Adrian Pop
01.03.2012, 11:40
Elogiu superficialității
Publicat în 1 martie 2012 Iulian Chivu
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/elogiu-superficialitatii/
Spre deosebire de neamțul care face din dezvăluire (Enhüllen) o formă lexicală pe care limba română încă nu a gândit-o ca atare, respectiv starea-de-a-fi-dezvăluit (Enthülltheit), ca să nu mai vorbim că neamțul ajunge la prezență (Anwesen), iar gândirea lui (das Denken) poate fi când caluclatoare (das Rechnende), când excelează prin a fi gândire pe urmele a ceva (das Nachdenken), numai o judecată superficială ar putea da vina exclusiv pe limba română, pierzând din vedere psihologia care a gândit-o.
Noi nu am pierdut drumul pentru că, precum vechii greci, nu l-am găsit niciodată (απορια), dar ce mi se pare mai grav e că nu l-am căutat decât la nevoie și atunci în aurea mediocritas. S-ar părea că suntem încă în stare să achităm prețul superficialității tot atât timp cât preferăm aporiile mimate nu de teama de a greși calea, ci de a nu înainta pur și simplu, și îmbrățișăm sofismele reificate nu de teama de a gândi pe urmele a ceva (das Nachdenken), ci pentru a nu ne confrunta cu determinarea faptei. Suficiente temeiuri, deci, cât să ne socotim superficiali și să nu ne deranjeze. Ba, mai mult decât atât, valorizăm superficialitatea încercând să o așezăm pe criterii de valoare și chiar să facem din asta o axiologie sprijinită în a exista, nu în a fi. Culpa noastră nu vine însă din gândire, deși s-ar putea spune că dinspre obiectul gândirii (noemă), alunecăm spre formele ei (noeză), cum ne-ar fi avertizat Husserl dacă era român. Culpa aceasta însă se statornicește în suficiența din care am făcut un criteriu și un crez.
Citesc cărți de la care aștept ceva, dar găsesc doar maculatură. Ascult discursuri în care caut un răspuns, însă descopăr străvezii neputințe. Citesc ziare dorind să ajung la prezență (Anwesen), dar mă ademenesc eteroclitele capcane ale facticității (Wortfolge). Caut esența (Wesen) și ajung la particularizare (Vereinzelung). Caut adevărul (Wahrheit) și ajung la lumea reală (Welt). Vreau să mă ascund în transcendent (das Transzendente) și mă înconjoară doar obiecte (Gegenstand). Vreau Ființa (das Sein) și întâlnesc în schimb persoana (Person). Încerc să mă situez în mine (Insichtstehen), însă nu pot să fiu decât în afara mea (Auβer-sich). Și am forțat puțin înșiruirea cât să stârnesc răspunsul care mi s-ar fi ascuns altfel: – Și crezi că toate astea le găsești la nemți? Categoric, nu. Dar prin această întrebare am particularitatea (Vereinzelung) care mă conduce la esență (Wesen) și determinarea facticității (Wortfolge) mă aduce la prezență (Anwesen) prin gândirea pe urma a ceva (das Nachdenken) spre dezvăluire (Enhüllen). Iar acel ceva este ceea ce grecii căutau, dar nu găseau drumul (απορια), ori noi ne îndreptăm spre noeză, când avem atâta nevoie de noemă. Acum totuși să răspundem de ce toată această abducție apofantică: Doar ca să înțelegem de ce gândul, în loc să obosească până la determinarea faptei, preferă elogiul superficialității.
Și cum să nu înalți apoteoze deșănțate când discursul politic e o aurea mediocritas, ca și cartea pe care o citești, ca și analistul politic care te țintuiește în fața telvizorului în fiecare seara, iar alternativele sunt oricum defensive; în factual- fiindcă e mai bine să fii un asistat social, și în transcendent – fiindcă oricum superficialitatea nu este expres sancționată în Decalog.
Publicat în 1 martie 2012 Iulian Chivu
http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/01/elogiu-superficialitatii/
Spre deosebire de neamțul care face din dezvăluire (Enhüllen) o formă lexicală pe care limba română încă nu a gândit-o ca atare, respectiv starea-de-a-fi-dezvăluit (Enthülltheit), ca să nu mai vorbim că neamțul ajunge la prezență (Anwesen), iar gândirea lui (das Denken) poate fi când caluclatoare (das Rechnende), când excelează prin a fi gândire pe urmele a ceva (das Nachdenken), numai o judecată superficială ar putea da vina exclusiv pe limba română, pierzând din vedere psihologia care a gândit-o.
Noi nu am pierdut drumul pentru că, precum vechii greci, nu l-am găsit niciodată (απορια), dar ce mi se pare mai grav e că nu l-am căutat decât la nevoie și atunci în aurea mediocritas. S-ar părea că suntem încă în stare să achităm prețul superficialității tot atât timp cât preferăm aporiile mimate nu de teama de a greși calea, ci de a nu înainta pur și simplu, și îmbrățișăm sofismele reificate nu de teama de a gândi pe urmele a ceva (das Nachdenken), ci pentru a nu ne confrunta cu determinarea faptei. Suficiente temeiuri, deci, cât să ne socotim superficiali și să nu ne deranjeze. Ba, mai mult decât atât, valorizăm superficialitatea încercând să o așezăm pe criterii de valoare și chiar să facem din asta o axiologie sprijinită în a exista, nu în a fi. Culpa noastră nu vine însă din gândire, deși s-ar putea spune că dinspre obiectul gândirii (noemă), alunecăm spre formele ei (noeză), cum ne-ar fi avertizat Husserl dacă era român. Culpa aceasta însă se statornicește în suficiența din care am făcut un criteriu și un crez.
Citesc cărți de la care aștept ceva, dar găsesc doar maculatură. Ascult discursuri în care caut un răspuns, însă descopăr străvezii neputințe. Citesc ziare dorind să ajung la prezență (Anwesen), dar mă ademenesc eteroclitele capcane ale facticității (Wortfolge). Caut esența (Wesen) și ajung la particularizare (Vereinzelung). Caut adevărul (Wahrheit) și ajung la lumea reală (Welt). Vreau să mă ascund în transcendent (das Transzendente) și mă înconjoară doar obiecte (Gegenstand). Vreau Ființa (das Sein) și întâlnesc în schimb persoana (Person). Încerc să mă situez în mine (Insichtstehen), însă nu pot să fiu decât în afara mea (Auβer-sich). Și am forțat puțin înșiruirea cât să stârnesc răspunsul care mi s-ar fi ascuns altfel: – Și crezi că toate astea le găsești la nemți? Categoric, nu. Dar prin această întrebare am particularitatea (Vereinzelung) care mă conduce la esență (Wesen) și determinarea facticității (Wortfolge) mă aduce la prezență (Anwesen) prin gândirea pe urma a ceva (das Nachdenken) spre dezvăluire (Enhüllen). Iar acel ceva este ceea ce grecii căutau, dar nu găseau drumul (απορια), ori noi ne îndreptăm spre noeză, când avem atâta nevoie de noemă. Acum totuși să răspundem de ce toată această abducție apofantică: Doar ca să înțelegem de ce gândul, în loc să obosească până la determinarea faptei, preferă elogiul superficialității.
Și cum să nu înalți apoteoze deșănțate când discursul politic e o aurea mediocritas, ca și cartea pe care o citești, ca și analistul politic care te țintuiește în fața telvizorului în fiecare seara, iar alternativele sunt oricum defensive; în factual- fiindcă e mai bine să fii un asistat social, și în transcendent – fiindcă oricum superficialitatea nu este expres sancționată în Decalog.