Adrian Pop
07.05.2012, 11:04
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/05/07/un-abuz-juridic-si-moral-de-acum-mai-bine-de-un-veac/
Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac
Publicat în 7 mai 2012 Nicolae Balint
În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective.
În fapt, în ce anume constă problema?
Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.
Solidaritate față de situația tofălenilor
Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes - a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv. Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?” Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data - 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs - fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”.
Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări
O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 - realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 - în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:
- De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?
- De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani - din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;
- De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.
Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.
Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac
Publicat în 7 mai 2012 Nicolae Balint
În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective.
În fapt, în ce anume constă problema?
Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.
Solidaritate față de situația tofălenilor
Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes - a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv. Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?” Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data - 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs - fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”.
Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări
O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 - realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 - în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:
- De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?
- De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani - din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;
- De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.
Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.