cu totul exclus! Și ne aducem aminte imediat cāți romāni au īnfundat temnițele comuniste pentru ceea ce s-a numit omisiune de denunț. Adică au fost oameni pedepsiți de bolșevici că au dat bună ziua unui consătean urcat la partizanii din munți și nu au anunțat securitatea! Sau că au dat un pahar de apă sau o bucată de pāine unui fugar, urmărit de aceeași securitate. Nici dacă ți-era prieten de-o viață sau văr primar nu aveai voie să te solidarizezi īn vreun fel cu proscrisul regimului. Victor Smatoc mi-a povestit cum un gardian de la Cavnic, soldat īn termen, om cu frică și dragoste de Dumnezeu, a ajuns deținut politic alături de ceilalți ocnași pentru vina de a le fi adus la cāțiva dintre ei o bucată de cozonac și un ou roșu…Ar trebui studiat acest articol de cod penal bolșevic, īn ce măsură a fost și este aplicat și īn alte societăți, īn alte regimuri politice, din Romānia sau de aiurea. Īn ce măsură legislația comunistă pedepsea aceste gesturi de solidaritate umană, de camaraderie. Impresia mea este că omisiunea de denunț și alte prevederi asemănătoare profund imorale, au fost specifice legislației bolșevice, care a pedepsit sistematic omenia și camaraderia, normalitatea relațiilor dintre oameni. Dar mai ales, repet, camaraderia. Un tineret care cultivă camaraderia, frăția de cruce din basmele și tradițiile romānești, era un tineret greu de pervertit, greu de stăpānit, de manipulat, de mancurtizat! Consider că esența fenomenului Pitești poate fi īnțeleasă și īn acești termeni: atac distructiv la adresa camaraderiei, această floare rară a spiritului uman și atāt de firească īn orice societate normală. Īn mod evident bolșevicii nu au avut organ pentru acest sentiment. Dar au avut instinctul criminal de a pricepe că de la camaraderie se trăgea puterea supra-omenească a tineretului naționalist de a le rezista.
Publicat īn 13 iunie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/06/13/cand-a-inceput-„pitestiul/) de Ion Coja (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/ion-coja/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/06/fenomenul_pitesti-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/06/fenomenul_pitesti.jpg)Ținta a ceea ce numim „fenomenul Pitești” a fost să distrugă camaraderia care īi lega pe studenții naționaliști. Comuniștii au identificat corect: sentimentul camaraderiei era sursa tăriei morale, a capacității excepționale a studenților naționaliști și anticomuniști de a se dedica cu toată ființa unei cauze, īn cazul lor cauza fiind salvarea Romāniei de la bolșevizare. După principiul toți pentru unul și unul pentru toți pānă la sacrificiul suprem. Cu alte cuvinte, sentimentul camaraderiei nutrit īn rāndurile tineretului naționalist era o piedică, poate chiar piedica principală, īn instaurarea regimului de teroare numit dictatura comunistă.Camaraderia, ca sistem de relaționare umană, se bazează pe iubire, prietenul, camaradul, fiind o persoană care ți-e dragă. Īn acest scop, adică pentru a anula relațiile de camaraderie, la Pitești a fost aplicată o statagemă drăcească, altminteri ingenioasă: să-i facă pe cei arestați să se urască īntre ei, necum să se mai iubească, să se respecte, să se sacrifice unul pentru altul. Autoritatea penitenciară i-a obligat pe studenții naționaliști să-și bată și să-și tortureze propriii camarazi! Cei supuși regimului de interogatorii cu bătăi și schingiuiri erau pe rānd obiecte și subiecte ale acestui proces dezumanizant.Undeva, īn laboratoarele comuniste, s-a priceput că postura de călău este mult mai dezumanizantă și mai mutilantă sufletește decāt postura de victimă, drept care cei īncarcerați ca adversari ai comunismului au fost obligați la acest supliciu paradoxal, nemaiīntālnit probabil īn istoria torturii, a batjocoririi omului de către om: supliciul devastator sufletește de a fi torționarul camarazilor tăi, al prietenului de-o viață, al celui pentru care, īn condiții normale, poate că ți-ai fi dat viața, știind că și el este capabil de același sacrificiu, de același sentiment! La Pitești studenții naționaliști māncau bătaie și erau batjocoriți īn fel și chip de propriii lor colegi de suferință, pentru ca mai apoi, la rāndul lor, prin inversarea rolurilor, să fie obligați și ei a face același lucru cu alți sau aceiași colegi, prieteni chiar, cu care se aflau īn aceeași detenție, īmpărțeau aceeași celulă mizeră, după ce, īn libertate, se aflaseră de aceeași parte a baricadei, cot la cot, umăr la umăr, fiecare gata să-și dea viața pentru cauză și pentru camarazi. Și chiar și-au dat-o, cānd necesitatea istorică sau morală a cerut-o.Sentimentul acesta sfīnt, atāt de nobil, al camaraderiei, atāt de caracteristic tinerilor naționaliști romāni, a fost cu totul străin bolșevismului. Sistem politic bazat pe teroare, iar nu pe iubire, comunismul de tip bolșevic, asiatic, comunismul real, istoric, a instituit teroarea și crima nu numai īn raportul dintre partid și popor, ci și īn interiorul partidului. Subliniez: camaraderia este un sentiment pe care bolșevismul nu l-a cunoscut, nu l-a cultivat, nu l-a īnțeles, drept care comuniștii s-au dușmănit și s-au ucis unul pe altul cu o lejeritate totală.Comunismul nu oferă niciun exemplu real de loialitate și sacrificiu al unui comunist pentru Celălalt. Fie el și Comandantul Suprem!… Ușurința cu care īn decembrie 1989 s-au dezis și s-au lepădat de Ceaușescu toți așa zișii săi tovarăși este elocventă. Īn contrast frapant cu atitudinea naționaliștilor romāni: cānd acestora li s-a cerut, unora sub tortură, să se lepede de Iisus, de Căpitanul lor, de camarazi, nici unul nu a făcut-o! Niciunul nu a spus „Am fost un dobitoc!”Evident, pentru comuniști, așa cum spunea un teoretician al lor, L’Autre c’est l’Enfer. Celălalt, aproapele tău, postulează Jean Paul Sartre, este Infernul, este tot ce poate fi mai rău, mai urīt. Asta īn timp ce pentru tinerii aduși la Pitești, Celălalt era partea cea mai bună și mai frumoasă a lumii, a propriului Sine, este icoana propriilor tale aspirații de edificare morală și spirituală. Celălalt este camaradul, fratele de cruce, a cărui umbră luminoasă străbate toată mitologia ariană…Pe scurt, originalitatea – dacă o putem numi așa, a metodelor de tortură aplicate la Pitești īn premieră mondială, consta īn a-i pune pe cei īncarcerați să se tortureze unii pe alții, să fie bătuți și batjocoriți nu de anchetatorul brută, vulgar și analfabet, vorbind stricat romānește, ci batjocorit de prietenul cel mai bun cu care īmparte ceas de ceas mizeria din celulă… Cu care cāndva, aflați īn libertate, a īmpărtășit cele mai generoase elanuri și proiecte…Redus la schemă, fenomenul Pitești constă īn a-i pune de cei aflați īn detenție să-și tortureze camarazii, pe rānd fiecare deținut trecānd prin ipostaza degradantă de călău torționar.Țin bine minte de la cine am aflat prima oară de această tragedie: doctorul Dulea, din Constanța, ulterior plecat īn Germania. Īntāmplarea a făcut să fim singuri īntr-un compartiment de tren, pe ruta Constanța-București, pe la sfārșitul anilor 60. Un tren care pleca din Constanța la miezul nopții. Aflānd al cui frate sunt, a avut īncredere să-și descarce sufletul. Probabil și din sentimentul datoriei de a nu lăsa la voia uitării cumplitele crime de la Pitești. Nu aș putea preciza dacă doctorul Dulea trecuse și el prin Pitești. De atunci nu l-am mai īntālnit, ca măcar să-i mulțumesc pentru cele aflate īn acea noapte de nesomn. Īn mare măsură comportamentul meu ca persoană publică a fost determinat de relatările doctorului Dulea, adică a fost determinat de grozăviile celor petrecute la Pitești. Cānd am coborīt din tren īn Gara de Nord eram alt om decāt cel care urcase la Constanța īn tren… Nu intru īn detalii, căci ar fi autobiografie pură, și n-ar fi prea frumos din partea mea.Precizez īnsă impresia de excelență romānească: bolșevicii au aplicat la Pitești acel tratament de o duritate nemaivăzută, de o ingeniozitate propriu zis drăcească, deoarece numai la romāni rezistența la bolșevizare a fost atāt de mare, ca a studenților naționaliști. Am rămas cu acest sentiment ciudat de māndrie, că pentru a īnfrānge cerbicia romānilor s-a īncercat aplicarea celui mai dezumanizant procedeu de tortură sufletească. Intră la socoteală separat faptul că rezultatul acestei scheme diabolice nu a fost nici pe departe cel scontat… Ba dimpotrivă, de pe urma Piteștiului conștiința romānească s-a ales cu un Traian Popescu-Macă, cu un Gheorghe Calciu Dumitreasa, un Octavian Voinea și mulți alții, cei mai mulți de-acuma amintire…Se pune īntrebarea, aș zice protoconizantă, dacă īntr-adevăr tragedia de la Pitesti, ca rafinament și cinism extrem al torturii, a fost fără precedent! Oare chiar s-a aplicat pentru prima oară la Pitești?S-ar părea că nu! S-ar părea că prima oară această stratagemă satanică a fost aplicată de… de legionari, īn ianuarie 1941, la Hārșova. Asupra unui evreu, Alexandru Spiegel, condamnat de legionari să fie expus disprețului public la stālpul infamiei. Conform relatării din Cartea Neagră a lui Matatias Carp, īn arestul poliției de la Hārșova se mai aflau trei țărani, condamnați și ei să fie expuși la stālpul infamiei. La ordinul polițistului legionar, cei trei țărani romāni au tăbărīt asupra lui Alexandru Spiegel și l-au bătut cum au știut ei mai bine. Nu destul de bine, după aprecierea legionarilor, care l-au mai bătut o dată, cu cazne grele, torturi cumplite etc. Pus apoi la stālpul infamiei, să stea īn picioare zi lumină, īn ger și batjocură, bietul evreu, cardiac, a sucombat. Vezi Cartea Neagră, vol.I, p.175-6.Am scris despre acest caz, după aproape 20 de ani de la momentul cānd am aflat adevărul despre Spiegel. Adevărul fiind că Spiegel nu a murit, nu a fost nici torturat sau bătut, ci numai pus la stīlpul infamiei īmpreună cu trei romāni pentru aceeași vină: tentativă de speculă cu alimente de care era mare nevoie pe piață. Expunerea la stālpul infamiei, după modelul medieval, pedepsea lipsa de obraz, de rușine, găinăria. Nu urmărea penalizarea dură, ci efectul moral, faptul de a fi făcut de rușine īn fața concetățenilor. De notat că la București, primul care a fost pus la stālpul infamiei, a fost un tīnăr legionar. Nu a fost exclus din Mișcare, ci numai pedepsit īn acest fel, īn lumea legionară pedeapsa aplicată īși era sieși suficientă și nu te decădea din alte drepturi.Știu bine că īn ziua cu pricina Alexandru Spiegel s-a pomenit pe la prānz că apare un prieten de-al său din Constanța, romān, cu o mașină īncărcată cu bucate alese, la care i-a invitat pe cei patru proscriși, organizānd astfel un picnic neașteptat și insolit, pe care autoritățile legionare nu l-au īmpiedicat nicicum. După ispășirea pedepsei, pe īnserat, Spiegel și camaradul său au plecat la Constanța, probabil īntr-o bună stare sufletească, ușor de reconstituit.Așadar, povestea din Cartea Neagră nu este adevărată. Este o minciună sfruntată. Nu este singura din cartea amintită. Ea īnsă conține un adevăr mult mai important. Adevărul că autorii Cărții Negre așa și-au imaginat că poate fi pedepsit un om, un adversar arestat: bătut și batjocorit de ceilalți arestați, de propriii săi tovarăși de suferință. Așadar, autorii Cărții Negre aveau īn cap asemenea proceduri, asemenea scheme, cu cāțiva ani buni īnainte de Pitești!…Cine au fost autorii Cărții? Această carte a apărut īn 1946 și, īncă de la apariția ei, s-a știut că o serie īntreagă de pasaje și pagini, cele mai virulent anti-romānești, fuseseră scrise de Ilya Ehrenbourg, scriitorul sovietic care a spus cele mai mari enormități, fabulațiile cele mai deșănțate pe orice temă ar fi abordat. Ins care prin scrisul său friza patologicul. Nici măcar Elie Wiesel nu a reușit să-l depășească.Ilya Ehrenbourg este un autor pe nedrept uitat. El ar trebui republicat ca mostră de decădere a scrisului și a condiției de condeier… Ar fi utilă pilda sa. Probabil că dacă i-am reciti nedemna bibliografie – nu o putem numi operă, am descoperi și alte probe din care să deducem că experimentul Pitești a debutat īn mintea bolnavă a unor indivizi de teapa acestui Ilya Ehrenbourg! Va fi fost Ehrenbourg īn cunoștință de planurile bolșevice de reeducare a tineretului naționalist din Romānia? Nu este deloc exclus. Mărturisesc senzația pe care am avut-o cānd am citit prima oară pagina din Cartea Neagră dedicată lui Alexandru Spiegel, impresia că dau peste o prefigurare, reală sau numai īn planul imaginar al minciunii, o prefigurare a paradoxului aflat la baza fenomenului Pitești: victimele devenite torționari ai camarazilor de suferință. Cum să se mai poată uita unul īn ochii celuilalt foștii camarazi?…Legionarii care l-au condamnat pe Spiegel să fie expus la stālpul infamiei nu au avut nimic de obiectat față de comportamentul celui care a venit să se arate solidar cu condamnatul. De ce? Pentru că gestul īn cauză era un gest de camaraderie, pe care legionarii nu aveau cum să nu-l īnțeleagă și, poate, chiar să-l aprecieze. Īn orice caz, acel gest de prietenie curată, adevărată, nu a fost de nimeni sancționat ca o sfidare a autorității care hotărīse pedepsirea lui Spiegler, evreu, laolaltă cu cei trei țărani, romāni.Să facem un exercițiu de imaginație și să ne īntrebăm dacă un gest similar, săvārșit cāțiva ani mai tārziu, īn plină dictatură bolșevică, tot așa, nu ar fi atras asupra făptuitorului nici o urmare neplăcută. Cu totul exclus! Și ne aducem aminte imediat cāți romāni au īnfundat temnițele comuniste pentru ceea ce s-a numit omisiune de denunț. Adică au fost oameni pedepsiți de bolșevici că au dat bună ziua unui consătean urcat la partizanii din munți și nu au anunțat securitatea! Sau că au dat un pahar de apă sau o bucată de pāine unui fugar, urmărit de aceeași securitate. Nici dacă ți-era prieten de-o viață sau văr primar nu aveai voie să te solidarizezi īn vreun fel cu proscrisul regimului. Victor Smatoc mi-a povestit cum un gardian de la Cavnic, soldat īn termen, om cu frică și dragoste de Dumnezeu, a ajuns deținut politic alături de ceilalți ocnași pentru vina de a le fi adus la cāțiva dintre ei o bucată de cozonac și un ou roșu…Ar trebui studiat acest articol de cod penal bolșevic, īn ce măsură a fost și este aplicat și īn alte societăți, īn alte regimuri politice, din Romānia sau de aiurea. Īn ce măsură legislația comunistă pedepsea aceste gesturi de solidaritate umană, de camaraderie. Impresia mea este că omisiunea de denunț și alte prevederi asemănătoare profund imorale, au fost specifice legislației bolșevice, care a pedepsit sistematic omenia și camaraderia, normalitatea relațiilor dintre oameni. Dar mai ales, repet, camaraderia. Un tineret care cultivă camaraderia, frăția de cruce din basmele și tradițiile romānești, era un tineret greu de pervertit, greu de stăpānit, de manipulat, de mancurtizat! Consider că esența fenomenului Pitești poate fi īnțeleasă și īn acești termeni: atac distructiv la adresa camaraderiei, această floare rară a spiritului uman și atāt de firească īn orice societate normală. Īn mod evident bolșevicii nu au avut organ pentru acest sentiment. Dar au avut instinctul criminal de a pricepe că de la camaraderie se trăgea puterea supra-omenească a tineretului naționalist de a le rezista.