Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop - un Bun Roman

[Adrian Pop]

https://scontent.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/p80x80/32839160_1724758587604162_6879624755842908160_n.jp g?_nc_cat=0&oh=0035a6c87edd7a088961f271027a764e&oe=5C02E1A2

(https://www.facebook.com/iondaniel.notulescu?fref=gs&dti=163324407629546&hc_location=group)

Ion Daniel Notulescu (https://www.facebook.com/iondaniel.notulescu?fref=gs&hc_ref=ARQIUWoKmuMrlQVlkXygtBnVp4txGENEC48bsYDrgzy 31H0sp5xzExux_kcMrlMmBPA&dti=163324407629546&hc_location=group)

Moderator (https://www.facebook.com/groups/163324407629546/admins/) · 37 minute (https://www.facebook.com/groups/163324407629546/permalink/217208362241150/)







„POPOARELE CARE NU SUNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”
Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop,
Președintele Academiei Române
Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Romane, este un cărturar român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc.
El face o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ.
Domnia sa este cat se poate de transant atunci cand spune :
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari.
Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”.
O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate.
Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.
În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…
„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”
De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.
De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile.
Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei.
Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.
Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.
La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.
Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu.
Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.
Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.
„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”
„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej.
Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare.
Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.
În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.
Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.
Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.
Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români?
Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.
Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

[Adrian Pop]

EXPLOZIV. IOAN-AUREL POP, președintele ACADEMIEI ROMÂNE, are o replică tăioasă pentru unguri în CHESTIUNEA AUTONOMIEI (https://uzp.org.ro/5326/exploziv-ioan-aurel-pop-presedintele-academiei-romane-are-o-replica-taioasa-pentru-unguri-in-chestiunea-autonomiei/)

Posted On 02 aug. 2018 (https://uzp.org.ro/date/2018/08/02/)
Tag: explicațiile (https://uzp.org.ro/tag/explicatiile/), istoricul Ioan-Aurel Pop (https://uzp.org.ro/tag/istoricul-ioan-aurel-pop/), lecție de istorie ungurilor (https://uzp.org.ro/tag/lectie-de-istorie-ungurilor/)


https://uzp.org.ro/wp-content/uploads/2018/08/img-20170111-185616-465x390-300x223.jpgÎntr-o prelegere remisă luni Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, oferă o magistrală lecție de istorie ungurilor, care n-au încetat și probabil n-o vor face niciodată să viseze la autonomie în cadrul statului românReproducem, mai jos, explicațiile profesorului Ioan-Aurel Pop:„Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 Decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească“ decretează unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.IV. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.V. Se adresează un salut «fraților din Bucovina», care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul austro-ungar.VII. Se cinstește memoria eroilor români sacrificați pentru libertatea și unitatea națiunii române.VIII. Se mulțumește Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizația din «ghearele barbariei».IX. Se decide înființarea Marelui Sfat Național Român, ca reprezentant al «națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească».Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume șase) este cel de-al treilea. Aceste șase subpuncte concretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea națională a «popoarelor conlocuitoare»; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct și secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; libertatea presei, de asociere, de întrunire și de gândire; reforma agrară radicală; drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cele mai avansate din Apus. Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul Rezoluției menționate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II-lea: «Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească1 ) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal». După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor.În al doilea rând, chiar și acestor teritorii, Adunarea le-a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi s-au respectat în linii mari, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp. Prima și cea mai importantă decizie a Adunării Naționale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), cu «decretarea» unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire a fost «decretată» de către cei 1228 de delegați, aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale («credenționale»), reprezentanți ai tuturor românilor în cauză. Este drept că decidenții unirii, spre cinstea lor, se ocupă pe larg de minoritățile naționale și confesionale din Transilvania și de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriți în asupritori. Între «principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român» unificat, Adunarea Națională a stabilit: «deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare» și «egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat». «Deplina libertate națională» este explicată clar, fără putință de interpretări paralele și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul «popoarelor conlocuitoare» de a se «instrui, administra și judeca în limba proprie», de «a fi reprezentate în corpurile legiuitoare» ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării. Termenul de «autonomă» este aici un adjectiv și se referă la «toate confesiunile din stat» și nu doar la confesiunile minorităților.
Ce comentarii se pot face în legătură cu acest document, din perspectiva trecerii unui secol de la elaborarea sa?Continuarea pe evz.ro (http://evz.ro/exploziv-ioan-aurel-pop-presedintele-academiei-romane-replica-2.html?v=347635&page=2)

[Adrian Pop]

ccentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.
În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.
„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.
De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.
Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.
„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.
Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.
„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.
Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!�Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.
„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.�Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.
Iată discursul integral:
La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.
Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.�Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.�Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
__________
#IdentitateCulturala (https://www.facebook.com/hashtag/identitateculturala?source=feed_text)
#CulturaRomaneasca (https://www.facebook.com/hashtag/culturaromaneasca?source=feed_text)


https://external.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQB4eanX64IKhSV_&w=476&h=249&url=https%3A%2F%2Fziarulonline.com%2Fwp-content%2Fuploads%2F2018%2F07%2FIoan-Aurel-Pop-864x450.jpg&cfs=1&upscale=1&fallback=news_d_placeholder_publisher&sx=2&sy=0&sw=860&sh=450&_nc_hash=AQD07jrlo1fZOpIz

(https://ziarulonline.com/prof-ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie-nu-mai-stiu-ce-sa-creada-despre-mihai-viteazul-despre-balcescu-si-kogal-2/)
ZIARULONLINE.COM



PROF. IOAN AUREL POP: „INDOBITOCIREA GENERAȚIILOR VIITOARE PRIN ELIMINAREA CULTURII NAȚIONALE ȘI GENERALE DIN EDUCAȚIE: NU MAI ȘTIU CE SĂ CREADĂ DESPRE MIHAI VITEAZUL, DESPRE BĂLCESCU ȘI KOGĂLNICEANU, DAR ȘTIU SIGUR DE HARRY POTTER, DE R (https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fziarulonline.com%2Fprof-ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie-nu-mai-stiu-ce-sa-creada-despre-mihai-viteazul-despre-balcescu-si-kogal-2%2F&h=AT0_kKWU0RmGMxVzgWIydIw8NVP9qpfHMu3Ys40rGapHEILK 2V3RAWslhhAGP4iShFcv3-qTZB2prvHsSGoB33UtEVu0i91ZHbXkrb_j4sSTfzYVgHJ-XbNitMKP_dn2RSo2PIXY37B7Tcz3D2eDe7IjC8eV)
PROF. IOAN AUREL POP: „INDOBITOCIREA GENERAȚIILOR VIITOARE PRIN ELIMINAREA CULTURII NAȚIONALE ȘI GENERALE DIN EDUCAȚIE: NU MAI ȘTIU CE SĂ CREADĂ DESPRE MIHAI VITEAZUL, DESPRE BĂLCESCU ȘI KOGĂLNICEANU, DAR ȘTIU SIGUR DE HARRY POTTER, DE RĂZBOIUL STELELOR” De către costin - 24/07/2018...


















1 comentariu (https://www.facebook.com/groups/229647207859731/permalink/258704538287331/?comment_tracking=%7B%22tn%22%3A%22O%22%7D)
1 distribuire (https://www.facebook.com/shares/view?id=258704538287331&av=100002378853251)

(https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=258704538287331&av=100002378853251) (https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=258704538287331&av=100002378853251)3Tu, Ion Daniel Notulescu şi încă cineva (https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=258704538287331&av=100002378853251)





Ador (https://www.facebook.com/groups/229647207859731/?multi_permalinks=258756961615422%2C25875380828240 4%2C258711608286624%2C258710458286739%2C2587045382 87331&notif_id=1533583536268450&notif_t=group_activity#)

Îmi place





Ador





Haha





Uau!





Tristeţe





Furie










Comentează (https://www.facebook.com/groups/229647207859731/?multi_permalinks=258756961615422%2C25875380828240 4%2C258711608286624%2C258710458286739%2C2587045382 87331&notif_id=1533583536268450&notif_t=group_activity#)Distribuie (https://www.facebook.com/groups/229647207859731/?multi_permalinks=258756961615422%2C25875380828240 4%2C258711608286624%2C258710458286739%2C2587045382 87331&notif_id=1533583536268450&notif_t=group_activity#)






Comentarii

[Adrian Pop]

-------- Forwarded Message --------

Subject:
Adrian Pop - Craiova


Date:
Thu, 27 Sep 2018 21:15:58 +0300


From:
Adi Pop <adipop@popservice.ro>


To:





Buna seara,


O placere uriasa sa pot discuta cateva minute cu Dumneavoastra la
telefon. Va urmaresc ideile cu mare atentie pe Trinitas TV si ori de
cate ori va vad si aud in mass media. Ma incanta tot ce spuneti.
Surprinderea mare este ca ideile pe care le aveti sunt puse de noi
intr-o Scoala de afaceri online Zalmoxiana, o Scoala a Omeniei si-a
Bunului Simt, inceputa imediat dupa anul 1989 cand am intuit faptul ca
Romanii de-o parte si de alta a Prutului vor avea " cadere libera "
datorita trecerii la economia de piata.

Asa cum v-am spus, din cei peste 30-35 de mii de tineri cu care am
purtat discutii in toti acesti ani, consemnate in zeci de mii de pagini
scrise in mii de nopti albe, o mica parte dintre acestia au ramas
alaturi de mine si acum Asociatia lor - Arta Zalmoxa, este capabila sa
organizeze anual Simpozioane si Seminarii stiintifice in diverse domenii
de activitate.


In Martie ac am organizat Simpozionul Obarsia Neamului nostru, dedicat
Prietenului meu Prof Dr Tudor Diaconu si Parintelui Dumitru Balasa.

Avem placerea sa va invitam la Sipozionul Vizionarii Neamului nostru, pe
data de 3 Noiembrie ac, dedicat Domnului General Mircea Chelaru.


Consideram ca in momentul cand ne dorim sa facem pasi concreti privind
reconstructia din temelii a Romaniei reintregite, trebuie sa stim bine
care ne sunt Izvoarele Neamului si unde vrem sa ajungem. Acesta este
motivul pentru care anual vom organiza aceste doua Simpozioane.

Ne propunem sa deschidem site-ul arheologic de langa Craiova, unde
Parintele Balasa , in tinerete, seminarist fiind la Mofleni...sub
indrumarea Academicianlui Nicolaescu Plopsor, a descoperit artefacte pe
care scria in limba slavona despre prima Universitate a Lumii,
Universitatea Zalmoxiana. Ne propunem ca in Decembrie 1919 sa organizam
primul Congres international de PACE de la Craiova.


In Scurt Timp vom infiinta cu tinerii " modelati " de mine Asociatia
Avangarda de Sacrificiu, ocupandu-ne in exclusivitate de operele
Sfintilor nostri, de cele ale Romanilor Adevarati si de Eroii Neamului
nostru consemnati in fiecare localitate in Cartile De Aur, ediatate dupa
primul razboi mondial.


Acestea sunt proiectele la care lucram zilnic :

http://www.sfatulbatranilor.ro/forums/21-PROIECTE-LA-CARE-LUCRAM


DOAMNE AJUTA !


Cu mare respect,

--
ADRIAN POP

PRESEDINTE - POP SERVICE ELECTRONIC HQ SRL

www.popservice.ro
www.ruris.ro
www.saparo.ro
http://www.magazinruris.ro/
e-mail - adipop@popservice.ro
ID Messenger: zalmoxa_adipop
skype - adrianpop58
http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

[Adrian Pop]

Buna seara,
Maica Stareta de la Manastirea Carcea mi-a dat telefon acum cateva secunde si-mi spuse ca v-a auzit la televizor si ma roaga sa va scriu acum. Imi spune ca aveti DUHUL SFANT in Dumneavoastra si ca meritati sa fiti Prim-Ministrul Romaniei si ca se roaga pentru asta.
Sa va alegeti 12 oameni in care sa aveti incredere , asa cum a facut Mantuitorul IISUS CRISTOS si sa conduceti Tara si Poporul.
DOAMNE AJUTA !


Cu mare respect,
Adrian Pop

[Adrian Pop]

-------- Forwarded Message --------

Subject:
Multumiri!


Date:
Sun, 30 Sep 2018 21:52:51 +0300


From:
Ioan-Aurel Pop <>


To:
adipop@popservice.ro




Va multumesc pentru gandul bun!Suntem cu totii buni daca facem bine ceea ce se cuvine sa facem ...
Cu pretuire,
IAPop

[Adrian Pop]

https://scontent.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/p50x50/41348235_2266755973611485_6502325068733874176_n.jp g?_nc_cat=111&oh=c759608623253b416e81a1708ac7e379&oe=5C5F4988

(https://www.facebook.com/profile.php?id=100008313124470&fref=nf&__tn__=%2Cdm-R-R&eid=ARBZD_Lgs3fWutI7KEBvvqqvUe4eLtOXBnZ118h3J3sYux N3rfTBdiv6J4ChqH_qhfnfA0XwXSyRsk93)

Mari Marlen (https://www.facebook.com/profile.php?id=100008313124470&__tn__=%2CdC-R-R&eid=ARARcr9IRyj_KIIw1ouQwjdx2C8riZxfmBYb9ZOXQjmG-u5TBtHfaqzRoIFGOtOWe0ydDuVuVFDDw6GT&hc_ref=ARRgQg7r3QDxByk3pA7ZPiDtG2i2iI-vFcuYQRU1FlRdWKqwq3ogfe9SeNRvk-2Mo8c&fref=nf)





16 ore (https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=2285327865087629&id=100008313124470) · (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)









CUM PRIVIM ROMANIA -IOAN AUREL Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?__tn__=%2CdK-R-R&eid=ARCTcu9MmelU2L5s99JEPwUnrL9I7bM2OEt4nxXL0UJQy_ 6krvM9GXemIkyn47Frtw0_WHou-kE9QEe2&fref=mentions)

https://external.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQCeUovl8vG5gHDD&w=147&h=147&url=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FHt4WTt5JP08%2 Fmaxresdefault.jpg&cfs=1&upscale=1&fallback=news_d_placeholder_publisher_square&_nc_hash=AQCLQlG2wgmwY87r

(https://www.youtube.com/watch?v=Ht4WTt5JP08&t=5s)

YOUTUBE.COM



Cum privim România? Între negarea trecutului și teama de viitor (07 02 2018) (https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv% 3DHt4WTt5JP08%26t%3D5s&h=AT3wWgH6GVR5tN06DIQ90HrOAyZLbRaK6yy9qoVs88sq0NES kveQxVaGR7-QXTWqsvSNoaTKBZfXtAHHMOOF3_DUcYCaGCUqWKXEFKlMph4hu dAUPTuWwtWruJh796E_i_uYYuycJNg)
Invitat: Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca














(https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=2285327865087629&av=100002378853251)1Adrian Pop (https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=2285327865087629&av=100002378853251)





Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)

Îmi place





Ador





Haha





Uau!





Tristeţe





Furie

[Adrian Pop]

https://scontent.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/p50x50/41348235_2266755973611485_6502325068733874176_n.jp g?_nc_cat=111&oh=c759608623253b416e81a1708ac7e379&oe=5C5F4988

(https://www.facebook.com/profile.php?id=100008313124470&fref=nf&__tn__=%2Cdm-R-R&eid=ARBZD_Lgs3fWutI7KEBvvqqvUe4eLtOXBnZ118h3J3sYux N3rfTBdiv6J4ChqH_qhfnfA0XwXSyRsk93)

Mari Marlen (https://www.facebook.com/profile.php?id=100008313124470&__tn__=%2CdC-R-R&eid=ARARcr9IRyj_KIIw1ouQwjdx2C8riZxfmBYb9ZOXQjmG-u5TBtHfaqzRoIFGOtOWe0ydDuVuVFDDw6GT&hc_ref=ARRgQg7r3QDxByk3pA7ZPiDtG2i2iI-vFcuYQRU1FlRdWKqwq3ogfe9SeNRvk-2Mo8c&fref=nf)







16 ore (https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=2285327865087629&id=100008313124470) ·









CUM PRIVIM ROMANIA -IOAN AUREL Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?__tn__=%2CdK-R-R&eid=ARCTcu9MmelU2L5s99JEPwUnrL9I7bM2OEt4nxXL0UJQy_ 6krvM9GXemIkyn47Frtw0_WHou-kE9QEe2&fref=mentions)

https://external.ftsr1-2.fna.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQCeUovl8vG5gHDD&w=147&h=147&url=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FHt4WTt5JP08%2 Fmaxresdefault.jpg&cfs=1&upscale=1&fallback=news_d_placeholder_publisher_square&_nc_hash=AQCLQlG2wgmwY87r

(https://www.youtube.com/watch?v=Ht4WTt5JP08&t=5s)

YOUTUBE.COM



Cum privim România? Între negarea trecutului și teama de viitor (07 02 2018) (https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv% 3DHt4WTt5JP08%26t%3D5s&h=AT3wWgH6GVR5tN06DIQ90HrOAyZLbRaK6yy9qoVs88sq0NES kveQxVaGR7-QXTWqsvSNoaTKBZfXtAHHMOOF3_DUcYCaGCUqWKXEFKlMph4hu dAUPTuWwtWruJh796E_i_uYYuycJNg)
Invitat: Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca












1Adrian Pop (https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=2285327865087629&av=100002378853251)





Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)

Îmi place





Ador





Haha





Uau!





Tristeţe





Furie

[Adrian Pop]

Alerta! Apare noul Iohannis!2018-11-05 · 18:49:54 | Autor: Catalin Tache (http://www.national.ro/author/catalin-tache/)
Faptul ca PSD-ul, ramas cel mai mare partid al tarii in ciuda nenumaratelor socuri la care a continuat sa fie supus si dupa preluarea Puterii nu are si nici nu va fi in stare sa aiba pana la anul un candidat real pentru Palatul Cotroceni, in timp ce Calin Popescu Tariceanu este deja prea ”tabacit” pentru a mai produce cine stie ce stimulare a electoratului nu inseamna musai ca, totusi, cel de-al doilea mandat al lui Klaus Iohannis este ca si asigurat. Si cu toate ca ”neamtul” continua sa se ofuscheze de fiecare data cand Dacian Ciolos ii sufla in ceafa, fostul premier tehnocrat nu va fi decat ”iepurele” folosit pentru a pregati, fara ca macar habar sa aiba deocamdata, intrarea pe turnanta a adevaratului candidat al dreptei progresiste. Pentru ca, dupa cum o arata informatiile de ultima ora intrate in posesia noastra, adevaratul rol al infiintarii partidului ”Realitatea” nu este decat ca Rares Bogdan si Cosmin Gusa sa fie ”portavocile” care sa arunce pe piata, la momentul oportun, numele adevaratului contracandidat al lui Klaus Iohannis pe culoarul din dreapta clasei politice. Iar numele acestuia este Ioan Aurel Pop, cel care nu cu multa vreme in urma a devenit si presedintele Academiei Romane. Postura din care este pregatit sa fie aruncat si in campania pentru Presedintia Romaniei!

[Adrian Pop]

https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c127.37.466.466/s200x200/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=e717c663b5326b69f8bf650ac5434448&oe=5C736F4E

(https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=nf&__tn__=%2Cdm-R-R&eid=ARBbqaE0FJMnc2jrYhsF_l3ir2W_OT8cVCy5nl5pBVSb_P 74aZcWF0Af4MedX2cMgNpSwoXazjYrLVCV)

Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?__tn__=%2CdC-R-R&eid=ARAaksyiVTSNnnu0gCf2-EzlJ4UQK0DSn-KSkLTNmrBbud2uUUsw7DKeZR6iz7PI-vO1qko10vR9EaAL&hc_ref=ARRqJwk0j0sXCy8bKNN2wZd9p3xipRMKXXZ_WBsZC8G JZTtSqo3xEUuBIhSRmi7YWVE&fref=nf)Chiar acum (https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928049470617663&set=a.1071181252971160&type=3) · (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)









Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova

https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/46077492_1928049477284329_1565146633111339008_o.jp g?_nc_cat=103&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=8113e727d90be3eea51eaf26efe8a4f6&oe=5C6B59C0
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928049470617663&set=a.1071181252971160&type=3&eid=ARDvA2YrEbEAASI_9obRsmhehgv8BgNnN6Qvj-v0YHDJvlF2peLTyO13P3b7oeaRrlMraKKbXut0ppku)









6 comentarii (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop/posts/1928050110617599?comment_tracking=%7B%22tn%22%3A%2 2O%22%7D)

(https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=1928050110617599&av=100002378853251)2Florina Nițulescu şi Margareta Ariana Popovici (https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=1928050110617599&av=100002378853251)





Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)

Îmi place





Ador





Haha





Uau!





Tristeţe





Furie










Comentează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)Distribuie (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)







Comentariihttps://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/q85/p526x296/46222500_1928051080617502_2094573009577705472_n.jp g?_nc_cat=106&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=6b9f5e9d7222902cf8a83bff8c0ff519&oe=5C88C27C
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928051073950836&set=p.1928051073950836&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 2 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/q81/p526x296/46213202_1928051890617421_2382058243263299584_n.jp g?_nc_cat=101&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=bbb8a1de3bce116e7f0be8e8077aa50f&oe=5C7CBC41
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928051883950755&set=p.1928051883950755&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 2 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p526x296/46093285_1928052397284037_3088553386765713408_n.jp g?_nc_cat=111&_nc_ht=scontent.fotp3-1.fna&oh=d70f7637f3d7dedf22799616aa664548&oe=5C731C9C
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928052390617371&set=p.1928052390617371&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 1 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p296x100/46202979_1928053103950633_2181046128768712704_n.jp g?_nc_cat=100&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=0bce6472a95d5bd4366aa59491697f14&oe=5C76E528
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928053100617300&set=p.1928053100617300&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 1 min








https://scontent.xx.fbcdn.net/v/t1.0-1/p32x32/38742261_286435568831491_7211869724915793920_n.jpg ?_nc_cat=110&_nc_ad=z-m&_nc_cid=0&_nc_ht=scontent.xx&oh=41ffb97a157653246c7834c09d2b0a64&oe=5C80BCB2 (https://www.facebook.com/florina.nitulescu.7)
Florina Nițulescu (https://www.facebook.com/florina.nitulescu.7)����
Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 1m








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi) https://www.youtube.com/watch?v=aSRa8ZopGnc (https://www.youtube.com/watch?v=aSRa8ZopGnc&fbclid=IwAR1JKFMXq-E2jQLk7_trwuvC6bqqaz4Io4gmgd4sPPa08qj-DZZAk5anoyc)
Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
https://external.fotp3-3.fna.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQCs263YWteiXK0P&w=100&h=100&url=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FaSRa8ZopGnc%2 Fmaxresdefault.jpg&cfs=1&upscale=1&fallback=news_d_placeholder_publisher_square&_nc_hash=AQBXge2Aea0BbwkI
(https://www.youtube.com/watch?v=aSRa8ZopGnc&fbclid=IwAR3X2KSL23h6AwJfll3uC3xz72MB_n1-FVXj-Rl2jFihJD4RiG6x_evGBfE)


YOUTUBE.COM



Academicianul Ioan-Aurel Pop, Doctor Honoris Causa al… (https://www.youtube.com/watch?v=aSRa8ZopGnc&fbclid=IwAR0xJBaMRafJr1HCCJvUslqDzdIYyzXm3ZNlG-sF8eOofTxZ-XsF11Pca3Y)














Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · Şterge previzualizarea (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 1m

[Adrian Pop]

Buna seara,


M-am bucurat mult sa schimbam cateva cuvinte impreuna, la Craiova.


Va admir mult !!!!!



In cele doua carti oferite cu Simpozionul din primavara si cel din toamna, : "Obarsia Neamului nostru si Vizionarii Neamului nostru ", pe care le vom organiza anual cu tinerii " modelati " de mine in ultimii 28 de ani in Scoala de afaceri online Zalmoxiana - reuniti in Asociatia Arta Zalmoxa , sunt proiecte pentru reconstructia din temelii a Romaniei reintregite, unde Omenia si Bunul Simt devin Legi.


La baza proiectelor sunt invatamintele si principiile celor din " Avangarda de sacrificiu " - adica Mosii si Stramosii nostri, Sfintii si Eroii Neamului nostru !!!!



Sute de Declaratiile de Unire, asa cum sunt cele pe care cu mare placere vi le-am daruit in aceasta seara, sunt semnate de calugarii de la Schiturile Romanesti de pe Sfantul Munte Athos, de oameni de afaceri Romani, de participantii la cele doua Simpozioane, de calugrai si preoti de la Manastirile din Oltenia, de Romani din dispora si de foarte multi patrioti ce traiesc de-o parte si de alta a Prutului.


Ne punem mari sperante intr-o colaborarea eficenta, responsabila si continua, cu Dumneavoastra !!!!


Stim cu certitudine ca menirea Neamului nostru pe pamant, este aceea de a-i insanatosi pe toti ceilalti !


http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/24034-Prof-Univ-Dr-Ioan-Aurel-Pop-un-Bun-Roman?highlight=aurel
https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop



Maica Satreta de la Manastirea Carcea a avut dreptate...


DOAMNE AJUTA !



Cu un deosebit respect,

[Adrian Pop]

Cu un deosebit respect,
Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
https://external.fotp3-3.fna.fbcdn.net/safe_image.php?w=100&h=100&url=https%3A%2F%2Fuzp.org.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2018%2F08%2Fimg-20170111-185616-465x390-300x223.jpg&cfs=1&upscale=1&fallback=news_d_placeholder_publisher_square&_nc_hash=AQBa1IUDBpsizoOp

(http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/24034-Prof-Univ-Dr-Ioan-Aurel-Pop-un-Bun-Roman?highlight=aurel&fbclid=IwAR3tL_2ax9PuZWzbeqw_WoErpPzK8PTxFWjnXCuX6 mEHmfJYZoSqDOugt70)

SFATULBATRANILOR.RO



Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop - un Bun Roman (https://l.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.sfatulbatranilor.ro%2Fthr eads%2F24034-Prof-Univ-Dr-Ioan-Aurel-Pop-un-Bun-Roman%3Fhighlight%3Daurel%26fbclid%3DIwAR3XD0wp-joZo7qsNDTdp4zQOpjI3sYYJtSj67AFOLd3fZmUUdM2HLZI32M&h=AT3sihRm_XjuhOH9Bi37Kicuw-Ww4KMtHaDl3c4yjH1W7T4Gg3jS2dMLiR_e916LzyBcUSYbvdji KvxwhdJyazW6TwhkfhXFofHNaQ1wGXaqgIeRDIOUS14JezKXyF scD_xbA8Y)














Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · Şterge previzualizarea (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 7 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p320x320/46065716_1928095707279706_4287777954538192896_n.jp g?_nc_cat=106&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=171e6c9e65e5dc3506ea2924ecaf6f4b&oe=5C7FFE96
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928095703946373&set=p.1928095703946373&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 7 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p526x296/46210875_1928095997279677_2603896426542923776_n.jp g?_nc_cat=102&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=6d02cae6f4179416871e16131a23b2f9&oe=5C7D13F2
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928095993946344&set=p.1928095993946344&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 6 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p526x296/46163148_1928096760612934_5288435687316520960_n.jp g?_nc_cat=101&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=af28874ae0617a2530e9f4c7e2670c3b&oe=5C7310F8
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928096757279601&set=p.1928096757279601&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 5 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/q83/p526x296/46176188_1928097030612907_8936629617763024896_n.jp g?_nc_cat=105&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=8ad0a67e3b3adf6393293098e6b7a409&oe=5C84D10C
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928097027279574&set=p.1928097027279574&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)
· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 5 min








https://scontent.xx.fbcdn.net/v/t1.0-1/p32x32/18119408_638577552992803_570178857666129804_n.jpg? _nc_cat=100&_nc_ad=z-m&_nc_cid=0&_nc_ht=scontent.xx&oh=73872000b0cf50601f180e0b563acb9d&oe=5C6BF2E3
(https://www.facebook.com/gheorghe.sorindan)
Gheorghe Sorin Dan (https://www.facebook.com/gheorghe.sorindan) RESPECT...
1
(https://www.facebook.com/ufi/reaction/profile/browser/?ft_ent_identifier=1928050110617599_19280987439460 69&av=100002378853251)

Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)


Îmi place (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)

Îmi place





Ador





Haha





Uau!





Tristeţe





Furie










· Răspunde (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#) · 3 min








https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-1/c17.5.64.64/p74x74/229470_100879536668008_8227306_n.jpg?_nc_cat=109&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdd06619fc94b017cd46f6c8e060abe0&oe=5C75A4A2 (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
Adrian Pop (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop?fref=ufi)
https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/p240x240/46096484_1928100237279253_906578471319240704_n.jpg ?_nc_cat=103&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=7f12ed092d093e141bd2e36fea87a079&oe=5C831A04
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1928100233945920&set=p.1928100233945920&type=3)


Administrează (https://www.facebook.com/zalmoxa.adipop#)

[zamfir_catalin]

https://www.youtube.com/watch?v=D6c-qNtQWBQ&feature=youtu.be

[latan.elena]

Ioan-Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, ţara are nevoie de o vlagă nouă şi de energii de viitor

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a afirmat marţi, la Universitatea din Craiova, unde i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa, că în anul Centenarului Marii Uniri, ţara are nevoie de o vlagă nouă şi de energii de viitor ivite din adâncuri, subliniind că românii uită câteodată că sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi trebuie să se poate cu demnitate.După primirea titlului de Doctor Honoris Causa, ca răspuns la Laudatio prezentat de decanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale, Sorin Liviu Damean, academicianul Pop a susţinut disertaţia cu titlul "Oltenia şi vocaţia unităţii româneşti" pornind de la ideea că, de multe ori, atunci când se evocă făurirea edificiului naţional român modern, pe lângă alte erori, se face una care le pare multora minoră, demnă de trecut cu vederea: "se vorbeşte despre unirea Munteniei şi Moldovei de la 1859!"."Întrebarea care îmi vine în minte imediat este: dar cu Oltenia ce s-a întâmplat şi de ce Theodor Aman a pictat &#39;Hora Unirii de la Craiova&#39;? Am primit recent şi un răspuns ingenuu de la un coleg oltean (avem în universitate profesori foarte buni din Oltenia), care mi-a spus: &#39;Oltenia este subînţeleasă, fiindcă ea este peste tot&#39;. Fireşte, se mai face şi altă eroare: se zice Unirea Moldovei cu Ţara Românească. Fals! Şi Moldova era ţară românească şi Moldova nu s-a unit ca să se topească în Ţara Românească. S-au întâmplat, fireşte, anumite lucruri care au tulburat boierimea moldovenească şi nu numai (Iaşiul, dintr-o capitală înfloritoare, nu a mai fost chiar ce fusese înainte), dar s-a răzbunat Moldova, cum s-au răzbunat şi alte provincii când s-a încercat un centralism care nu era de bonton. Şi s-a răzbunat prin înfiinţarea primei universităţi moderne a ţării la Iaşi, nu la Bucureşti, şi prin marea mişcare de la Junimea, care a început la Iaşi şi acolo şi-a trăit perioada de glorie. Prin urmare, şi Oltenia are dreptul la răzvrătire atunci când este ignorată. Dincolo de aceste erori şi ironii, şi Oltenia era ţară românească şi nu trebuie uitată, pentru că era numită Valahia Mică. Ce fel de ţară românească a fost Oltenia în salba de ţări româneşti invocate des de Nicolae Iorga şi de alţi istorici? A fost una de prim-plan", a spus istoricul Ioan-Aurel Pop.Potrivit preşedintelui Academiei Române, în Oltenia s-a produs una dintre cele mai intense şi mai îndelungate romanizări din întreg spaţiul românesc, dintre toate regiunile cucerite de romani la nord de Dunăre, iar un argument pentru vigoarea latinităţii oltene este şi folosirea perfectului simplu, care este conservat aproape la fel ca în limba latină (fui, fuisti, fuit etc.)."Se ştie că sistemul verbal este coloana vertebrală a oricărei limbi evoluate, iar sistemul verbal românesc vine în dreaptă moştenire din latină, mai ales din latina populară, vorbită de toţi coloniştii, indiferent din ce parte a imperiului veneau. În graiul oltenesc, frecvenţa verbelor şi a modurilor şi timpurilor verbale preluate din latină este sensibil mai mare decât în multe alte regiuni ale ţării", a explicat Pop.În cadrul lecţiei de istorie, Ioan-Aurel Pop a precizat şi faptul că de la 60.000 de km pătraţi cât avea Ţara Românească supusă otomanilor în jurul lui 1821, în 100 de ani ţara a ajuns la aproape 300.000 km pătraţi."Nicio ţară europeană nu a reuşit această performanţă. Şi a reuşit pe fondul etnic românesc. Românii erau şi atunci şi mai sunt şi acum, cu toate risipirile noastre, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Câteodată uităm acest lucru şi ca urmare ne purtăm cu laşitate, în loc să ne purtăm cu demnitate. Suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi treaba asta ne dă anumite atuuri în raport cu alte popoare. Pentru că aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, în ciuda proclamaţiilor de egalitate, cei mari îi conduc pe cei mici. Uitaţi-vă la Uniunea Europeană, uitaţi-vă la NATO, uitaţi-vă la Organizaţia Naţiunilor Unite, unde sunt membri permanenţi în Consiliul de Securitate, membri nepermanenţi, voturile sunt egale şi nu prea", a spus el.La finalul disertaţiei, academicianul a precizat că a face elogiul României Întregite la Craiova este ca şi cum ai invoca "esenţele din nucleul lor şi românitatea din rădăcinile sale", iar în anul Centenarului Marii Uniri, ţara are nevoie de "o vlagă nouă şi de energii de viitor ivite din adâncuri"."Trebuie să umblăm aievea pe străzile Craiovei, să mergem la Horezu, la Surpatele, la Bistriţa, la Arnota ori la Dintr-un Lemn, ca să pipăim istoria şi credinţa, să trecem de la Celei prin Caracal până spre Vânju Mare, să coborâm de la Târgu Jiu până spre Turnu Severin, ca să ne întâlnim cu strămoşii romani, ori de la Râmnicu Vâlcea până spre Drăgăşani şi Slatina, ca să înţelegem cântecele Mariei Tănase, să mirosim liliacul de la Ponoare şi bujorii de pe vârful Păpuşa, ca să ne rugăm la Vodiţa şi la Tismana şi să binecuvântăm Jiul, Gilortul şi Oltul, grâul şi via, să mâncăm pâine-n ţest şi să bem rouă de pe florile câmpiei Romanaţilor. Toate acestea, făcute cu spirit de ceremonie, ne vor revigora energiile, ne vor face să trăim aievea Marea Unire şi să cinstim ţara asta - în loc s-o nimicnicim -, fiindcă ea nu este a noastră, ci a urmaşilor noştri, în veacul vecilor", a încheiat preşedintele Academiei Române. AGERPRES/(A - autor: Maria Mitrică, editor: Antonia Niţă, editor online: Gabriela Badea)

[Adrian Pop]

Despre Ioan Aurel Pop (https://ioncoja.ro/despre-ioan-aurel-pop/)
19 noiembrie 2018
de Ion Coja (http://ioncoja.ro/)
Doctrină naţionalistă (https://ioncoja.ro/categoria/doctrina-nationalista/) , Textele altora (https://ioncoja.ro/categoria/textele-altora/)
10 comentarii (https://ioncoja.ro/despre-ioan-aurel-pop/#disqus_thread)


Omul acesta ne
> poate fi unul providential, daca am inteles necesitatea asta
> si l-am propulsa ca „baza” la care sa ne aliniem
> ca partide/grupuri/asociatii/ indivizi aspirand la
> redresarea si prosperitatea Tarii.
> Lucruri mai puțin știute
> despre noul președinte al Academiei Române, prof.
> Ioan-Aurel Pop:
Om de mare modestie, preferă mersul pe jos,
> vorbește cu oamenii și are o slăbiciune pentru poezia lui
> Octavian Goga. Provine dintr-un neam de preoți și
> țăran iÎn Joia Mare, Academicienii români și-au ales noul
> președinte, în persoana Rectorului
> Universității Babeș – Bolyai, profesorul Ioan-Aurel Pop.
> Cunoscut pentru istoria pe care o promovează și în care
> crede cu atâta dăruire, prea puțin se cunoaște despre
> omul Ioan – Aurel Pop. Singur la părinți, Ioan-Aurel Pop
> s-a născut pe 1 ianuarie 1955, la Sântioana, lângă
> Gherla, ca unic fiu al părinților săi, oameni simpli din
> Transilvania: tatăl era șofer și mama țesătoare.
> Conform lui Ioan Lumperdean, prieten de-o viață cu
> rectorul Universității Babeș – Bolyai din Cluj Napoca,
> Ioan-Aurel Pop își are obârșia într-un neam de preoți
> și de țărani. „Pleacă de la străbunii lui, cu
> care se mândrește, țărani iobagi din Câmpia
> Transilvaniei, și dintr-o familie de preoți. De aici vine
> și numele Pop. Cred că de la cele două ramuri – de
> țărani și de preoți – a primit genetic două lucruri pe
> care le-a păstrat și le-a amplificat de-a lungul timpului:
> seriozitatea în muncă și căldura sufletească, pentru
> că este un om de o deosebită căldură sufletească”,
> spunea prof. univ. dr. Ioan Lumperdean pentru Citynews.ro.
Acesta povestește că Ioan – Aurel
> Pop este un om simplu, de mare bunătate sufletească și cu
> vocație de dascăl. „Recită, cântă frumos și
> dansează bine, merge pe jos în proporție de 80-90%, nu cu
> mașina, face cumpărături, ca orice om normal, vorbește
> cu oamenii – o foarte mare calitate. Îi place și câte
> un pahar de bere, de vin mai ales”, spunea
> acesta.
Noul președinte al Academiei este un
> om care a învățat foarte bine la școală, fiind
> înzestrat cu o memorie ieșită din
> comun. „Eram 34-35 în an, toți eram
> într-o luptă pentru calitate. Ultima medie de admitere la
> facultate a fost 8,33. Prima medie de admitere a fost 9,66,
> a lui Ioan-Aurel Pop. Când am terminat facultatea, ultima
> medie era 9,20 și prima medie era 10,00, a lui Ioan-Aurel
> Pop. Noi îi spuneam premiantul. Nu știu exact dacă în
> școala generală și în liceu a avut numai medii de 10,
> dar știu că a terminat Liceul «Andrei Șaguna» din
> Brașov cu diplomă de merit, care cred că se dădea numai
> dacă erai cu 10. Și a terminat facultatea în 1979 cu
> diplomă de merit, cu 10,00.
În facultate, la un examen foarte greu, la un profesor deosebit de pregătit și de
> exigent, Samuel Goldenberg, era să ia un 9. Profesorul era
> foarte chițibușar. Noi aveam de citit foarte multă
> bibliografie, mii de pagini, 12-15 cărți erau nimic. Și
> după ce trăgeai subiectele și răspundeai, profesorul
> spunea că trecem pe bibliografie și începea să-ți pună
> întrebări. Văzând că Ioan-Aurel Pop știe tot, îl
> întreabă dintr-o carte a sa, a profesorului, despre un
> olandez spre Indii. Era un olandez care a plecat spre Indii,
> a eșuat expediția, o chestie nesemnificativă. Ne-am uitat
> apoi în carte și era un pasaj de 10 rânduri. Îl văd pe
> prietenul meu Ioan-Aurel Pop că începe să transpire
> puțin și memoria lui foarte solidă seta și reseta. La un
> moment dat spune: știu, domnule profesor, este Van Olmen.
> Și explică ce s-a întâmplat cu expediția. La care,
> profesorul spune: n-am ce face, trebuie să-ți dau 10”, a
> continuat acesta.
>
> Lumperdean a explicat că reputatul istoric are
> o slăbiciune pentru poezie, în special pentru Octavian
> Goga, cel supranumit „sufletul Ardealului”: „Ce m-a
> impresionat la prima întâlnire: știa sute de versuri din
> Coșbuc, Alecsandri, Goga, Eminescu, Blaga. Avea și are o
> slăbiciune pentru Goga. Îi plăcea să recite Dăscălița și-i plăcea să
> cânte cântecul pe versuri de Goga, cu Laie
> Chioru”. Cunoscător a cinci limbi străine,
> Ioan – Aurel Pop este căsătorit și are o fiică. „Cred
> că Ioan-Aurel Pop numai prin fapte bune se identifică. Pot
> să greșesc, pot să fiu subiectiv, că-s prietenul lui
> de-o viață, dar nu știu să fi făcut ceva rău omul
> acesta”, a mai spus prof. univ. dr. Ioan Lumperdean pentru
> sursa citată.

ARTICOLE RELAȚIONATE
Acad. Ioan Aurel Pop, despre „înjurătorii de serviciu ai
> României” apăruți după ’90https://www.activenews.ro/
> cultura/Acad.-Ioan-Aurel-Pop- despre-%E2%80%9Einjuratorii-
> de-serviciu-ai-Romaniei- aparuti-dupa-90-Sa-spui-ca-
> romanii-n-au-fost-buni-de- nimic-ca-limba-romana-i-buna-
> doar-de-injuraturi-ca-avem-o- istorie-formata-doar-din-
> mituri…e-GENOCID-cultural-
> 147859 Profesorul Ioan Aurel Pop: Decidenții politici nu
> sunt oameni de stat!https://www.activenews.ro/
> stiri-social/Profesorul-Ioan- Aurel-Pop-Decidentii-politici-
> nu-sunt-oameni-de-stat-Ei-se- gandesc-la-sine-nu-la-
> prosperitatea-acestei-tari.-E- o-imensa-rusine-sa-nu-i-mai-
> invatam-pe-romani-de-ce-sunt-
> romani-140121

[latan.elena]

PROF. IOAN AUREL POP: „INDOBITOCIREA GENERAȚIILOR VIITOARE PRIN ELIMINAREA CULTURII NAȚIONALE ȘI GENERALE DIN EDUCAȚIE: NU MAI ȘTIU CE SĂ CREADĂ DESPRE MIHAI VITEAZUL, DESPRE BĂLCESCU ȘI KOGĂLNICEANU, DAR ȘTIU SIGUR DE HARRY POTTER, DE RĂZBOIUL STELELOR”

https://uti24.ro/wp-content/uploads/2018/05/Ioan-Aurel-Pop-864x450.jpg

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.
În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.
„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.



De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.
Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.
„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.



Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.
„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.
Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.



„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.
Iată discursul integral:
La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.



Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.
Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.



Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
Sursa (http://www.poatenustiai.ro/prof-ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie-nu-mai-stiu-ce-sa-creada-despre-mihai-viteazul-despre-balcescu-si-kogal/)

[latan.elena]

Ioan Aurel Pop îi dă replica lui Lucian Boia: DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI. Despre propaganda neagră a celor ca Boia: „Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie nu trebuie să ne poată copleși”

http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/01/Ioan-Aurel-Pop-la-Patriarhie-de-Unirea-Principatelor-Romane-2019-840x420.jpg


http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/01/Lucian-Boia-Stefan-cel-Mare-era-moldovean.png


Lucian Boia, prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE (http://www.ziaristionline.ro/2019/01/17/exclusiv-stenogramele-colegiului-cnsas-in-cazul-atacului-gds-la-ioan-aurel-pop-s-au-furat-documente-din-arhiva-cazul-boia-si-securitatea-cum-a-ajuns-lucian-boia-de-la-die-si-cie-la-sie-si-cns/), afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea „moldovenește” și nu limba română. Elucubrația a devenit deliciul presei „moldoveniste” de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești. Dacă n-ați știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV, preluată de pe pagina FB „Limba moldovenească” (captură mai sus) și alta de la un organ rusesc din Basarabia.


Atât cu o zi înainte, la conferința de la Institutul de Arhitectură (http://www.ziaristionline.ro/2019/01/25/ioan-aurel-pop-a-fi-nationalist-inseamna-a-ti-iubi-propria-natiune-si-a-le-iubi-si-pe-celalalte-sa-comunicam-suflet-catre-suflet-video-presedintele-academiei-romane-intr-o-conferinta-extraordi/) (video mai jos) cât și chiar de ziua Unirii Principatelor Române, profesorul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a ținut să pună capăt acestor enormități, printr-un discurs doct, susținut în Dealul Patriarhiei, pe care îl prezentăm integral în continuare. Istoricul Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, anul trecut, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara (http://news.umfiasi.ro/academician-ioan-aurel-pop-macar-in-acest-an-al-centenarului-sa-ne-simtim-cu-totii-moldoveni-ca-sa-fim-mai-buni-romani/) că distincția dintre moldoveni și români, cultivată, în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”. Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea în acest an, peste Prut, al lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. „Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”. (Z.O.)

Discurs rostit joi, 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

Unirea politică sau de când sunt românii români


http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/01/Ioan-Aurel-Pop-la-Patriarhie-de-Unirea-Principatelor-Romane-2019.jpg (http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/01/Ioan-Aurel-Pop-la-Patriarhie-de-Unirea-Principatelor-Romane-2019.jpg)Foto: Mircea Florescu / Basilica.ro

de Ioan Aurel Pop

De sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor din 1859 ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată. De cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori se evocă fapte, procese istorice, personalități, fără cunoașterea suficientă a trecutului. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Nu demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul „Adevărul”, care are o îndelungată tradiție de minciună și ticăloșie la adresa românilor, încă de pe când se numea „Scînteia” și era condus de Silviu Brucan (https://evz.ro/brucan-walter-roman-grup-dialog-social-liiceanu-plesu.html), iar articolul în cauză se bazează pe „teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas (https://evz.ro/gds-fondat-de-andrei-plesu-si-gabriel-liiceanu-impreuna-cu-un-a.html) și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF (http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2014/04/istoria.pdf) – Nota Redacției].

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate. Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe. Dacă articolul s-ar fi chemat „Unirea Moldovei și Țării Românești la 1859” numărul curioșilor ar fi scăzut, se pare, considerabil. Mijloacele de difuzare în masă au logica și scopurile lor, pe când cunoașterea istorică, adică dezvelirea vieții oamenilor de odinioară, se derulează după cu totul alte rânduieli.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit. Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.
Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale. Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens. Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni. Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.
Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești. La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini. Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri. Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.
Sursa: Ioan Aurel Pop / FB (https://www.facebook.com/ioanaurel.pop)

Preluare: Ziaristi Online (http://www.ziaristionline.ro/2019/01/26/ioan-aurel-pop-ii-da-replica-lui-lucian-boia-de-cand-sunt-romanii-romani-despre-propaganda-neagra-a-celor-ca-boia-acest-sentiment-de-ticalosire-si-de-nimicnicie-nu-trebuie-sa-ne-poata-coplesi/)

http://www.ziaristionline.ro/2019/01/26/ioan-aurel-pop-ii-da-replica-lui-lucian-boia-de-cand-sunt-romanii-romani-despre-propaganda-neagra-a-celor-ca-boia-acest-sentiment-de-ticalosire-si-de-ni

[latan.elena]

Ioan Aurel Pop despre Românul Absolut: Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Eminescu şi Transilvania – Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale

http://www.mihai-eminescu.ro/wp-content/uploads/2019/01/Ioan-Aurel-Pop-Eminescu-1024x707.jpg


Eminescu şi Transilvania

(sau Elogiul culturii naţionale româneşti)


de Acad. Ioan-Aurel Pop


Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn1). De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn2). Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn3) etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi.

Mesajul lucrării menţionate[4] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn4) (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn5). Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională.Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn6). La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn7)

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”[8] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftn8). Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.
Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!

[1] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref1) George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.

[2] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref2) Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.

[3] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref3) Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000.

[4] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref4) Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF (http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2014/04/istoria.pdf) -, București, 2002.

[5] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref5) Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației.

[6] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref6) G. Călinescu, op. cit., p. 153.

[7] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref7) Ibidem, p. 280-281.

[8] (https://vasilegogea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#_ftnref8) Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.
____________________
Sursa:http://www.mihai-eminescu.ro/ioan-au...erinta-de-15-i (http://www.mihai-eminescu.ro/ioan-aurel-pop-despre-romanul-absolut-eminescu-este-in-sine-elogiul-si-lauda-poporului-roman-eminescu-si-transilvania-conferinta-de-15-i)

[latan.elena]

http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/03/Ioan-Aurel-Pop-Pre%C8%99edinte-al-Rom%C3%A2niei-725x420.jpg


Acad. Ioan Aurel Pop: Adevărul despre TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA


În contextul apariției misterioase a unui Dosar (http://www.ziaristionline.ro/2019/03/10/victor-roncea-dosarul-moscova-2-nu-aduce-nimic-nou-totul-despre-tezaurul-roman-de-la-moscova-prima-si-cea-mai-importanta-investigatie-din-1934-a-lui-mihail-romascanu-pdf/) cu documente ale Băncii Naționale a României despre Tezaurul României de la Moscova, redăm aici excepționala expunere a profesorului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române și totodată al Comisiei române pentru Tezaur, așa cum a fost publicată în anul Centenar de EVZ (http://www.evz.ro/), în care reputatul istoric conchide: “Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete”.

http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/03/Dosar-Antonescu-Tezaurul-Romaniei-BNR-Victor-Roncea.jpg (http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2019/03/Dosar-Antonescu-Tezaurul-Romaniei-BNR-Victor-Roncea.jpg)

Tezaurul României de la Moscova

Contextul istoric

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante. Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să câștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept! La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră. Până la urmă – ascultând și de glasul opiniei publice – România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro- Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus. Soarta a vrut însă ca România să obțină mai mult decât putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300 000 de km pătrați. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

Presați de nemți, ne-am aruncat în brațele rușilor

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfârșească – cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare, datorie, patrie etc. Elitele românești, dar și o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului. Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. – cum au tendința să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute. Acum un secol, micile țări și popoare gândeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare. Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”. Prin acest război, în care atâția deai noștri au murit, ne-am mântuit ca popor, reușind să ne câștigăm dreptul la un regat de 300 000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.
O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

Românii ardeleni îngenuncheau de bucurie

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într- o luptă inegală) și România. În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor. Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași. Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică. Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.
S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținând unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare. S-au trimis, pe lângă aurul BNR, colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara BNR, Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, CEC-ul, Arhivele Naționale. După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

Averea României în cifre

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României.
La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

Nicolae Titulescu a făcut nefericita propunere

Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor. Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23–27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia. Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (CEC) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

1935 – prima restituire

Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a URSS, lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început. Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sângele poporului”. Totuși, în condițiile nevoii URSS de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

Documente, hărți, cărți rare. Nici un gram de aur

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

1956 – a doua restituire

doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, când, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică. În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Cloșca și puii de aur se întorc acasă

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1. 350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane. Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul BNR, format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămâneau nerestituite.

De ce am dus aurul în Rusia și nu în Anglia?

Firește, azi, multă lume se întreabă – în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor românoruse de după Al Doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt câteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute:
1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” – simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon;
2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin;
3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru;
4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).
Rușii o țin sus și tare că Tezaurul s-a pierdut în timpul războiului

În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”. Din momentul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016. Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace până în perioada comunistă, pe când partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului.
Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial etc., când funcționa în Rusia un alt regim politic. Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic – mai ales partea de aur aparținând BNR – fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare. Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935, 1956), făcute de partea rusă. Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive. Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică. Conform unor estimări, valoarea actuală a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari SUA. [Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la 4-5 miliarde de dolari – Nota. Red.]

Datorie de onoare față de țară

Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete. Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema.
Personal, nu cred că vreun guvern al României – de orice orientare politică ar fi acesta – ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova. De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat – inclusiv în vremea regimului comunist – și-au predat unul altuia Dosarul tezaurului, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară.

Acad. Ioan Aurel Pop

Ziaristi Online (http://www.ziaristionline.ro/2019/03/18/acad-ioan-aurel-pop-adevarul-despre-tezaurul-romaniei-de-la-moscova/)

Sursa:http://www.ziaristionline.ro/2019/03/18/acad-ioan-aurel-pop-adevarul-despre-tezaurul-romaniei-de-la-moscova/?fbclid=IwAR1vlKiAJ95szvU3va1O6oFW2pTRtytH3GwgItIo DWSsizL4FTfdiccsZgs