Adrian Pop
19.04.2012, 23:43
Despre Crucea lui Iisus Hristos ca lege supremă a vieţii noastrePublicat în 19 aprilie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/04/19/despre-crucea-lui-iisus-hristos-ca-lege-suprema-a-vietii-noastre/) de Stelian Gomboș (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/gombos-stelian/)
– Interviu cu Părintele Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică Jr, Titularul catedrei de Spiritualitate Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu - http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/04/crucea_caraiman-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/04/crucea_caraiman.jpg)- Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?- Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; este o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă.- Ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci?- Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei – mântuirea prin Iisus Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos.Aşadar, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi garanţia învierii noastre.Drept urmare, noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare şi salvatoare.- Ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“?- Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: este spălat, este miruns, lăcaşul bisericii de zid este tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă – cum spuneam – însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente – cum spune Acatistul – „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci.- Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se foloseşte atât la ierurgii cât şi la Sfintele Taine şi la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic?- Da, aşa este. Crucea, aşa cum spuneam, vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Iisus Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, este ca un X, care barează, este ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume făra ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Iisus Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.- Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu. - Da, este spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii – fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre; într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.- De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere?- Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se cântă acel minunat imn “Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta Înviere o lăudăm şi o mărim”. Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Iisus Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Iisus Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
– Interviu cu Părintele Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică Jr, Titularul catedrei de Spiritualitate Ortodoxă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu - http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/04/crucea_caraiman-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/04/crucea_caraiman.jpg)- Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?- Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; este o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă.- Ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci?- Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei – mântuirea prin Iisus Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos.Aşadar, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi garanţia învierii noastre.Drept urmare, noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare şi salvatoare.- Ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“?- Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: este spălat, este miruns, lăcaşul bisericii de zid este tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă – cum spuneam – însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente – cum spune Acatistul – „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci.- Astăzi nu se poate concepe slujbă fără Sfânta Cruce. Aceasta se foloseşte atât la ierurgii cât şi la Sfintele Taine şi la Sfânta Liturghie. Ce rol are Sfânta Cruce ca obiect liturgic?- Da, aşa este. Crucea, aşa cum spuneam, vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Iisus Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, este ca un X, care barează, este ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume făra ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Iisus Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.- Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu. - Da, este spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii – fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre; într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.- De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere?- Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se cântă acel minunat imn “Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta Înviere o lăudăm şi o mărim”. Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Iisus Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Iisus Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.