latan.elena
05.08.2018, 23:23
Lacrimile lui Marin Preda. „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ”
În acea zi de 5 august din alt secol, când s-a născut Marin Preda, Siliştea-Gumeşti era doar un sat pierdut în timp şi spaţiu, unde nu era loc pentru altceva decât munca la câmp, soare torid vara şi frig crâncen iarna, unde familii numeroase se luptau să supravieţuiască.
https://www.ziarulmetropolis.ro/wp-content/themes/ziarulmetropolis/tim.php?src=https://www.ziarulmetropolis.ro/wp-content/uploads/2016/08/marin-preda-114400l-poza.jpg&w=815&h=500 (https://www.ziarulmetropolis.ro/lacrimile-lui-marin-preda-marin-era-un-tip-perfect-ca-om-ca-barbat-ca-amant-ca-sot/)
În această lume, în anul 1922, s-a născut Marin Preda. Preda, după numele mamei, Joița Preda, care nu se căsătorise legal cu tatăl lui, Tudor Călărașu, pentru ca Joița să poată primi în continuare pensie de văduvă de război, după prima căsătorie. În această casă cu mulți copii, din Siliștea-Gumești, localitate care peste ani avea să devină un fel de mic centru al românismului, așa cum i-a re-construit coordonatele cel care va deveni cel mai important scriitor al epocii sale… Marin Preda, nu e un secret pentru nimeni, a pus în povestea lui Niculae, micul personaj din „Moromeții”, bucăți importante din biografia lui din anii copilăriei, inclusiv povestea atât de vehiculată a premiului I cu coroniță.
Tatăl lui nu înțelege de la început cât de importantă este școala pentru copil și nici nevoia lui de cărți și preferă să-l trimită la treburi gospodărești, muncă la câmp sau păzitul vitelor, care-l fac de multe ori să absenteze de la școală. E cunoscut episodul în care tatăl își exprimă uimirea și neînțelegerea față de nevoia de… cărți, atunci când copilul merge într-un alt sat ca să le împrumute de la bibliotecă: „Cum adică? Să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…”.
Traseul spre viața de scriitor, o viață cu multe tenebre și care s-a sfârșit cu o moarte suspectă în vila de la Mogoșoaia, pe 16 mai 1980, la puțină vreme după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a început cu… școala de învățători. În aprilie 1942, la 20 de ani, debutează în ziarul Timpul. Și din acest moment drumul îi este deschis.
De apariția romanului „Moromeții” se leagă unul dintre cele mai importante momente din viața lui… La 30 de ani, o cunoaște la cantina Uniunii Scriitorilor, pe cea care avea să devină marea lui iubire, Aurora Cornu, cu care relația avea să înceapă însă doi ani mai târziu, la mare. O poveste care a început furtunos, cu o cerată pe o cameră de hotel… A cerut-o în căsătorie a doua zi… Ei i se datorează la ceva timp apariția „Moromeților” al cărui manuscris l-a descoperit într-un sertar și l-a îndemnat să-l publice.
Cei patru ani de căsnicie care au urmat au însemnat o viață. Iar despre această viață, Aurora Cornu, revenită în urmă cu câțiva ani în România, mi-a povestit într-o seară, pe celebra terasă de la Uniunea Scriitorilor, care încă exista pe-atunci… „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.
„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu…” Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”
„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”
Acum, la o distanță considerabilă în timp, Aurora Cornu a ales să dea spre publicare scrisorile lui Marin Preda către ea. „Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris…. Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie… Nu am sfâşiat nicio intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară…”
Iată una dintre scrisori, o adiere ca din cele mai frumoase pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”
Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: „Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.
A fost fericită cu Marin? „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise, amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…
CITIŢI ŞI:
SFÂRȘITUL LUI MARIN PREDA. 38 DE ANI DE LA MOARTEA AUTORULUI MOROMEȚILOR
(https://www.ziarulmetropolis.ro/sfarsitul-lui-marin-preda-38-de-ani-de-la-moartea-autorului-morometilor/)
Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/lacrimile-lui-marin-preda-marin-era-un-tip-perfect-ca-om-ca-barbat-ca-amant-ca-sot/
În acea zi de 5 august din alt secol, când s-a născut Marin Preda, Siliştea-Gumeşti era doar un sat pierdut în timp şi spaţiu, unde nu era loc pentru altceva decât munca la câmp, soare torid vara şi frig crâncen iarna, unde familii numeroase se luptau să supravieţuiască.
https://www.ziarulmetropolis.ro/wp-content/themes/ziarulmetropolis/tim.php?src=https://www.ziarulmetropolis.ro/wp-content/uploads/2016/08/marin-preda-114400l-poza.jpg&w=815&h=500 (https://www.ziarulmetropolis.ro/lacrimile-lui-marin-preda-marin-era-un-tip-perfect-ca-om-ca-barbat-ca-amant-ca-sot/)
În această lume, în anul 1922, s-a născut Marin Preda. Preda, după numele mamei, Joița Preda, care nu se căsătorise legal cu tatăl lui, Tudor Călărașu, pentru ca Joița să poată primi în continuare pensie de văduvă de război, după prima căsătorie. În această casă cu mulți copii, din Siliștea-Gumești, localitate care peste ani avea să devină un fel de mic centru al românismului, așa cum i-a re-construit coordonatele cel care va deveni cel mai important scriitor al epocii sale… Marin Preda, nu e un secret pentru nimeni, a pus în povestea lui Niculae, micul personaj din „Moromeții”, bucăți importante din biografia lui din anii copilăriei, inclusiv povestea atât de vehiculată a premiului I cu coroniță.
Tatăl lui nu înțelege de la început cât de importantă este școala pentru copil și nici nevoia lui de cărți și preferă să-l trimită la treburi gospodărești, muncă la câmp sau păzitul vitelor, care-l fac de multe ori să absenteze de la școală. E cunoscut episodul în care tatăl își exprimă uimirea și neînțelegerea față de nevoia de… cărți, atunci când copilul merge într-un alt sat ca să le împrumute de la bibliotecă: „Cum adică? Să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…”.
Traseul spre viața de scriitor, o viață cu multe tenebre și care s-a sfârșit cu o moarte suspectă în vila de la Mogoșoaia, pe 16 mai 1980, la puțină vreme după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a început cu… școala de învățători. În aprilie 1942, la 20 de ani, debutează în ziarul Timpul. Și din acest moment drumul îi este deschis.
De apariția romanului „Moromeții” se leagă unul dintre cele mai importante momente din viața lui… La 30 de ani, o cunoaște la cantina Uniunii Scriitorilor, pe cea care avea să devină marea lui iubire, Aurora Cornu, cu care relația avea să înceapă însă doi ani mai târziu, la mare. O poveste care a început furtunos, cu o cerată pe o cameră de hotel… A cerut-o în căsătorie a doua zi… Ei i se datorează la ceva timp apariția „Moromeților” al cărui manuscris l-a descoperit într-un sertar și l-a îndemnat să-l publice.
Cei patru ani de căsnicie care au urmat au însemnat o viață. Iar despre această viață, Aurora Cornu, revenită în urmă cu câțiva ani în România, mi-a povestit într-o seară, pe celebra terasă de la Uniunea Scriitorilor, care încă exista pe-atunci… „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.
„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu…” Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”
„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”
Acum, la o distanță considerabilă în timp, Aurora Cornu a ales să dea spre publicare scrisorile lui Marin Preda către ea. „Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris…. Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie… Nu am sfâşiat nicio intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară…”
Iată una dintre scrisori, o adiere ca din cele mai frumoase pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”
Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: „Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.
A fost fericită cu Marin? „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise, amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…
CITIŢI ŞI:
SFÂRȘITUL LUI MARIN PREDA. 38 DE ANI DE LA MOARTEA AUTORULUI MOROMEȚILOR
(https://www.ziarulmetropolis.ro/sfarsitul-lui-marin-preda-38-de-ani-de-la-moartea-autorului-morometilor/)
Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/lacrimile-lui-marin-preda-marin-era-un-tip-perfect-ca-om-ca-barbat-ca-amant-ca-sot/