Adrian Pop
02.05.2012, 00:58
> http://www.formula-as.ro/2005/688/societate-37/fratii-nostri-din-alpi-6424
> *
> *
> *Fratii nostri din Alpi*
> *- **Urme aproape romanesti in Elvetia -*
> *S*unt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romanşi":
> oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana
> si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata
> la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Reţia. Azi se numeste Engadin
> si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost
> recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a
> patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe
> actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de
> imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romanşii si-au sarbatorit, ca
> si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si
> noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reţi, latinizati la fel de greu ca
> si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "frati mai
> mici" ai romanilor. In studiul sau "Paralelisme romano-helvetice", marele
> istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care
> au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.
>>
>> Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor,
> intre romanşi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le
> vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia
> negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz",
> marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor "si vederi din
> satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale
> oamenilor nostri." Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar
> despre "o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea
> pana la Marea Neagra...*(**nu ma mir, pentru ca profa de spaniola mi-a zis
> ca in mijlocul Spaniei exista o populatie care vorbeste aproape
> romaneste*)Intre noi romanii care ne intindem pe amandoua malurile
> Tisei (...) si
> intre ceea ce au ramas ei (romanşii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O
> singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand
> elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa
> ilirico-traca si din Roma strabuna..."
>>
>> Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol,
> decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din
> "fratii" nostri indepartati, sa le priveasca chipurile, sa le asculte
> limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar
> vanare de vant? Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici,
> mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt
> specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo,
> printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si
> de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.
>>
>> *Istorie si fan*
>>
>> Pashun Craista (Creasta Paşunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat
> undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci
> acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti
> drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta
> albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.
> Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi
> tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe
> muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de
> mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu
> bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci.
> Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic,
> chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de
> ani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea
> - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi
> "vechi de cinci generatii", doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele
> fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea
> cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe
> care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie
> transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor
> stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romanşi
> dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot
> mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit
> din sud, francezii din vest, nemtii din nord.. I-au prins ca intr-o
> menghina. Vreni e mandru ca e romanş. Cand vorbeste despre asta, isi pune
> palma pe inima. A facut "scoala de tarani" in oraselul Santa Maria , acolo
> a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e
> frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece
> la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai
> departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la
> fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de
> atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare
> stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la
> moarte. In Pashun Craista (Creasta paşunilor).
>>
>> Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad
> intre ei, hātri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se
> ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi
> nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
>>
>> Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram",
> "muma", "frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar
> inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului,
> atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte,
> parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea
> trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi
> toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca
> nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.
>>
>> *In fata portii*
> Sat romanş in lumina toamnei
> Valchava (Vālceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale
> larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata
> dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si
> flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o
> zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste
> bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase.
> Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot
> neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi
> dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stāni, de
> schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la
> pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor,
> aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi,
> aceleasi taifasuri in care pun " tara la cale", aceeasi pace contemplativa
> care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata
> casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in
> zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului
> i se zice "vamporta" (in fata portii), locul unde romanşii stau sa
> vorbeasca, sau sa priveasca lumea. Pentru romanşi, vecinatatea e mai presus
> de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba.
> Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta,
> se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti
> unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala
> pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda", spune un
> vechi proverb romanş, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin
> alte parti.
>>
>> *Casa focului *
>>
>> Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara
> ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii zic.
> Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste,
> putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in
> casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra - atat de asemanatoare
> cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice
> "suler" - coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi
> cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra"
> gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a
> povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito",
> doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran,
> alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si
> crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romanşilor. Asemeni noua,
> acesti reţi romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte
> tarziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe
> sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare
> precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina magie. Ei se incred
> si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas
> omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri
> magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu
> evlavie.
>>
>> Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor
> pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate
> peste tot, pe peretii din barne. La romanşi, talangile batrane nu se
> arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice
> gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote.
> Aproape toate traditiile romanşe - nuntile, urcarea si coborarea turmelor
> din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din
> clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la
> sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul
> prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei,
> "Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.
>>
>> *Romanca din Scuol*
> O romanca intre romanşi: Mihaela Demonti
> Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romanş, in
> ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu,
> marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de
> vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie retoromana" la
> Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i
> auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce
> faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna
> not"... Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca
> trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde
> "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana. Prin magazine, te
> poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de parca vanzatorul n-ar fi
> vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie
> fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general,
> oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...
>>
>> Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania . O
> adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o
> cunoasca, care sa nu aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din
> auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu
> un barbat romanş si traieste de 14 ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei -
> singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara
> dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca e foarte
> asemanatoare cu romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel",
> spune ea. "La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin,
> despre romanşi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, "ca ceasul". Nu mi-a
> luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul "altceva": mai
> sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie
> doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa
> le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce
> dansatori!.... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti
> corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar
> inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu
> gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez.
> Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu
> insami."
>>
>> *"Noi si voi suntem frati!"*
> Case vechi in Valchava
> Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe
> ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti -
> anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un
> sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case
> albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic,
> studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche,
> apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans
> pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre
> "Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romanşi
> vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta culturii
> retice", cum s-a spus.
>>
>> Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara ,
> nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch
> Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un
> roman si un romanş se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste
> umarul celuilalt. Plasch (trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului
> roman care te "omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai
> traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai
> servim", mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice
> detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care
> le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania
> , in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit
> deplin credinta sotiei sale: "Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi
> strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile.
> Plasch e mandru ca e romanş. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om
> liber al muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele
> trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei
> saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct indepartat, intre
> crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati
> neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara
> munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".
>> *****
> Niculin
> Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romanşi "foarte vechi", al
> caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot
> si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand şontāc,
> tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun
> ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga.
> Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin
> nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost
> cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi,
> ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei
> mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lānă
> si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul
> ii sta tot la stānele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din
> ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de
> cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romanşi, le-a invatat sa fie
> mandre ca-s romanşe. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu
> de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce
> sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui
> cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in
> Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc
> in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri,
> pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina
> in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" -
> Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune,
> acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta
> stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul.
> Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana
> acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei
> congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a
> plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in
> toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu
> e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune,
> zice. Numai prin rugaciune.
> Giacumina
> Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era
> viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele
> episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite
> de parinti, de bunici.. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre
> toate acestea pana atunci.. Batrana Giacumina reinvie vorbind de un sat
> izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in
> care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de
> tors, de catre femei stranse intr-o "adunare" (sezatoare), unde se spuneau
> cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El
> Fourn", acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In
> timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii
> nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta
> Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare
> ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au
> adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai
> barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a
> recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau
> multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se
> numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau
> aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care
> sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii
> singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in
> fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan, ori
> le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar
> eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu
> care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e
> acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit
> povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a
> intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de
> la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la
> loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma,
> cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de
> gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii
> facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar
> serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...
>>
>> *Epilog cu Carpati*
>>
>> Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte
> decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare
> istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al
> Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica
> il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi de un paralelism intre
> noi si voi. Aici au fost colonizati reţii, la voi dacii. Iar intre reti si
> daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca
> si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare
> germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba
> retica ca s-o putem reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu
> siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca
> n-a fost..." Reţii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si
> mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca
> si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si razboinici. Ei
> hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele
> din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor
> din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care au urcat spre ei, pe o
> parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste...
>>
>> *****
>>
>> Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romanşi
> al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in
> mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei,
> doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori
> bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de
> soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi,
> pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si
> menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o
> precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e
> incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala
> de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 inainte de Cristos. O
> grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2
> =c2). Asadar, acesti reţi nu erau fistecine...
>
> Falera e una din cele mai vechi asezari ale romanşilor, atestata
> documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr.
> Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia
> respiratia: "E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la
> fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de
> cuvantul "carp", ceea ce in romanşa inseamna "piatra", "stanca". Nimeni n-a
> putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul
> istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai:
> Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se
> numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va
> mirati?..."
> Mananc sarmale romanşe si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca
> sa ma simt aici ca acasa.
>>
>>
>> Autorul multumeste in mod special doamnelor *Lucia Benovici Portman
>> *(Elvetia)
> si *Magdalena Popescu-Marin* (cercetator principal la Institutul de
> Lingvistica al Academiei Romane) pentru sprijinul acordat in documentarea
> acestui reportaj
> *Comentarii la articolul din Formula AS*
> . *Cu adevarat frati.*
> 14.12.2008, 17:47Maria
> Maria<http://www.formula-as.ro/utilizatori/maria-maria-6329>
> Limba friulilor si a romansilor este sora cu romana si nu cu latina .
> Suntem acelasi neam tracic, friulii migrand se pare din Dalmatia, cat
> despre romanşi, sa nu uitam ca regatul lui Burebista, si deci populatia
> daca, se intindea pana la lacul Constanta din Elvetia. Doar o reevaluare a
> istoriei noastre stravechi, doar punerea limbii romane in centrul studierii
> limbilor neolatine din Europa, si nu excluderea sa din aceste studii ca pe
> o cenusereasa, poate duce la descifrarea acestor ciudatenii, ca limba
> romana este vorbita (cu mici diferente ) pe spatii atat de departate, din
> Caucaz in vestul Europei. (doar ca cercetatorii straini, sa o invete) Deja
> azi este clar in istoriografie ca spatiul carpato-dunarean este vatra
> vechii Europe, aici s-a aflat populatia primordiala, restul continentului,
> acoperit de gheturi, deci neprielnic vietuirii, si ca din acest spatiu au
> roit apoi triburi in cele patru zari, cand clima a permis-o. Dovezile tot
> apar, cele mai vechi vestigii arheologice din Europa, aici, la noi. Recent,
> un sat intreg cu locuinte, strazi si obiecte descoperit la est de Giurgiu ,
> vechime peste 6000 de ani, cea mai veche scriere din lume, la noi. Este
> nevoie de o alta abordare a istoriei.
> . *Respect!*
> 19.09.2010, 18:35Marian-Mihai
> Bejinariu<http://www.formula-as.ro/utilizatori/marian-mihai-bejinariu-20296>
> Am descoperit candva, in urma cu cativa ani, asteptand dupa cativa
> pacienti, sa intru la un medic stomatolog, un numar din Revista AS.
>> Am citit infrugurat despre romanşi. Repet experienta si caut articole pe
> Internet si sunt la fel de impresionat.
>> Cred ca trebuie facut un efort mare si continuu ca lucrurile reale sa
> iasa la iveala. Sunt atat de multe gafe facute in istorie si in istoria
> lingvistica, incat si un personagiu ca mine, fara o pregatire specifica, le
> poate vedea! Am ajuns sa nu mai cred in latinitatea limbii romane, ci in
> tracitatea limbii latine. Cu 14% din teritoriul dacic cucerit s-a reusit
> latinizarea unei populatii intregi? Oare de ce suportam astfel de
> aberatii?! In Moldova de peste Prut multi deja au uitat cine sunt si este o
> distanta asa de mica in timp..., e firesc sa fim debusolati dupa 2000 de
> ani! Au scris altii ce si cat si cum au vrut si noi am inghitit acele
> informatii!
> *
> *
> *Fratii nostri din Alpi*
> *- **Urme aproape romanesti in Elvetia -*
> *S*unt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romanşi":
> oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana
> si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata
> la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Reţia. Azi se numeste Engadin
> si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost
> recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a
> patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe
> actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de
> imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romanşii si-au sarbatorit, ca
> si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si
> noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reţi, latinizati la fel de greu ca
> si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "frati mai
> mici" ai romanilor. In studiul sau "Paralelisme romano-helvetice", marele
> istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care
> au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.
>>
>> Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor,
> intre romanşi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le
> vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia
> negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz",
> marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor "si vederi din
> satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale
> oamenilor nostri." Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar
> despre "o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea
> pana la Marea Neagra...*(**nu ma mir, pentru ca profa de spaniola mi-a zis
> ca in mijlocul Spaniei exista o populatie care vorbeste aproape
> romaneste*)Intre noi romanii care ne intindem pe amandoua malurile
> Tisei (...) si
> intre ceea ce au ramas ei (romanşii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O
> singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand
> elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa
> ilirico-traca si din Roma strabuna..."
>>
>> Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol,
> decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din
> "fratii" nostri indepartati, sa le priveasca chipurile, sa le asculte
> limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar
> vanare de vant? Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici,
> mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt
> specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo,
> printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si
> de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.
>>
>> *Istorie si fan*
>>
>> Pashun Craista (Creasta Paşunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat
> undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci
> acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti
> drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta
> albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.
> Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi
> tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe
> muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de
> mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu
> bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci.
> Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic,
> chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de
> ani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea
> - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi
> "vechi de cinci generatii", doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele
> fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea
> cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe
> care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie
> transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor
> stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romanşi
> dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot
> mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit
> din sud, francezii din vest, nemtii din nord.. I-au prins ca intr-o
> menghina. Vreni e mandru ca e romanş. Cand vorbeste despre asta, isi pune
> palma pe inima. A facut "scoala de tarani" in oraselul Santa Maria , acolo
> a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e
> frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece
> la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai
> departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la
> fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de
> atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare
> stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la
> moarte. In Pashun Craista (Creasta paşunilor).
>>
>> Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad
> intre ei, hātri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se
> ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi
> nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.
>>
>> Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram",
> "muma", "frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar
> inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului,
> atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte,
> parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea
> trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi
> toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca
> nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.
>>
>> *In fata portii*
> Sat romanş in lumina toamnei
> Valchava (Vālceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale
> larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata
> dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si
> flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o
> zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste
> bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase.
> Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot
> neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi
> dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stāni, de
> schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la
> pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor,
> aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi,
> aceleasi taifasuri in care pun " tara la cale", aceeasi pace contemplativa
> care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata
> casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in
> zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului
> i se zice "vamporta" (in fata portii), locul unde romanşii stau sa
> vorbeasca, sau sa priveasca lumea. Pentru romanşi, vecinatatea e mai presus
> de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba.
> Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta,
> se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti
> unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala
> pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda", spune un
> vechi proverb romanş, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin
> alte parti.
>>
>> *Casa focului *
>>
>> Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara
> ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii zic.
> Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste,
> putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in
> casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra - atat de asemanatoare
> cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice
> "suler" - coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi
> cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra"
> gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a
> povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito",
> doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran,
> alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si
> crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romanşilor. Asemeni noua,
> acesti reţi romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte
> tarziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe
> sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare
> precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina magie. Ei se incred
> si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas
> omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri
> magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu
> evlavie.
>>
>> Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor
> pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate
> peste tot, pe peretii din barne. La romanşi, talangile batrane nu se
> arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice
> gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote.
> Aproape toate traditiile romanşe - nuntile, urcarea si coborarea turmelor
> din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din
> clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la
> sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul
> prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei,
> "Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.
>>
>> *Romanca din Scuol*
> O romanca intre romanşi: Mihaela Demonti
> Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romanş, in
> ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu,
> marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de
> vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie retoromana" la
> Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i
> auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce
> faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna
> not"... Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca
> trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde
> "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana. Prin magazine, te
> poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de parca vanzatorul n-ar fi
> vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie
> fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general,
> oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...
>>
>> Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania . O
> adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o
> cunoasca, care sa nu aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din
> auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu
> un barbat romanş si traieste de 14 ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei -
> singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara
> dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca e foarte
> asemanatoare cu romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel",
> spune ea. "La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin,
> despre romanşi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, "ca ceasul". Nu mi-a
> luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul "altceva": mai
> sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie
> doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa
> le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce
> dansatori!.... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti
> corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar
> inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu
> gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez.
> Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu
> insami."
>>
>> *"Noi si voi suntem frati!"*
> Case vechi in Valchava
> Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe
> ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti -
> anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un
> sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case
> albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic,
> studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche,
> apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans
> pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre
> "Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romanşi
> vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta culturii
> retice", cum s-a spus.
>>
>> Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara ,
> nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch
> Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un
> roman si un romanş se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste
> umarul celuilalt. Plasch (trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului
> roman care te "omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai
> traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai
> servim", mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice
> detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care
> le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania
> , in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit
> deplin credinta sotiei sale: "Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi
> strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile.
> Plasch e mandru ca e romanş. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om
> liber al muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele
> trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei
> saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct indepartat, intre
> crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati
> neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara
> munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".
>> *****
> Niculin
> Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romanşi "foarte vechi", al
> caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot
> si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand şontāc,
> tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun
> ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga.
> Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin
> nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost
> cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi,
> ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei
> mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lānă
> si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul
> ii sta tot la stānele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din
> ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de
> cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romanşi, le-a invatat sa fie
> mandre ca-s romanşe. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu
> de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce
> sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui
> cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in
> Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc
> in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri,
> pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina
> in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" -
> Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune,
> acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta
> stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul.
> Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana
> acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei
> congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a
> plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in
> toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu
> e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune,
> zice. Numai prin rugaciune.
> Giacumina
> Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era
> viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele
> episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite
> de parinti, de bunici.. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre
> toate acestea pana atunci.. Batrana Giacumina reinvie vorbind de un sat
> izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in
> care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de
> tors, de catre femei stranse intr-o "adunare" (sezatoare), unde se spuneau
> cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El
> Fourn", acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In
> timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii
> nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta
> Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare
> ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au
> adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai
> barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a
> recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau
> multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se
> numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau
> aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care
> sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii
> singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in
> fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan, ori
> le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar
> eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu
> care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e
> acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit
> povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a
> intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de
> la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la
> loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma,
> cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de
> gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii
> facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar
> serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...
>>
>> *Epilog cu Carpati*
>>
>> Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte
> decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare
> istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al
> Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica
> il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi de un paralelism intre
> noi si voi. Aici au fost colonizati reţii, la voi dacii. Iar intre reti si
> daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca
> si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare
> germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba
> retica ca s-o putem reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu
> siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca
> n-a fost..." Reţii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si
> mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca
> si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si razboinici. Ei
> hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele
> din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor
> din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care au urcat spre ei, pe o
> parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste...
>>
>> *****
>>
>> Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romanşi
> al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in
> mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei,
> doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori
> bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de
> soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi,
> pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si
> menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o
> precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e
> incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala
> de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 inainte de Cristos. O
> grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2
> =c2). Asadar, acesti reţi nu erau fistecine...
>
> Falera e una din cele mai vechi asezari ale romanşilor, atestata
> documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr.
> Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia
> respiratia: "E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la
> fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de
> cuvantul "carp", ceea ce in romanşa inseamna "piatra", "stanca". Nimeni n-a
> putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul
> istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai:
> Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se
> numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va
> mirati?..."
> Mananc sarmale romanşe si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca
> sa ma simt aici ca acasa.
>>
>>
>> Autorul multumeste in mod special doamnelor *Lucia Benovici Portman
>> *(Elvetia)
> si *Magdalena Popescu-Marin* (cercetator principal la Institutul de
> Lingvistica al Academiei Romane) pentru sprijinul acordat in documentarea
> acestui reportaj
> *Comentarii la articolul din Formula AS*
> . *Cu adevarat frati.*
> 14.12.2008, 17:47Maria
> Maria<http://www.formula-as.ro/utilizatori/maria-maria-6329>
> Limba friulilor si a romansilor este sora cu romana si nu cu latina .
> Suntem acelasi neam tracic, friulii migrand se pare din Dalmatia, cat
> despre romanşi, sa nu uitam ca regatul lui Burebista, si deci populatia
> daca, se intindea pana la lacul Constanta din Elvetia. Doar o reevaluare a
> istoriei noastre stravechi, doar punerea limbii romane in centrul studierii
> limbilor neolatine din Europa, si nu excluderea sa din aceste studii ca pe
> o cenusereasa, poate duce la descifrarea acestor ciudatenii, ca limba
> romana este vorbita (cu mici diferente ) pe spatii atat de departate, din
> Caucaz in vestul Europei. (doar ca cercetatorii straini, sa o invete) Deja
> azi este clar in istoriografie ca spatiul carpato-dunarean este vatra
> vechii Europe, aici s-a aflat populatia primordiala, restul continentului,
> acoperit de gheturi, deci neprielnic vietuirii, si ca din acest spatiu au
> roit apoi triburi in cele patru zari, cand clima a permis-o. Dovezile tot
> apar, cele mai vechi vestigii arheologice din Europa, aici, la noi. Recent,
> un sat intreg cu locuinte, strazi si obiecte descoperit la est de Giurgiu ,
> vechime peste 6000 de ani, cea mai veche scriere din lume, la noi. Este
> nevoie de o alta abordare a istoriei.
> . *Respect!*
> 19.09.2010, 18:35Marian-Mihai
> Bejinariu<http://www.formula-as.ro/utilizatori/marian-mihai-bejinariu-20296>
> Am descoperit candva, in urma cu cativa ani, asteptand dupa cativa
> pacienti, sa intru la un medic stomatolog, un numar din Revista AS.
>> Am citit infrugurat despre romanşi. Repet experienta si caut articole pe
> Internet si sunt la fel de impresionat.
>> Cred ca trebuie facut un efort mare si continuu ca lucrurile reale sa
> iasa la iveala. Sunt atat de multe gafe facute in istorie si in istoria
> lingvistica, incat si un personagiu ca mine, fara o pregatire specifica, le
> poate vedea! Am ajuns sa nu mai cred in latinitatea limbii romane, ci in
> tracitatea limbii latine. Cu 14% din teritoriul dacic cucerit s-a reusit
> latinizarea unei populatii intregi? Oare de ce suportam astfel de
> aberatii?! In Moldova de peste Prut multi deja au uitat cine sunt si este o
> distanta asa de mica in timp..., e firesc sa fim debusolati dupa 2000 de
> ani! Au scris altii ce si cat si cum au vrut si noi am inghitit acele
> informatii!