silviu
26.02.2012, 03:18
Pentru că în urma unei discuţii - pe un alt thread - cu dl. Pop, a venit vorba de o situaţie în care cineva face pomană din nişte bani pe care i-a furat de la altcineva (în speţă o pervertire a poveştii biblice a Bunului Samaritean), m-am gândit să vă prezint un articol (în două părţi) pe care l-am scris acum câteva săptămâni şi pe care l-am publicat şi la notiţele mele pe Facebook.
Îl prezint mai jos, pentru cei care oscilează între aceste două doctrine politico-sociale care animă societatea umană în aceste vremuri.
===================================
Prima parte
S-ar putea sa va surprinda sa aflati ca majoritatea dezbaterilor politice din vremea noastra – cel putin in lumea vestica – pot fi impartite in doar doua puncte de vedere. Restul este numai abureala. De obicei aceste dezbateri se concentreaza asupra unei actiuni, masuri particulare, care trebuie sau nu sa fie luata; dar de fapt adevaratul conflict nu priveste meritele acestei actiuni. Conflictul intervine atunci când vine vorba de principiile şi de codul etic care justifică sau împiedică respectiva acţiune. Este practic, un concurs intre etica colectivismului pe de o parte si aceea a individualismului de cealalta parte.
Un aspect comun al celor doua este că atât colectiviştii cât şi individualiştii, în marea lor majoritate sunt bine intenţionati. Ei îşi doresc cea mai bună viaţă posibilă pentru familiile lor, compatrioţii lor sau pentru omenire. Vor prosperitate si justiţie pentru aproapele lor. Nu cad însă de acord în ceea ce priveşte metodele prin care să realizeze aceste lucruri. Să luăm de exemplu drepturile omului. Colectiviştii şi individualiştii cad de acord asupra faptului că drepturile omului sunt importante, dar nu se înţeleg în ceea ce priveşte cât de importante sunt şi în special asupra originii acestor drepturi. Există doar două posibilităţi în aceasta dezbatere. Fie aceste drepturi sunt intrinseci fiinţei umane, fie sunt extrinseci, ceea ce înseamnă că, ori ea le posedă la naştere, ori îi sunt acordate după aceea. (Tare curios aş fi care e poziţia voastră aici.)
Cu alte cuvinte aceste drepturi sunt ori hardware ori software. Individualiştii cred că ele sunt hardware. Colectiviştii consideră că acestea sunt software. Dacă drepturile îi sunt acordate individului după naştere, atunci cine are puterea de a face acest lucru? Colectiviştii cred că aceasta este una din funcţiile guvernului. Individualiştii nu pot cadea la pace cu ideea, deoarece, dacă statul are puterea de a acorda drepturi, atunci are de asemenea puterea de a le lua inapoi, şi acest concept nu este compatibil cu libertatea personală.
Punctul de vedere individualist a fost exprimat foarte clar in Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii, care spune:
Sustinem aceste adevaruri ca fiind evidente prin ele insele, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt inzestraţi de către Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, printre care se afla Viaţa, Libertatea si căutarea Fericirii. Ca pentru a asigura securitatea acestor Drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni…
Nimic nu poate fi mai clar decât atat. “Drepturi inalienabile” înseamna că ele sunt in posesia naturală a fiecaruia la naştere, nu sunt date de către stat. Scopul guvernului este, nu acela de a acorda drepturi, ci de a le asigura securitatea, de a le proteja.
Prin contrast, toate sistemele politice colectiviste îmbraţişează punctul de vedere opus, cum că drepturile sunt dăruite de catre stat. Aici sunt incluşi naziştii, fasciştii şi comuniştii. Din păcate aceasta este, de asemenea, şi doctrina Natiunilor Unite (ONU). Articolul 4 din Legamantul ONU, în problema Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, spune:
Statele participante la actualul Legământ recunosc că, pentru a beneficia de acele drepturi furnizate de catre Stat… [...] Statul poate supune aceste drepturi numai unor limitări ce sunt determinate prin Lege.
Deci, dacă acceptăm că statul are puterea de a acorda drepturi, atunci trebuie să cădem de acord că are şi puterea de a le lua inapoi. Observaţi formularea în Legamantul ONU. Dupa ce proclamă că drepturile sunt furnizate de către stat, spune că aceste drepturi pot fi supuse unor limitări “ce sunt determinate prin Lege”. Cu alte cuvinte, colectiviştii de la ONU îndrăznesc să spună ca ne acordă drepturi şi, atunci când sunt gata sa ni le ia inapoi, tot ce trebuie sa facă este sa dea o lege ce autorizează acest lucru.
Comparati aceasta cu Declaratia Drepturilor [“Bill of Rights”, Amendamentele] din Constituţia Statelor Unite. Aceasta spune clar următoarele: “Congresul nu va da NICI O LEGE care să restrangă dreptul libertaţii de expresie, al religiei, al liberei asocieri, dreptul de a poseda arme…” si aşa mai departe – nu excepţiile fiind determinate prin Lege, ci NICI O LEGE. Constitutia SUA dă forma eticii individualismului. Legământul ONU reprezintă etica colectivismului, şi putem observa diferenţa uriaşă ce reiese de aici.
Partea a doua
--------------
Reiau acum subiectul pe care l-am început aici (https://www.facebook.com/note.php?note_id=2691458417810), pentru că este unul care ţine de esenţa programelor politice cu grave repercusiuni asupra dinamicii sociale din cadrul civilizaţiei noastre.
Un al doilea concept esenţial care face diferenţa dintre colectivism şi individualism se referă la originea puterii Statului.
Pe de o parte, inividualiştii sunt adepţii ideii că un guvern just este acela care îşi derivă puterea din liberul consimţământ al celor guvernaţi şi nu din cucerirea şi subjugarea propriilor cetăţeni. Cu alte cuvinte, un Stat nu poate dispune de o putere legitimă, decât dacă aceasta îi este delegată de către cetăţenii săi. Pe cale de consecinţă, un guvern cu adevărat legitim nu poate face decât acele acţiuni pe care şi proprii cetăţeni au dreptul să le facă. Dacă indivizii nu au dreptul să întreprindă o anumită acţiune, atunci ei nu pot acorda această putere reprezentanţilor aleşi, deoarece ei nu pot delega ceea ce nu au. Aceasta este o poziţie logică, dar de care se ţine din ce în ce mai puţin seama atunci când vine vorba de definirea puterii Statului.
Tot mai mult vedem în jurul nostru, cum Statul îşi arogă puteri din ce în ce mai mari, chiar disceţionare, fără a mai ţine seama de voinţa celor guvernaţi. Practic, sursa puterii unui Stat devine din ce în ce mai diferită de suma puterii indivizilor care îl compun (proprii cetăţeni). Aici trebuie să dăm două exemple, pentru a reliefa acest aspect. Atunci când Statul pune la dispoziţia cetăţenilor poliţia sau jandarmeria pentru a proteja comunităţile, practic cetăţenii deleagă acestor structuri o putere şi un drept pe care ei înşişi îl au: acela de a folosi forţa fizică pentru a-şi proteja viaţa, libertatea şi proprietatea. Astfel, această funcţie devine una legitimă a guvernului, deoarece această putere derivă de la fiecare individ în parte. Nu de la grupul din care aceştia fac parte. Motivele pentru care cetăţenii deleagă această putere Statului (puterea de a folosi forţa şi coerciţia în scopul protejării comunităţilor şi indivizilor) nu ţine de grup, ci mai mult de eficienţă. O structură antrenată special să facă acest lucru, scuteşte indivizii, în particular, de alocarea ineficientă a unor resurse în scopul propriei protecţii, a lor, a familiei şi averii lor. Pe de altă parte putem avea şi următorul caz ipotetic. Într-o bună zi, legislativul hotărăşte că ar fi bine să dea o lege prin care să li se interzică oamenilor să mai muncească duminica. Legea este votată şi devine obligatorie pentru toţi cetăţenii. În acest caz, nu mai avem de-a face cu un drept şi o putere delegată de indivizi Statului, pentru că oamenii - luaţi la modul individual - nu au dreptul de a-i obliga pe vecinii lor de bloc să nu lucreze duminica, deci ei nu pot delega Statului ceva ce ei înşişi nu deţin. Interzicerea lucrului în ziua de duminică nu pare o ameninţare foarte mare la adresa libertăţii, dar odată ce acest lucru este făcut se stabileşte practic un principiu care deschide larg uşa tiraniei mascate. În aceeaşi ordine de idei, să ne aducem aminte că indivizii nu au dreptul de a colecta, sub ameninţarea coerciţiei, bani de la vecinii lor de bloc - să spunem, pentru o idee nobilă, cum ar fi repararea blocului sau a liftului, deci ei nu pot delega un astfel de drept Statului pentru colectarea de taxe şi impozite. Vă rog să remarcaţi că nu mă refer aici la cheltuirea defectuoasă şi frauduloasă a banului public, ci la principiul injust al colectării impozitelor de către Stat.
Obligativitatea plăţii taxelor şi impozitelor este o chestiune esenţială, pe care o considerăm de la sine înţeleasă, fără a ne apleca şi asupra motivelor şi moralităţii acestei măsuri. Toată lumea ia de bună această măsură, dar dacă întrebi pe cineva de motivele ei, cu toţii se vor referi la consecinţele ei - aşa-zis benefice - şi nu la motivaţii sau moralitate. Pentru a vedea mai clar această situaţie, aici se impune o mică paranteză.
Un grup de oameni de știință au pus într-o cușcă cinci maimuțe și în mijlocul cuștii o scară, iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuță se urca pe scară sa ia banane, oamenii de știință aruncau o găleată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuță încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau sa urce. După mai mult timp nici o maimuță nu se mai suia pe scară, în ciuda tentației bananelor.,,Atunci oamenii de știință au înlocuit o maimuță... Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte și bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuță și s-a întâmplat același lucru. Prima maimuță înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat și lucrurile s-au repetat. Al patrulea și în fine al cincilea au fost schimbați. În final, oamenii de știință au rămas cu cinci maimuțe care, deși nu primiseră niciodată o baie cu apa rece, continuau sa lovească maimuțele care încercau sa ajungă la banane. Dacă ar fi fost posibil ca maimuțele sa fie întrebate de ce ii băteau pe cei care încercau sa se cațere pe scară, răspunsul ar fi fost. "Nu știm.Lucrurile întotdeauna au fost asa aici...",,
Îți sună cunoscut?
"E mult mai ușoară dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati" - Albert Einstein
Exact ca în experimentul de mai sus, indivizii de astăzi au fost "dresaţi" să nu li se mai pară nimic ciudat atunci când vine vorba de taxe şi impozite. Chiar au apărut în mentalul colectiv expresii de genul: "De moarte şi de impozite, nu poţi scăpa!", menite a acorda o aură de omniprezenţă şi imuabilitate acestei măsuri profund injuste din punct de vedere moral. Întreg scenariul construit în jurul acestei componente esenţiale a puterii Statului - colectarea sub ameninţarea coerciţiei a taxelor şi impozitelor - poate fi mai clar definit de aşa-numitul sindrom Robin Hood.
Mentalitatea colectivistă îşi justifică acţiunile şi propaganda prin folosirea guvernului (Statului) pentru acte de caritate. Majoritatea oamenilor cred că avem cu toţii responsabilitatea de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, dacă putem. Dar ce se întâmplă cu cei care nu sunt de acord şi cărora nu le pasă absolut deloc de situaţia altora? Colectiviştii privesc astfel de indivizi ca pe o justificare a folosirii coerciţiei, deoarece cauza este una meritorie. Colectiviştii se văd ei înşişi ca pe un veritabil Robin Hood, care ia de la cei bogaţi şi dăruieşte celor săraci. Evident... nu totul ajunge la săraci! Robin Hood are şi el o gaşcă, care trebuie să să se ghiftuiască, trebuie să fumeze ţigări scumpe, să fie prezentabili, să umble în Mercedes, etc. Fiecare membru al găştii are şi el prieteni şi amante, fiecare cu nevoi "speciale". Şi toate astea nu sunt deloc ieftine! Pentru administrarea "carităţii publice" este nevoie de un aparat birocratic uriaş, iar Robin Hoozii din guvern s-au obişnuit de multă vreme cu o mare parte din pradă, iar săracii şi nevoiaşii se mulţumesc cu firimiturile care li se aruncă. În plus, acestora din urmă nici nu le pasă cât anume s-a furat de-a lungul drumului până la ei. A fost furat oricum de la altcineva!
Aşa numita, caritate publică - atât de promovată de mentalitatea colectivistă - este în esenţă o pervetire a poveştii biblice a Bunului Samaritean, care s-a oprit din drum să ajute un străin care fusese bătut şi jefuit de nişte tâlhari. Acesta conduce victima la o casă de oaspeţi, îi plăteşte şederea acolo până când acesta îşi revine. Fiecare om aprobă astfel de acte de milostenie, compasiune şi caritate... dar ce am spune dacă Bunul Samaritean ar scoate sabia la următorul călător, amenininţându-l cu moartea în schimbul unor bani, oricum mai mulţi decât a plătit pentru revigorarea victimei tâlharilor??? Oare ar mai fi ajuns în biblie această poveste, dacă ar fi avut o astfel de continuare? În nici un caz, deoarece Samariteanul nu ar fi fost cu nimic diferit de tâlharul original - care şi el - nu-i aşa? - ar fi putut avea un motiv la fel de nobil.
Individualiştii au o opinie total diferită în legătură cu acest aspect al carităţii. Ei se aşteaptă ca oamenii să fie miloşi şi caritabili, dar de asemenea, cred că o persoană trebuie să fie liberă să nu fie caritabilă, dacă îşi doreşte acest lucru. Dacă el vrea să facă o donaţie către o altă cauză, dacă doreşte să doneze o sumă mai mică decât credem noi că s-ar cuveni sau pur şi simplu dacă doreşte să nu dea nimic, atunci considerăm că nu avem nici un drept să îl forţăm să se supună voinţei noastre. Am putea încerca să îl convingem, putem face apel la conştiinţa lui sau i-am putea arăta calea prin propriul nostru exemplu, dar este total injustă orice încercare de a tăbărî pe el, imobilizându-l în timp ce-i luăm banii din buzunar sau să folosim urna de vot pentru a da legi ce îi vor lua banii mai târziu prin impozitare. În ambele cazuri, principiul este acelaşi şi se cheamă: FURT. Pe de altă parte, colectiviştii doresc să ne facă să credem că individualismul este doar un alt termen pentru egoism, pentru că individualiştii se opun ajutorului social şi altor forme de redistribuire a bogăţiei. Dar tocmai opusul este adevărat! Individualiştii sunt avocaţii adevăratei carităţi, care nu trebuie să însemne altceva decât, donarea VOLUNTARĂ a banilor proprii, în timp ce colectiviştii promovează donarea prin coerciţiei a BANILOR ALTORA. Şi aceasta cu siguranţă explică şi imensa popularitate de care se bucură această mentalitate.
(va urma)
Îl prezint mai jos, pentru cei care oscilează între aceste două doctrine politico-sociale care animă societatea umană în aceste vremuri.
===================================
Prima parte
S-ar putea sa va surprinda sa aflati ca majoritatea dezbaterilor politice din vremea noastra – cel putin in lumea vestica – pot fi impartite in doar doua puncte de vedere. Restul este numai abureala. De obicei aceste dezbateri se concentreaza asupra unei actiuni, masuri particulare, care trebuie sau nu sa fie luata; dar de fapt adevaratul conflict nu priveste meritele acestei actiuni. Conflictul intervine atunci când vine vorba de principiile şi de codul etic care justifică sau împiedică respectiva acţiune. Este practic, un concurs intre etica colectivismului pe de o parte si aceea a individualismului de cealalta parte.
Un aspect comun al celor doua este că atât colectiviştii cât şi individualiştii, în marea lor majoritate sunt bine intenţionati. Ei îşi doresc cea mai bună viaţă posibilă pentru familiile lor, compatrioţii lor sau pentru omenire. Vor prosperitate si justiţie pentru aproapele lor. Nu cad însă de acord în ceea ce priveşte metodele prin care să realizeze aceste lucruri. Să luăm de exemplu drepturile omului. Colectiviştii şi individualiştii cad de acord asupra faptului că drepturile omului sunt importante, dar nu se înţeleg în ceea ce priveşte cât de importante sunt şi în special asupra originii acestor drepturi. Există doar două posibilităţi în aceasta dezbatere. Fie aceste drepturi sunt intrinseci fiinţei umane, fie sunt extrinseci, ceea ce înseamnă că, ori ea le posedă la naştere, ori îi sunt acordate după aceea. (Tare curios aş fi care e poziţia voastră aici.)
Cu alte cuvinte aceste drepturi sunt ori hardware ori software. Individualiştii cred că ele sunt hardware. Colectiviştii consideră că acestea sunt software. Dacă drepturile îi sunt acordate individului după naştere, atunci cine are puterea de a face acest lucru? Colectiviştii cred că aceasta este una din funcţiile guvernului. Individualiştii nu pot cadea la pace cu ideea, deoarece, dacă statul are puterea de a acorda drepturi, atunci are de asemenea puterea de a le lua inapoi, şi acest concept nu este compatibil cu libertatea personală.
Punctul de vedere individualist a fost exprimat foarte clar in Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii, care spune:
Sustinem aceste adevaruri ca fiind evidente prin ele insele, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt inzestraţi de către Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, printre care se afla Viaţa, Libertatea si căutarea Fericirii. Ca pentru a asigura securitatea acestor Drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni…
Nimic nu poate fi mai clar decât atat. “Drepturi inalienabile” înseamna că ele sunt in posesia naturală a fiecaruia la naştere, nu sunt date de către stat. Scopul guvernului este, nu acela de a acorda drepturi, ci de a le asigura securitatea, de a le proteja.
Prin contrast, toate sistemele politice colectiviste îmbraţişează punctul de vedere opus, cum că drepturile sunt dăruite de catre stat. Aici sunt incluşi naziştii, fasciştii şi comuniştii. Din păcate aceasta este, de asemenea, şi doctrina Natiunilor Unite (ONU). Articolul 4 din Legamantul ONU, în problema Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, spune:
Statele participante la actualul Legământ recunosc că, pentru a beneficia de acele drepturi furnizate de catre Stat… [...] Statul poate supune aceste drepturi numai unor limitări ce sunt determinate prin Lege.
Deci, dacă acceptăm că statul are puterea de a acorda drepturi, atunci trebuie să cădem de acord că are şi puterea de a le lua inapoi. Observaţi formularea în Legamantul ONU. Dupa ce proclamă că drepturile sunt furnizate de către stat, spune că aceste drepturi pot fi supuse unor limitări “ce sunt determinate prin Lege”. Cu alte cuvinte, colectiviştii de la ONU îndrăznesc să spună ca ne acordă drepturi şi, atunci când sunt gata sa ni le ia inapoi, tot ce trebuie sa facă este sa dea o lege ce autorizează acest lucru.
Comparati aceasta cu Declaratia Drepturilor [“Bill of Rights”, Amendamentele] din Constituţia Statelor Unite. Aceasta spune clar următoarele: “Congresul nu va da NICI O LEGE care să restrangă dreptul libertaţii de expresie, al religiei, al liberei asocieri, dreptul de a poseda arme…” si aşa mai departe – nu excepţiile fiind determinate prin Lege, ci NICI O LEGE. Constitutia SUA dă forma eticii individualismului. Legământul ONU reprezintă etica colectivismului, şi putem observa diferenţa uriaşă ce reiese de aici.
Partea a doua
--------------
Reiau acum subiectul pe care l-am început aici (https://www.facebook.com/note.php?note_id=2691458417810), pentru că este unul care ţine de esenţa programelor politice cu grave repercusiuni asupra dinamicii sociale din cadrul civilizaţiei noastre.
Un al doilea concept esenţial care face diferenţa dintre colectivism şi individualism se referă la originea puterii Statului.
Pe de o parte, inividualiştii sunt adepţii ideii că un guvern just este acela care îşi derivă puterea din liberul consimţământ al celor guvernaţi şi nu din cucerirea şi subjugarea propriilor cetăţeni. Cu alte cuvinte, un Stat nu poate dispune de o putere legitimă, decât dacă aceasta îi este delegată de către cetăţenii săi. Pe cale de consecinţă, un guvern cu adevărat legitim nu poate face decât acele acţiuni pe care şi proprii cetăţeni au dreptul să le facă. Dacă indivizii nu au dreptul să întreprindă o anumită acţiune, atunci ei nu pot acorda această putere reprezentanţilor aleşi, deoarece ei nu pot delega ceea ce nu au. Aceasta este o poziţie logică, dar de care se ţine din ce în ce mai puţin seama atunci când vine vorba de definirea puterii Statului.
Tot mai mult vedem în jurul nostru, cum Statul îşi arogă puteri din ce în ce mai mari, chiar disceţionare, fără a mai ţine seama de voinţa celor guvernaţi. Practic, sursa puterii unui Stat devine din ce în ce mai diferită de suma puterii indivizilor care îl compun (proprii cetăţeni). Aici trebuie să dăm două exemple, pentru a reliefa acest aspect. Atunci când Statul pune la dispoziţia cetăţenilor poliţia sau jandarmeria pentru a proteja comunităţile, practic cetăţenii deleagă acestor structuri o putere şi un drept pe care ei înşişi îl au: acela de a folosi forţa fizică pentru a-şi proteja viaţa, libertatea şi proprietatea. Astfel, această funcţie devine una legitimă a guvernului, deoarece această putere derivă de la fiecare individ în parte. Nu de la grupul din care aceştia fac parte. Motivele pentru care cetăţenii deleagă această putere Statului (puterea de a folosi forţa şi coerciţia în scopul protejării comunităţilor şi indivizilor) nu ţine de grup, ci mai mult de eficienţă. O structură antrenată special să facă acest lucru, scuteşte indivizii, în particular, de alocarea ineficientă a unor resurse în scopul propriei protecţii, a lor, a familiei şi averii lor. Pe de altă parte putem avea şi următorul caz ipotetic. Într-o bună zi, legislativul hotărăşte că ar fi bine să dea o lege prin care să li se interzică oamenilor să mai muncească duminica. Legea este votată şi devine obligatorie pentru toţi cetăţenii. În acest caz, nu mai avem de-a face cu un drept şi o putere delegată de indivizi Statului, pentru că oamenii - luaţi la modul individual - nu au dreptul de a-i obliga pe vecinii lor de bloc să nu lucreze duminica, deci ei nu pot delega Statului ceva ce ei înşişi nu deţin. Interzicerea lucrului în ziua de duminică nu pare o ameninţare foarte mare la adresa libertăţii, dar odată ce acest lucru este făcut se stabileşte practic un principiu care deschide larg uşa tiraniei mascate. În aceeaşi ordine de idei, să ne aducem aminte că indivizii nu au dreptul de a colecta, sub ameninţarea coerciţiei, bani de la vecinii lor de bloc - să spunem, pentru o idee nobilă, cum ar fi repararea blocului sau a liftului, deci ei nu pot delega un astfel de drept Statului pentru colectarea de taxe şi impozite. Vă rog să remarcaţi că nu mă refer aici la cheltuirea defectuoasă şi frauduloasă a banului public, ci la principiul injust al colectării impozitelor de către Stat.
Obligativitatea plăţii taxelor şi impozitelor este o chestiune esenţială, pe care o considerăm de la sine înţeleasă, fără a ne apleca şi asupra motivelor şi moralităţii acestei măsuri. Toată lumea ia de bună această măsură, dar dacă întrebi pe cineva de motivele ei, cu toţii se vor referi la consecinţele ei - aşa-zis benefice - şi nu la motivaţii sau moralitate. Pentru a vedea mai clar această situaţie, aici se impune o mică paranteză.
Un grup de oameni de știință au pus într-o cușcă cinci maimuțe și în mijlocul cuștii o scară, iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuță se urca pe scară sa ia banane, oamenii de știință aruncau o găleată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuță încerca să urce scările, celelalte nu o lăsau sa urce. După mai mult timp nici o maimuță nu se mai suia pe scară, în ciuda tentației bananelor.,,Atunci oamenii de știință au înlocuit o maimuță... Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte și bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuță și s-a întâmplat același lucru. Prima maimuță înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat și lucrurile s-au repetat. Al patrulea și în fine al cincilea au fost schimbați. În final, oamenii de știință au rămas cu cinci maimuțe care, deși nu primiseră niciodată o baie cu apa rece, continuau sa lovească maimuțele care încercau sa ajungă la banane. Dacă ar fi fost posibil ca maimuțele sa fie întrebate de ce ii băteau pe cei care încercau sa se cațere pe scară, răspunsul ar fi fost. "Nu știm.Lucrurile întotdeauna au fost asa aici...",,
Îți sună cunoscut?
"E mult mai ușoară dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati" - Albert Einstein
Exact ca în experimentul de mai sus, indivizii de astăzi au fost "dresaţi" să nu li se mai pară nimic ciudat atunci când vine vorba de taxe şi impozite. Chiar au apărut în mentalul colectiv expresii de genul: "De moarte şi de impozite, nu poţi scăpa!", menite a acorda o aură de omniprezenţă şi imuabilitate acestei măsuri profund injuste din punct de vedere moral. Întreg scenariul construit în jurul acestei componente esenţiale a puterii Statului - colectarea sub ameninţarea coerciţiei a taxelor şi impozitelor - poate fi mai clar definit de aşa-numitul sindrom Robin Hood.
Mentalitatea colectivistă îşi justifică acţiunile şi propaganda prin folosirea guvernului (Statului) pentru acte de caritate. Majoritatea oamenilor cred că avem cu toţii responsabilitatea de a-i ajuta pe cei nevoiaşi, dacă putem. Dar ce se întâmplă cu cei care nu sunt de acord şi cărora nu le pasă absolut deloc de situaţia altora? Colectiviştii privesc astfel de indivizi ca pe o justificare a folosirii coerciţiei, deoarece cauza este una meritorie. Colectiviştii se văd ei înşişi ca pe un veritabil Robin Hood, care ia de la cei bogaţi şi dăruieşte celor săraci. Evident... nu totul ajunge la săraci! Robin Hood are şi el o gaşcă, care trebuie să să se ghiftuiască, trebuie să fumeze ţigări scumpe, să fie prezentabili, să umble în Mercedes, etc. Fiecare membru al găştii are şi el prieteni şi amante, fiecare cu nevoi "speciale". Şi toate astea nu sunt deloc ieftine! Pentru administrarea "carităţii publice" este nevoie de un aparat birocratic uriaş, iar Robin Hoozii din guvern s-au obişnuit de multă vreme cu o mare parte din pradă, iar săracii şi nevoiaşii se mulţumesc cu firimiturile care li se aruncă. În plus, acestora din urmă nici nu le pasă cât anume s-a furat de-a lungul drumului până la ei. A fost furat oricum de la altcineva!
Aşa numita, caritate publică - atât de promovată de mentalitatea colectivistă - este în esenţă o pervetire a poveştii biblice a Bunului Samaritean, care s-a oprit din drum să ajute un străin care fusese bătut şi jefuit de nişte tâlhari. Acesta conduce victima la o casă de oaspeţi, îi plăteşte şederea acolo până când acesta îşi revine. Fiecare om aprobă astfel de acte de milostenie, compasiune şi caritate... dar ce am spune dacă Bunul Samaritean ar scoate sabia la următorul călător, amenininţându-l cu moartea în schimbul unor bani, oricum mai mulţi decât a plătit pentru revigorarea victimei tâlharilor??? Oare ar mai fi ajuns în biblie această poveste, dacă ar fi avut o astfel de continuare? În nici un caz, deoarece Samariteanul nu ar fi fost cu nimic diferit de tâlharul original - care şi el - nu-i aşa? - ar fi putut avea un motiv la fel de nobil.
Individualiştii au o opinie total diferită în legătură cu acest aspect al carităţii. Ei se aşteaptă ca oamenii să fie miloşi şi caritabili, dar de asemenea, cred că o persoană trebuie să fie liberă să nu fie caritabilă, dacă îşi doreşte acest lucru. Dacă el vrea să facă o donaţie către o altă cauză, dacă doreşte să doneze o sumă mai mică decât credem noi că s-ar cuveni sau pur şi simplu dacă doreşte să nu dea nimic, atunci considerăm că nu avem nici un drept să îl forţăm să se supună voinţei noastre. Am putea încerca să îl convingem, putem face apel la conştiinţa lui sau i-am putea arăta calea prin propriul nostru exemplu, dar este total injustă orice încercare de a tăbărî pe el, imobilizându-l în timp ce-i luăm banii din buzunar sau să folosim urna de vot pentru a da legi ce îi vor lua banii mai târziu prin impozitare. În ambele cazuri, principiul este acelaşi şi se cheamă: FURT. Pe de altă parte, colectiviştii doresc să ne facă să credem că individualismul este doar un alt termen pentru egoism, pentru că individualiştii se opun ajutorului social şi altor forme de redistribuire a bogăţiei. Dar tocmai opusul este adevărat! Individualiştii sunt avocaţii adevăratei carităţi, care nu trebuie să însemne altceva decât, donarea VOLUNTARĂ a banilor proprii, în timp ce colectiviştii promovează donarea prin coerciţiei a BANILOR ALTORA. Şi aceasta cu siguranţă explică şi imensa popularitate de care se bucură această mentalitate.
(va urma)