Adrian Pop
05.02.2012, 00:43
Constantin Argetoianu
Constantin Argetoianu (1871, Craiova — 6 februarie 1952, Sighet) a fost un om politic român şi prim-ministru al României între 28 septembrie 1939 şi 23 noiembrie 1939 din partea Partidului Naţional Liberal. După studii universitare la Paris, intră în diplomaţie. Din 1898 până la declanşarea Primului Război Mondial, Argetoianu a fost ataşat, secretar, prim-secretar, consilier la legaţiile române din Constantinopol, Roma, Viena, Paris. A fost, de asemenea, şi şeful delegaţiei române la preliminariile de pace de la Buftea, din 1918, la sfârşitul primului Război Mondial. A fost şi un bogat om de afaceri, director şi acţionar la numeroase companii.
A fost arestat de comunişti şi închis la Închisoarea Sighet, împreună cu importanţi lideri ai PNL şi alte personalităţi marcante ale României interbelice. A murit fără judecată, la închisoarea Sighet în anul 1952. (După alte surse [1],[2] în aprilie 1955).
Editura Humanitas a publicat un volum de memorii intitulat Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, editat şi cu o prefaţă de Stelian Neagoe, o analiză a societăţii din România, cunoscută pentru criticile sale aspre aduse mai multor figuri politice româneşti.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
de la Enciclopedia României
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Argetoianu
Constantin Argetoianu
de la Enciclopedia României
Salt la: navigare, căutare
Constantin Argetoianu
Născut 3 martie 1871, Craiova
Decedat 6 februarie 1955, Sighet
Ocupaţie om politic, jurist, medic, diplomat
Preşedintele
Senatului României
Mandat
15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
--------------------------------------------------------------------------------
Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939
--------------------------------------------------------------------------------
Mnistru de Interne
al României
Mandat
13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
--------------------------------------------------------------------------------
Partide Partidul Conservator
(1913 - 1918)
Partidul Poporului
(1918 - 1923)
Partidul Naţionalist al Poporului
(1924 - 1925)
Partidul Naţional Român
(1925 - 1926)
Partidul Naţional Liberal
(1927 - 1930)
Uniunea Agrară
(1932 - 1938)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)
Uniunea Naţională Muncă şi Refacere (1947)
Constantin Argetoianu (n. 3 martie 1871, Craiova - d. 6 februarie 1955, penitenciarul Sighet), jurist, medic, diplomat, om politic. După terminarea studiilor a urmat o carieră diplomatică, însă a renunţat la aceasta pentru a-şi face debutul în viaţa politică tumultuoasă a României. Constantin Argetoianu reprezintă portretul perfect al traseistului politic din perioada interbelică. Rămas în conştiinţa publică ca un „globe-trotter” politic, în drumul său către putere Argetoianu a făcut parte din opt partide politice, un record pentru istoria politică a României, schimbând deseori taberele pentru a-şi atinge scopul. Prin manevre abile şi jocuri de culise, a reuşit aproape întotdeauna să îşi atingă obiectivele, fiind numit în cele mai înalte funcţii din stat. A fost deputat, ministru, preşedinte al Senatului şi preşedinte al Consiliului de miniştri.
După venirea comuniştilor la putere s-a întors în mod surprinzător în ţară, încercând să-şi reia activitatea politică, însă a avut aceeaşi soartă ca şi ceilalţi demnitari interbelici, sfârşind tragic în temniţele comuniste. Totodată, Argetoianu se numără printre cei mai buni memorialişti politici, din lucrările căruia putem afla numeroase detalii din viaţa politică a României interbelice. A devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor întreprinderi şi bănci. Avea o moşie la Breasta (jud. Dolj), unde-şi petrecea o bună parte din timpul liber.
Cuprins [ascunde]
1 Originea. Studiile. Cariera diplomatică
2 Colaborarea cu Alexandru Averescu
3 Atentatul de la Senat. Interzicerea activităţii comuniştilor
4 Colaborarea cu Nicolae Iorga
5 „Guvernul Iorga - Argetoianu”
6 Discursuri politice
7 Dictatura Regală. Mandatul de prim-ministru
8 Ministru de Externe. Pierderile teritoriale din vara anului 1940
9 Tentativa de asasinat. Întoarcerea în ţară
10 Activitatea politică
11 Note
12 Opere selective
13 Bibliografie
Originea. Studiile. Cariera diplomatică
Era descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiul generalului Ion Argetoianu, fruntaş al Partidului Conservator. Studiile primare le urmează la Şcoala nr. 1 de băieţi „Obedeanu” din oraşul natal, după care pleacă la Bucureşti unde învaţă la trei licee de prestigiu: „Matei Basarab”, „Sfântul Sava”, „Sfântul Gheorghe”. Cursurile universitare le urmează la Paris (1888 - 1806), unde îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină. La 26 februarie 1898, Argetoianu îşi începe cariera diplomatică fiind admis în Centrala Ministerului Afacerilor Străine şi promovează rapid treptele ierarhice, de la ataşat la secretar şi consilier de legaţie. Este trimis în străinătate, la reprezentanţele României din Constantinopol (1898 şi 1903 - 1904), Roma (1898 - 1903), Viena (1904 - 1910) şi Paris (1910 - 1913). Ca medic, participă la Al Doilea Război Balcanic, apoi se înscrie în Partidul Conservator (1913), publicând broşura „Marea proprietate şi exproprierea”, în care pleda împotriva reformei agrare preconizate de Partidul Naţional Liberal.
Colaborarea cu Alexandru Averescu
În 1917, la Iaşi, a fost impresionat de generalul Alexandru Averescu, devenindu-i colaborator şi sfătuitor. În primul guvern Averescu (29 ianuarie - 27 februarie 1918), a fost numit ministru de Justiţie, însoţindu-l pe general la Buftea, unde, în zilele de 10 şi 11 februarie 1918, au discutat condiţiile păcii separate cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După semnarea tratatului preliminar, generalul depune mandatul cabinetului, iar pe 3 aprilie îşi formează propriul partid, Liga Poporului, la fondarea căruia Constantin Argetoianu a avut o substanţială contribuţie.
Conform programului noului partid, de această dată, Argetoianu susţinea votul universal, exproprierea moşiilor şi împărţirea lor la ţărani. Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Din notele politice ale lui Argetoianu putem desprinde impactul mesianic pe care personalitatea generalului o producea mai ales în rândul ţărănimii [1].
Pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu şi Partidul Poporului sunt chemaţi la putere de regele Ferdinand I, la sugestia fruntaşului liberal Ionel Brătianu, care miza pe marea popularitate a generalului [2]. În acest nou guvern, Constantin Argetoianu a primit portofoliul Ministerului de Finanţe, iar din 13 iunie, portofoliul Ministerului de Interne. În octombrie 1920, a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale.
Atentatul de la Senat. Interzicerea activităţii comuniştilor
Două luni mai târziu, Argetoianu s-a confruntat cu un nou moment dificil, anume atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, comis de Max Goldstein, care, animat de idei anarhiste, urmărea să distrugă „elita burgheziei” şi să contribuie la „victoria socialismului”. El a reuşit să pătrundă în sala Senatului şi să aşeze o bombă în spatele fotoliului prezidenţial. În explozie au murit Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Radu (de la Oradea), senatorul Spirea Gheorghiu şi a fost rănit grav generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului. În cele din urmă, Max Goldstein a fost prins în încercarea de a trece în Bulgaria şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în închisoare după o lungă grevă a foamei. Pe 12 mai 1921, ministrul de Interne a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă, act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari. Elaborase totul fără a înştiinţa guvernul sau măcar pe generalul Averescu.
După ce ordinele de rigoare fuseseră transmise, l-a informat pe general, iar acesta l-a avertizat: „În caz de insucces, vei trage natural consecinţele”. Miniştrii au fost convocaţi exact la ora când trebuia să înceapă acţiunea. În timpul dezbaterilor, s-a constituit o majoritate care dezaproba acţiunea. În toiul dezbaterilor, Argetoianu a dat telefon generalului Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, care l-a informat că i-a arestat pe comunişti. „M-am înapoiat la masa verde...până atunci nu deschisesem gura: Domnilor – şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu – domnilor, discuţiile dvs. sunt inutile; totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti sau la Jilava... Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!” Deplin încrezător în capacitatea lui politică, Argetoianu se ocupa deseori ca actele guvernului să obţină aprobarea Parlamentului. În iunie 1921, proiectul de lege agrară urma să fie adoptat, după ce suferise numeroase modificări. Unii deputaţi averescani erau nemulţumiţi, ameninţând că vor vota împotrivă. Argetoianu a venit în Cameră, unde urma votul nominal: „M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit unul să spună contra” [3].
Colaborarea cu Nicolae Iorga
Prin „grija” aceluiaşi Ionel Brătianu, Alexandru Averescu a fost nevoit să depună mandatul cabinetului pe 13 decembrie 1921. După pierderea puterii, Argetoianu a ajuns la concluzia că „steaua politică” a generalului Averescu se îndrepta spre apus, drept care, la 15 decembrie 1923 a decis să se proclame el preşedintele partidului. Tentativa nu a reuşit, deoarece, în mentalitatea publică, Partidul Poporului însemna Alexandru Averescu. Ca urmare, gruparea condusă de el s-a desprins din partid şi a încercat să îşi caute o nouă identitate politică. Astfel, în mai 1924, gruparea lui Argetoianu a fuzionat cu Partidul Naţionalist-Democrat, condus de savantul Nicolae Iorga, PND luându-şi denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului [4].
Argetoianu urmărea crearea unui mare partid de opoziţie, capabil să pună capăt dominaţiei liberale. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, care la 23 ianuarie 1925 lansase un apel către partidele din opoziţie pentru a colabora în vederea înlăturării guvernului Ion I. C. Brătianu. În februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii” [5]. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” [6]. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. În numai trei zile de negocieri, pe 8 martie, PNP a fost absorbit de Partidul Naţional Român, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte alături de Iuliu Maniu.
Constantin Argetoianu în uniforma de diplomat (1910)După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 - 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.
„Guvernul Iorga - Argetoianu”
Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).
Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice [7]. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri [8].
Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. În aceleaşi note politice, memorialistul relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar...». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul” [9]. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. Realitatea de la guvernare s-a dovedit neîndurătoare cu marele savant, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicoale Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul.
Discursuri politice
Constantin Argetoianu a decis să îşi fondeze propria formaţiune politică pe 6 iunie 1932, pe care a denumit-o Uniunea Agrară [10], iar din 8 octombrie 1936, a redenumit-o Partidul Agrar. Insuccesul din alegeri, l-a determinat pe Argetoianu să îşi reconsidere încă odată statutul politic. Prin discursurile sale milita pentru acordarea unor puteri sporite regelui în conducerea statului, încercând astfel să atragă atenţia şefului statului, în speranţa că îl va mai aduce încă odată la putere. Argetoianu aprecia că democraţia eşuase în România, partidele politice erau simple „coterii”, iar Parlamentul „o maşină de măcinat vânt”; democraţia era o noţiune variabilă, după ţări: la noi, ea însemna discursuri în opoziţie, critică şi făgăduieli, pentru ca, odată ajuns la putere, omul politic să-şi uite făgăduielile, să-şi umple repede buzunarele şi să-şi satisfacă partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie. Aceste discursuri au dat roade, iar cariera sa politică a fost relansată pe 10 februarie 1938, când a fost numit ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea.
Dictatura Regală. Mandatul de prim-ministru
Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938 [11], iar pe 30 martie a fost adoptat decretul de dizolvare a partidelor politice, moment din care Argetoianu a fost numit consilier regal [12]. Mai mult, pe 8 aprilie 1938 a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani. După renunţarea lui Nicolae Iorga la fotoliul de preşedinte al Senatului, pe 15 iunie 1939 Argetoianu a fost numit în noua funcţie, pe care o va deţine până la abdicarea regelui Carol al II-lea.
Pe 28 septembrie 1939, Constantin Argetoianu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri, însă acţiunile sale au fost considerate ineficiente de şeful statului. La 9 noiembrie, regele nota: „Un lucru este sigur, că multă vreme nu se va putea continua cu Argetoianu. Prea e îmbătrânit. N-are vlaga de care ritmul actual are nevoie”. Lipsit de sprijinul lui Carol, pe 23 noiembrie Argetoianu şi-a depus mandatul, dar a rămas consilier regal şi preşedinte al Senatului.
Ministru de Externe. Pierderile teritoriale din vara anului 1940
Participant la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Argetoianu s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic. „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. La 28 iunie s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devenind pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. La 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat. În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. România Mare era sfâşiată.
Constantin Argetoianu la penitenciarul din SighetTentativa de asasinat. Întoarcerea în ţară
Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost silit să abdice de generalul Ion Antonescu [13]. Acesta a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [14]. Argetoianu a reuşit să scape de răzbunarea legionară. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist (printre care se numărau Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegeanu). În seara precedentă, 64 de persoane (inclusiv fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu), arestate pentru că participaseră la măsurile împotriva legionarilor, au fost asasinate la închisoarea Jilava (vezi Masacrul de la Jilava) [15]. Pentru ca să nu aibă aceeaşi soartă şi cei de la Prefectură, a intervenit personal generalul Ion Antonescu, care a dispus eliberarea lor. Nu de acelaşi tratament au avut parte Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, care în acea noapte au fost executaţi de legionari [16]. În următoarea perioadă a încercat să se alăture partidelor politice istorice pentru a îndepărta dictatura militară a generalului Antonescu.
Tentativele sale au eşuat, astfel că în aprilie 1944 a plecat în Elveţia, cu speranţa că va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea puterilor occidentale. Gestul surprinzător a survenit pe 8 noiembrie 1946, când Argetoianu a revenit în ţara ocupată de trupele sovietice cu speranţa de a-şi relua activitatea politică. Ziarul „Dreptatea”, titrând „Bine ai venit, coane Costică!”, nota în paginile sale: „D. Argetoianu se întoarce azi în ţară pentru a-şi verifica abilităţile... Deşi la vârsta patriarhilor, d-ta ai sprinteneli de campion al decatlonului politic. Ţara ţi se pune la dispoziţie cu încredere. Iată sfori: trage-le! Iată culise: manevrează-le! Iată «poporul»: du-l! Dumneata ai fost totdeauna cinstit cu dumneata însuţi. Ai iubit conservatorismul când ai fost conservator. Ai iubit liberalismul când ai fost liberal... Acum când eşti patriot, fii binevenit şi scoate-ne la liman, mântuitorule”! [17] În mai 1947 şi-a fondat un nou partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, care însă nu a putut rezista acţiunilor comuniştilor de a acapara întreaga putere în stat şi a înlătura forţele de opoziţie. În acel an au fost „decapitate” toate formaţiunile politice care ameninţau ordinea comunistă, iar speranţa bătrânului politician a fost spulberată.
În noaptea de 5/6 mai 1950, Constantin Argetoianu a fost arestat de autorităţile comuniste. Cinci ani mai târziu, pe 6 februarie 1955, şi-a găsit sfârşitul la penitenciarul din Sighet, având vârsta de 84 de ani.
Activitatea politică
Activitate Mandat
Preşedintele Uniunii Agrare
(Partidul Agrar din 8 octombrie 1936) 6 iunie 1932 - 30 martie 1938
Preşedintele Uniunii Naţionale Muncă şi Refacere mai 1947 - ianuarie 1948
Deputat 1914
Senator 1939
Preşedintele Senatului României 15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
Ministrul Justiţiei 29 ianuarie 1918 - 27 februarie 1918
13 martie 1920 - 30 martie 1920 (ad-interim)
Ministrul Finanţelor 13 martie 1920 - 13 iunie 1920
18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Ministru de Interne 13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor 4 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928
Ministrul Afacerilor Străine 3 august 1928 - 3 noiembrie 1928 (ad-interim)
18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931
28 iunie - 4 iulie 1940
Ministrul Industriei şi Comerţului 10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Preşedintele Consiliului de miniştri 28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939
Note
↑ Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82
↑ Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
↑ Constantin Argetoianu, Memorii, ...
↑ Pamfil Şeicaru, Un act politic: Partidul Naţionalist al Poporului, în „Neamul românesc”,XIX, nr.104 din 13 mai 1924
↑ Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 - 1849
↑ Ibidem
↑ „Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931
↑ M. I. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, p.83
↑ Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ...
↑ „Universul”, XLIX, nr.158 din 11 iunie 1932
↑ Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
↑ Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
↑ Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
↑ „Monitorul Oficial”, nr.214 bis din 14 septembrie 1940
↑ Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 - 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941
↑ Ibidem
↑ „Dreptatea” din 10 noiembrie 1948
Opere selective
Marea noastră proprietate şi expropierea, 1913
Problema constituţională, 1923
Îndrumări politice, 1924
Statul agrar, 1933
Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871 - 1934), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003
Însemnări zilnice (1935 - 1939), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003
Bibliografie
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 34-37 ISBN 973-99321-7-7
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I-V, ediţii de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1990-2003
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 309-911 ISBN
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://elsaexarhu.wordpress.com/2009/01/02/ruine-destinebreasta-argetoianu/
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Nimic din nobletea perioadei de inflorire a mosiei nu a ramas neatins, nimic din feeria zonei care-l facea pe Argetoianu sa-si prezinte cu atata mandrie radacinile: "Numele ni se trage de la mosia Argetoaia, stapanita de familie pana prin anii 1884-1885, cand a fost cumparata de stat si impartita la tarani.
De la Breasta mergeam in fiecare an la Argetoaia si deplasarea de 26 de km lua in mintea mea de copil proportiile unei importante calatorii." Amintirile lui Constantin, legate de acest loc de recreere, sunt toate aureolate de lumina copilariei si a tineretii fara griji. Oamenii locului apar ca personaje sfatoase si pline de "eresuri" de care domnisorul se apropie cu sfiala si respect: "Era pentru mine o lume cu totul noua, caci, cocotat cum era pe deal, conacul nostru ne izolase ca copii de sat", spune Argetoianu in memoriile sale despre anul 1888, cand a petrecut toata primavara la Breasta.
LOC DE VECI. Doua portite cu lant, vegheate de o cruce simpla marcheaza locul unde se odihnesc cativa dintre Argetoieni: Ion, tatal lui Constantin, Constantin si bunica acestuia din familia Bengescu. Aceste informatii le aflam de la noul stapan, caci pe cruce scrie cu litere modeste doar: "Au fost drepti si multiubiti". Portile cavoului, coclite si acoperite de vegetatie, ocrotesc tarana adusa de la Sighet, care tine locul osemintelor lui Constantin Argetoianu.
Boierul si-a dorit enorm sa fie inmormantat pe aceste pamanturi, de aceea a riscat si s-a intors din Elvetia in timpul comunistilor. Corpul detinutului de la inchisoarea din Sighet insa nu a fost niciodata gasit.
Pentru gaurile din pereti nu are nici o explicatie.
In semn de recunostinta, in fata primariei troneaza un bust al marelui om politic Constantin Argetoianu.
Argetoianu era bun economist si averea pe care o avea ii permitea sa faca politica din convingere. Niculescu subliniaza ca in testamentul care urmeaza sa fie publicat, Argetoianu dezvaluie scopul nobil al strategiilor sale politice.
NEAM DE OLTENI ILUSTRI DIN ARGETOAIA
Stapanitori ai Argetoaiei, sat din Mehedinti, inca de pe la 1600. Primul cunoscut e dintr-un document oltenesc, privitor la Cerneti, unde iscaleste: Mihai Hargetoianul. Era vel stolnic in 1668. Despre un Costache Argetoianu din secolul al XVIII-lea Dapontes spunea ca e lacom de bani. Constantin Argetoianu comenteaza cu umor acest fapt: "Am avut atatia oameni cinstiti in neamul meu, incat insemnarea lui Dapontes ma bucura: am avut si noi falitul nostru". Altul, atestat documentar, apare la sfarsitul sec. al XVII-lea si putin din urmatorul: Dumitrascu Argetoianu, vel capitan. Fiul lui Dumitrascu este Constantin Serdaru Argetoianu, vornic in 1720. In 1738 e vel-ban al Craiovei. Fiul banului Constantin era vel-clucerul Constantin Argetoianu. Ionita Argetoianu slugerul il gasim la 1783 in divanul Craiovei. Un Constantin Argetoianu avea titlul de mare ban la 1847. In 1841 se naste Ion Argetoianu, generalul, tatal lui Constantin Argetoianu. Casatorit cu Constanta Otetelisanu, la randul ei dintr-o familie boiereasca. Generalul Ion Argetoianu a fost ministru de razboi in 1912 in Guvernul Titu Maiorescu. (Octav George Lecca - "Familiile boieresti romane. Izvoare si genealogie", LIBRA, Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2000)
DRAGOSTE FATA DE PARINTI
"Nu ma pot duce cu mintea inapoi spre vremurile copilariei si ale tineretii, fara sa evoc doua fiinte scumpe care prin pilda si prin influenta lor au contribuit aproape exclusiv la formatiunea mea morala si intelectuala, si au determinat rosturile fiintei mele intregi. Cat am trait in casa parinteasca, inainte de a pleca la studii, in strainatate, parintii au sadit in mine tot ce e bun si mi-au stavilit toate pornirile rele (…) De cate ori n-am izbutit sa inlatur ispita unor momente de slabiciune numai de teama judecatii lor!" Constantin Argetoianu, "Memorii. Jurnale", Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Subiect: Destinul tragic al unui prim ministru 14.02.10 6:46
--------------------------------------------------------------------------------
Destinul tragic al unui prim ministru
In primavara lui 1944, Constantin Argetoianu, fost prim ministru al Romaniei in ’39, a parasit Romania, stabilindu-se in Elvetia. Contactat de reprezentanti ai guvernelor Uniunii Sovietice si Romaniei, a acceptat sa se repatrieze in noiembrie 1946, considerand ca odata cu semnarea tratatelor de pace, Romania va ramane in zona de influenta sovietica, conlucrand insa pe taram economic cu occidentalii.
In tara a reluat legaturile cu fruntasul taranist Mihail Popovici (ulterior, ajuns si el in inchisoarea Sighet!), care a respins teza cu influenta sovietica, afirmand ca taranistii erau intelesi cu anglo-americanii. Popovici l-a sfatuit pe Argetoianu sa nu se afiseze ca sustinator al ideii, caci se temea sa nu fie silit sa-l viziteze la... Jilava, deoarece PNT avea sa-i pedepseasca drastic pe toti cei care au fost „instrumentele” ocupatiei sovieto-comuniste!
In 1947 Argetoianu a infiintat un nou partid, Uniunea Nationala Munca si Refacere, destramat un an mai tarziu. Apoi, batranul om politic a suportat o grea operatie. A fost arestat in noaptea de 5 spre 6 mai 1950, spunandu-le celor veniti sa-l aresteze: ba, dar tari mai sunteti voi, comunistii astia, daca va e frica de un mos ca mine! Doua zile mai tarziu, era incarcerat la Sighet.
Moartea tatalui, sinuciderea fiului
Putine lucruri se cunosc despre cei cinci ani petrecuti in inchisoare, pana si-a dat sfarsitul, fara a fi acuzat sau judecat. Un fost coleg de temnita, Alexandru Ratiu, scria: „Argetoianu a fost izolat in celula 12. Era batran si bolnav (avea 84 de ani, n.red.). Din celula de vis-a-vis auzeam si vedeam tot ceea ce se petrecea pe sectie. Intr-o zi gardienii imparteau mancarea. L-au intrebat: Mosule, mai vrei un polonic? Iti dam daca faci ca ursul. Altadata: Mosule, iti mai dam, daca faci ca lupul. Si-au batut joc de el. A murit, atunci, in 1955, al patrusprezecelea, si l-au ingropat in Cimitirul Saracilor.”
Conform actului de deces, Argetoianu a murit pe 5 februarie 1955, si a fost ingropat in anonimat, fara slujba religioasa sau mormant, in cimitirul de la marginea Sighetului. Nici azi nu se cunoaste locul inhumarii. Unii fosti detinuti politici sustin ca Argetoianu a murit pe 27 ianuarie (exact de ziua sa de nastere), si ca August Filip (despre care se spune ca ar fi fost copilul nelegitim al marelui politician) a plans mult. August Filip, ajuns prin jocul sortii in aceeasi inchisoare cu tatal sau, chiar in celula vecina, a fost jurist, politician si subsecretar de stat, inainte de a fi intemnitat. A supravietuit inchisorilor Malmaison-Bucuresti si Sighet, dar dupa eliberare, singur si deprimat, s-a sinucis.
http://talusa1946.forumculture.net/romania-f1/argetoianuv-t844.htm
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.fundatia-aleg.ro/News-article-sid-12814-titlu-Conac_scapatat.phtml
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Este cunoscut faptul că familia Argetoianu este atestată în documentele vremii încă din anul 1668, atunci când, într-un document privitor la Cerneţi în care apare şi semnătura lui Mihaiu Hargetoianu care avea titlul de vel stolnic. Tot de la sfârşitul sec. al XVII-lea, într-un act domnesc, datat 1697, întâlnim un Dumitraşco Argetoianu, vel Căpitan. Referirile la membrii acestei familii sunt mult mai numeroase în sec. al XVIII-lea. Astfel, pe Constantin serdaru Argetoianu, fiul lui Dumitraşco de care am amintit, îl întâlnim pe la 1718 – 1720, în timpul ocupaţiei austriece, pe lista boierilor, ca vornic al judeţului Mehedinţi, iar mai târziu în 1728 îl întâlnim ca vel – Ban al Craiovei. Pe aceeaşi listă a boierilor cu subscrieri de bani către Austria întâlnim pe Vasile împreună cu Constantin Argetoianu ca boieri de Mehedinţi.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/petrache-lupu-nebun-sfant
Constantin Argetoianu, personaj fără fibră religioasă, nota cu satisfacţie în Însemnări zilnice, pe 1 septembrie 1935: „Petrache Lupu nu face rău nimănui, ci dimpotrivă, mult bine.
A moralizat lumea în tot judeţul, oamenii nu mai drăcuie, nu mai fură şi au devenit mai buni. Au început să meargă şi la biserică. La Breasta, unde biserica e în parc, nu-mi aduc aminte să fi văzut de când sunt eu, duminica, mai mult de 4-5 femei. Acum biserica e plină de bărbaţi şi de femei, de nu poţi pătrunde într-însa. Numai de la Breasta s-au dus în cursul verii la Maglavit patru sau cinci autobuze ticsite de lume”. Un nebun inocent, care ne învaţă de bine.
Un fenomen ubicuu şi ambiguu
Dar asta nu e tot. Maglavitul capătă în epocă chiar şi conotaţii culturale sau metafizice. Depinde cine îl citeşte. Camil Petrescu, de pildă, îi certa pe politicienii vremii lui să meargă la Maglavit, în speranţa că acolo se va întâmpla vreo minune care să-i facă mai înţelepţi, să îi apropie de imperativele vremii în care trăiesc.
Valenţele hermeneutice ale cazului le descifrează Eugen Lovinescu, apropo de cartea lui Tudor Arghezi din 1936, Cimitirul Buna-Vestire: „Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor... Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale”. Tumultuosul Emil Cioran publică în Vremea un articol sugestiv intitulat „Maglavitul şi cealaltă Românie”, citind în reacţia publică o expresie a misticismului colectiv, care, precum o lavă incandescentă îşi caută drumul la lumină: „România se află în faţa unei mari transformări (...).
În faţa acestei Românii superficial-lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare, care nu este ceva decât prin ce va deveni”. În acelaşi stil citea evenimentul, la un an după consumarea lui, şi Dan Botta: „Ceea ce s-a întâmplat la Maglavit aruncă lumină asupra dorinţei irezistibile pentru ideal, pentru abnegaţie, pentru renunţarea la sine, credinţa în valoarea sufletului uman, infinita teamă de a-l pierde în vicisitudinile cu care tot poporul român se confruntă în acest moment” (Sfarmă Piatră, an II, Nr. 8, 1936). Petrache Lupu devine, fără să o ştie, heraldul frământărilor unei generaţii deopotrivă deznădăjduită şi apocaliptică.
E un sfânt, spun unii...
Dar miza cea mai mare a fost religioasă. Nichifor Crainic nota după o vizită la Maglavit în care a discutat cu Petrache Lupu: „Acest cioban, blând ca un copil... soluţiile lui erau simple şi practice... Bunul său simţ este fără cusur” („Vizită la Maglavit”, Sfarmă Piatră, an I, nr. 8, 1936).
Deşi teologul şi filosoful gândirist nu s-a exprimat niciodată explicit în legătură cu „sfiinţenia” lui Petrache Lupu – şi cum ar fi putut să o facă el, teolog de formaţie, în lipsa unei decizii a Bisericii? – , unii i-au luat aprecierea drept „certificat de sfinţenie”. Publicaţia întemeiată de Nichifor Crainic, Sfarmă Piatră, scria, fără reţinere, că „Petrache Lupu are acum un nou certificat de naştere, furnizat de Nichifor Crainic” (Sfarmă Piatră, 27 februarie, 1937).
Se vor găsi şi mai târziu autori care să vorbească despre „geniul lui Petrache Lupu”, menţinând trează memoria personajului. Şi nu era singurul loc unde găseai această opinie, lansată irepresibil mai cu seamă de presa cu valenţe spiritualiste.
E nebun, spun alţii
Împotriva unei asemenea „blasfemii” s-a ridicat, profetic şi ironic, Nicolae Iorga. Istoricul tratează sarcastic Maglavitul într-un editorial din 16 octombrie 1935 din Neamul Românesc: „De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni încă mai curioase decât a «moşului»...?” Iorga invocă Maglavitul şi în Parlament, atunci când perora de la tribună că „nu mai avem Ortodoxie”, doar un „fals misticism, bolnav ca esenţă”.
Discursul istoricului avea să genereze o respectuoasă, dar fermă clarificare în paginile Predaniei. Revistă de critică teologică, sub forma articolului „Misticism, fals misticism şi ortoxie”, semnat de mentorul publicaţiei, Nae Ionescu.
El e nebun, iar societatea reacţionară
În perioada interbelică, Partidul Comunist gira o serie de organizaţii „pacifiste”, „progresiste”, „anti-fasciste”. Una dintre ele, respectiv „Liga contra prejudecăţilor”, cu o activitate efemeră, de mai puţin de un an de zile (1935), tipăreşte o broşură intitulată, persiflant, „Minunea” de la Maglavit, şi semnată de prof. dr. C.I. Parhon, dr. Dem. Paulian, dr. Şt. Irimescu şi Ilie Cristea. Opiniile sunt, fatal, tendenţioase: „Ciobanul Petrache Lupu, gângav, peltic şi surd, încovoiat de nevoi, maglavitean ce se strecura stingher prin viaţă printre cei din urmă ai satului.
Avea atunci 29 de ani. Fişele sale medicale atestau o anumită incapacitate mintală, fapt pentru care, la timpul său, fusese considerat inapt pentru serviciul militar şi lăsat la vatră“. Toată tărăşenia ar fi fost pusă la cale de preotul din Maglavit, Bobin, care a publicat o broşură (cu fotografia autorului), el fiind apoi amplificat de „goana unei părţi a presei burgheze după senzaţional“. Teza devine grilă de interpretare oficială după 1944, cu ocazia evocării – rarisime – a cazului în presa vremii (Magazin istoric, Femeia etc.).
Biserica a fost reticentă, dar nu prea
Atitudinea Bisericii a fost ca un slalom uriaş printre efuziuni religioase, entuziasme metafizice, sarcasme îngreţoşate sau lucidităţi proletaro-marxiste. Să afirmi că Biserica s-a comportat „reacţionar” şi „medieval” este excesiv şi incorect. A intrat în scenă după ce cazul fusese deja mediatizat şi stârnise un interes enorm. De aici, firesc, prima reacţie sceptică. Pe 27 iulie 1935, Universul reproducea declaraţia episcopului Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin: „Datoria noastră, a Bisericei, e să fim circumspecţi cu asemenea cazuri”. Peste doua zile, în aceeaşi publicaţie, ierarhul declara: „Până la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit, pe care vă rugăm să-l trimiteţi la Bucureşti cu un delegat al dv., vă rugăm să opriţi orice procesiune locală”.
Dar era greu să menţii tonul la asemenea temperatură. Au apărut urgent susţinătorii entuziaşti. Preotul D. Cristescu scria în 1935 într-un puseu religios garnisit cu patriotism local: „După cum catolicii au făcut la Lourdes un loc de pelerinaj şi tămăduire trupească şi sufletească, socotesc că şi noi, ortodocşii, putem face din Maglavit un loc al tămăduirii trupeşti şi mai ales al tămăduirii de zguduiri sufleteşti... A mai opri deci procesiunile locale ale creştinilor noştri ar însemna să-i lovim scumpei noastre Oltenii sufletul ei destinat fericirii eterne”. Nu au lipsit nici reacţiile celor mai înalţi ierarhi, chiar dacă prudente şi fără ton apodictic.
Într-un interviu dat Universului din 15 septembrie 1935, ÎPS Patriarhul Dr. Miron Cristea cauţiona semnificaţia morală a îndemnurilor ciobanului: „Pocăiţi-vă; îndreptaţi-vă, feriţi-vă de rele; mergeţi la Sfânta Biserică şi vă rugaţi şi împliniţi poruncile învăţate de ea”. Iar în şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935 – după cum s-a sesizat – Patriarhul era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezând cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă. Alţi teologi au fost mai tranşanţi.
Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366).
S-au dat declaraţii, s-au scris interviuri, s-au publicat broşuri semnate de oameni ai Bisericii mai mult sau mai puţin prestigioşi din punct de vedere teologic. Dar două sunt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică.
Stăniloae – teologul care validează fenomenul
Într-un studiu amplu, intitulat „Încercare despre teofanii. Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, publicat în Telegraful Român, anul LXXXIII, 22 septembrie 1935, nr. 40, p.1, şi partea a doua, din 20 octombrie 1935, nr. 44, p.1, articol inclus ulterior în volumul Ortodoxie şi românism din 1939, părintele Stăniloae intră pieptiş în arena dezbaterilor, luând explicit partea adepţilor lui Petrache Lupu, al cărui caz este utilizat de teolog ca pretext pentru o dezbatere amplă şi profundă a teologiei ortodoxe.
Miza amplului studiu este exprimată cu claritate: „În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată (Ioan 1, 1. Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând că schiţez şi o explicaţie a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor”.
Asta e miza. Minunile există, iar Dumnezeu ni se poate arăta!
Luând ca argument medicii români care l-au consultat pe Petrache Lupu, dar şi opinii europene savante, părintele Stăniloae încearcă, minuţios, să le clarifice şi să înlăture, treptat, orice suspiciune de impuritate în ceea ce priveşte vedenia păstorului.
„Forma” în care Dumnezeu s-ar fi arătat ciobanului – un element abundent utilizat de contestatarii viziunii – este explicată de teolog astfel: „Dumnezeu, străbătând cu lucrarea sa sufletul lui Petrache Lupu, Şi-a constituit din materialul găsit în el o imagine cât mai potrivită, în cadrul acelui material, cu atitudinea în care a voit să Se descopere oamenilor”. Şi concluzia: „... nu există niciun motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei”.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/334_ion_mihalache_detinutul_nr_51_de_la_stima_la_u milinta/
Constantin Argetoianu (1871, Craiova — 6 februarie 1952, Sighet) a fost un om politic român şi prim-ministru al României între 28 septembrie 1939 şi 23 noiembrie 1939 din partea Partidului Naţional Liberal. După studii universitare la Paris, intră în diplomaţie. Din 1898 până la declanşarea Primului Război Mondial, Argetoianu a fost ataşat, secretar, prim-secretar, consilier la legaţiile române din Constantinopol, Roma, Viena, Paris. A fost, de asemenea, şi şeful delegaţiei române la preliminariile de pace de la Buftea, din 1918, la sfârşitul primului Război Mondial. A fost şi un bogat om de afaceri, director şi acţionar la numeroase companii.
A fost arestat de comunişti şi închis la Închisoarea Sighet, împreună cu importanţi lideri ai PNL şi alte personalităţi marcante ale României interbelice. A murit fără judecată, la închisoarea Sighet în anul 1952. (După alte surse [1],[2] în aprilie 1955).
Editura Humanitas a publicat un volum de memorii intitulat Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, editat şi cu o prefaţă de Stelian Neagoe, o analiză a societăţii din România, cunoscută pentru criticile sale aspre aduse mai multor figuri politice româneşti.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
de la Enciclopedia României
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Argetoianu
Constantin Argetoianu
de la Enciclopedia României
Salt la: navigare, căutare
Constantin Argetoianu
Născut 3 martie 1871, Craiova
Decedat 6 februarie 1955, Sighet
Ocupaţie om politic, jurist, medic, diplomat
Preşedintele
Senatului României
Mandat
15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
--------------------------------------------------------------------------------
Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939
--------------------------------------------------------------------------------
Mnistru de Interne
al României
Mandat
13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
--------------------------------------------------------------------------------
Partide Partidul Conservator
(1913 - 1918)
Partidul Poporului
(1918 - 1923)
Partidul Naţionalist al Poporului
(1924 - 1925)
Partidul Naţional Român
(1925 - 1926)
Partidul Naţional Liberal
(1927 - 1930)
Uniunea Agrară
(1932 - 1938)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)
Uniunea Naţională Muncă şi Refacere (1947)
Constantin Argetoianu (n. 3 martie 1871, Craiova - d. 6 februarie 1955, penitenciarul Sighet), jurist, medic, diplomat, om politic. După terminarea studiilor a urmat o carieră diplomatică, însă a renunţat la aceasta pentru a-şi face debutul în viaţa politică tumultuoasă a României. Constantin Argetoianu reprezintă portretul perfect al traseistului politic din perioada interbelică. Rămas în conştiinţa publică ca un „globe-trotter” politic, în drumul său către putere Argetoianu a făcut parte din opt partide politice, un record pentru istoria politică a României, schimbând deseori taberele pentru a-şi atinge scopul. Prin manevre abile şi jocuri de culise, a reuşit aproape întotdeauna să îşi atingă obiectivele, fiind numit în cele mai înalte funcţii din stat. A fost deputat, ministru, preşedinte al Senatului şi preşedinte al Consiliului de miniştri.
După venirea comuniştilor la putere s-a întors în mod surprinzător în ţară, încercând să-şi reia activitatea politică, însă a avut aceeaşi soartă ca şi ceilalţi demnitari interbelici, sfârşind tragic în temniţele comuniste. Totodată, Argetoianu se numără printre cei mai buni memorialişti politici, din lucrările căruia putem afla numeroase detalii din viaţa politică a României interbelice. A devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor întreprinderi şi bănci. Avea o moşie la Breasta (jud. Dolj), unde-şi petrecea o bună parte din timpul liber.
Cuprins [ascunde]
1 Originea. Studiile. Cariera diplomatică
2 Colaborarea cu Alexandru Averescu
3 Atentatul de la Senat. Interzicerea activităţii comuniştilor
4 Colaborarea cu Nicolae Iorga
5 „Guvernul Iorga - Argetoianu”
6 Discursuri politice
7 Dictatura Regală. Mandatul de prim-ministru
8 Ministru de Externe. Pierderile teritoriale din vara anului 1940
9 Tentativa de asasinat. Întoarcerea în ţară
10 Activitatea politică
11 Note
12 Opere selective
13 Bibliografie
Originea. Studiile. Cariera diplomatică
Era descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiul generalului Ion Argetoianu, fruntaş al Partidului Conservator. Studiile primare le urmează la Şcoala nr. 1 de băieţi „Obedeanu” din oraşul natal, după care pleacă la Bucureşti unde învaţă la trei licee de prestigiu: „Matei Basarab”, „Sfântul Sava”, „Sfântul Gheorghe”. Cursurile universitare le urmează la Paris (1888 - 1806), unde îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină. La 26 februarie 1898, Argetoianu îşi începe cariera diplomatică fiind admis în Centrala Ministerului Afacerilor Străine şi promovează rapid treptele ierarhice, de la ataşat la secretar şi consilier de legaţie. Este trimis în străinătate, la reprezentanţele României din Constantinopol (1898 şi 1903 - 1904), Roma (1898 - 1903), Viena (1904 - 1910) şi Paris (1910 - 1913). Ca medic, participă la Al Doilea Război Balcanic, apoi se înscrie în Partidul Conservator (1913), publicând broşura „Marea proprietate şi exproprierea”, în care pleda împotriva reformei agrare preconizate de Partidul Naţional Liberal.
Colaborarea cu Alexandru Averescu
În 1917, la Iaşi, a fost impresionat de generalul Alexandru Averescu, devenindu-i colaborator şi sfătuitor. În primul guvern Averescu (29 ianuarie - 27 februarie 1918), a fost numit ministru de Justiţie, însoţindu-l pe general la Buftea, unde, în zilele de 10 şi 11 februarie 1918, au discutat condiţiile păcii separate cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După semnarea tratatului preliminar, generalul depune mandatul cabinetului, iar pe 3 aprilie îşi formează propriul partid, Liga Poporului, la fondarea căruia Constantin Argetoianu a avut o substanţială contribuţie.
Conform programului noului partid, de această dată, Argetoianu susţinea votul universal, exproprierea moşiilor şi împărţirea lor la ţărani. Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Din notele politice ale lui Argetoianu putem desprinde impactul mesianic pe care personalitatea generalului o producea mai ales în rândul ţărănimii [1].
Pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu şi Partidul Poporului sunt chemaţi la putere de regele Ferdinand I, la sugestia fruntaşului liberal Ionel Brătianu, care miza pe marea popularitate a generalului [2]. În acest nou guvern, Constantin Argetoianu a primit portofoliul Ministerului de Finanţe, iar din 13 iunie, portofoliul Ministerului de Interne. În octombrie 1920, a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale.
Atentatul de la Senat. Interzicerea activităţii comuniştilor
Două luni mai târziu, Argetoianu s-a confruntat cu un nou moment dificil, anume atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, comis de Max Goldstein, care, animat de idei anarhiste, urmărea să distrugă „elita burgheziei” şi să contribuie la „victoria socialismului”. El a reuşit să pătrundă în sala Senatului şi să aşeze o bombă în spatele fotoliului prezidenţial. În explozie au murit Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Radu (de la Oradea), senatorul Spirea Gheorghiu şi a fost rănit grav generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului. În cele din urmă, Max Goldstein a fost prins în încercarea de a trece în Bulgaria şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în închisoare după o lungă grevă a foamei. Pe 12 mai 1921, ministrul de Interne a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă, act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari. Elaborase totul fără a înştiinţa guvernul sau măcar pe generalul Averescu.
După ce ordinele de rigoare fuseseră transmise, l-a informat pe general, iar acesta l-a avertizat: „În caz de insucces, vei trage natural consecinţele”. Miniştrii au fost convocaţi exact la ora când trebuia să înceapă acţiunea. În timpul dezbaterilor, s-a constituit o majoritate care dezaproba acţiunea. În toiul dezbaterilor, Argetoianu a dat telefon generalului Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, care l-a informat că i-a arestat pe comunişti. „M-am înapoiat la masa verde...până atunci nu deschisesem gura: Domnilor – şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu – domnilor, discuţiile dvs. sunt inutile; totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti sau la Jilava... Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!” Deplin încrezător în capacitatea lui politică, Argetoianu se ocupa deseori ca actele guvernului să obţină aprobarea Parlamentului. În iunie 1921, proiectul de lege agrară urma să fie adoptat, după ce suferise numeroase modificări. Unii deputaţi averescani erau nemulţumiţi, ameninţând că vor vota împotrivă. Argetoianu a venit în Cameră, unde urma votul nominal: „M-am aşezat în momentul scrutinului pe treptele biroului, în faţa băncilor – era să zic a ieslelor – şi la chemarea fiecărui nume din partidul nostru, mă uitam în ochii chematului şi sub uitătura mea n-a îndrăznit unul să spună contra” [3].
Colaborarea cu Nicolae Iorga
Prin „grija” aceluiaşi Ionel Brătianu, Alexandru Averescu a fost nevoit să depună mandatul cabinetului pe 13 decembrie 1921. După pierderea puterii, Argetoianu a ajuns la concluzia că „steaua politică” a generalului Averescu se îndrepta spre apus, drept care, la 15 decembrie 1923 a decis să se proclame el preşedintele partidului. Tentativa nu a reuşit, deoarece, în mentalitatea publică, Partidul Poporului însemna Alexandru Averescu. Ca urmare, gruparea condusă de el s-a desprins din partid şi a încercat să îşi caute o nouă identitate politică. Astfel, în mai 1924, gruparea lui Argetoianu a fuzionat cu Partidul Naţionalist-Democrat, condus de savantul Nicolae Iorga, PND luându-şi denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului [4].
Argetoianu urmărea crearea unui mare partid de opoziţie, capabil să pună capăt dominaţiei liberale. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, care la 23 ianuarie 1925 lansase un apel către partidele din opoziţie pentru a colabora în vederea înlăturării guvernului Ion I. C. Brătianu. În februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii” [5]. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” [6]. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. În numai trei zile de negocieri, pe 8 martie, PNP a fost absorbit de Partidul Naţional Român, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte alături de Iuliu Maniu.
Constantin Argetoianu în uniforma de diplomat (1910)După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 - 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.
„Guvernul Iorga - Argetoianu”
Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).
Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice [7]. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri [8].
Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. În aceleaşi note politice, memorialistul relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar...». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul” [9]. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. Realitatea de la guvernare s-a dovedit neîndurătoare cu marele savant, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicoale Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul.
Discursuri politice
Constantin Argetoianu a decis să îşi fondeze propria formaţiune politică pe 6 iunie 1932, pe care a denumit-o Uniunea Agrară [10], iar din 8 octombrie 1936, a redenumit-o Partidul Agrar. Insuccesul din alegeri, l-a determinat pe Argetoianu să îşi reconsidere încă odată statutul politic. Prin discursurile sale milita pentru acordarea unor puteri sporite regelui în conducerea statului, încercând astfel să atragă atenţia şefului statului, în speranţa că îl va mai aduce încă odată la putere. Argetoianu aprecia că democraţia eşuase în România, partidele politice erau simple „coterii”, iar Parlamentul „o maşină de măcinat vânt”; democraţia era o noţiune variabilă, după ţări: la noi, ea însemna discursuri în opoziţie, critică şi făgăduieli, pentru ca, odată ajuns la putere, omul politic să-şi uite făgăduielile, să-şi umple repede buzunarele şi să-şi satisfacă partizanii în vederea următoarei lupte în opoziţie. Aceste discursuri au dat roade, iar cariera sa politică a fost relansată pe 10 februarie 1938, când a fost numit ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea.
Dictatura Regală. Mandatul de prim-ministru
Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938 [11], iar pe 30 martie a fost adoptat decretul de dizolvare a partidelor politice, moment din care Argetoianu a fost numit consilier regal [12]. Mai mult, pe 8 aprilie 1938 a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani. După renunţarea lui Nicolae Iorga la fotoliul de preşedinte al Senatului, pe 15 iunie 1939 Argetoianu a fost numit în noua funcţie, pe care o va deţine până la abdicarea regelui Carol al II-lea.
Pe 28 septembrie 1939, Constantin Argetoianu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri, însă acţiunile sale au fost considerate ineficiente de şeful statului. La 9 noiembrie, regele nota: „Un lucru este sigur, că multă vreme nu se va putea continua cu Argetoianu. Prea e îmbătrânit. N-are vlaga de care ritmul actual are nevoie”. Lipsit de sprijinul lui Carol, pe 23 noiembrie Argetoianu şi-a depus mandatul, dar a rămas consilier regal şi preşedinte al Senatului.
Ministru de Externe. Pierderile teritoriale din vara anului 1940
Participant la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Argetoianu s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic. „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. La 28 iunie s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devenind pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. La 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat. În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. România Mare era sfâşiată.
Constantin Argetoianu la penitenciarul din SighetTentativa de asasinat. Întoarcerea în ţară
Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost silit să abdice de generalul Ion Antonescu [13]. Acesta a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [14]. Argetoianu a reuşit să scape de răzbunarea legionară. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist (printre care se numărau Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegeanu). În seara precedentă, 64 de persoane (inclusiv fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu), arestate pentru că participaseră la măsurile împotriva legionarilor, au fost asasinate la închisoarea Jilava (vezi Masacrul de la Jilava) [15]. Pentru ca să nu aibă aceeaşi soartă şi cei de la Prefectură, a intervenit personal generalul Ion Antonescu, care a dispus eliberarea lor. Nu de acelaşi tratament au avut parte Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, care în acea noapte au fost executaţi de legionari [16]. În următoarea perioadă a încercat să se alăture partidelor politice istorice pentru a îndepărta dictatura militară a generalului Antonescu.
Tentativele sale au eşuat, astfel că în aprilie 1944 a plecat în Elveţia, cu speranţa că va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea puterilor occidentale. Gestul surprinzător a survenit pe 8 noiembrie 1946, când Argetoianu a revenit în ţara ocupată de trupele sovietice cu speranţa de a-şi relua activitatea politică. Ziarul „Dreptatea”, titrând „Bine ai venit, coane Costică!”, nota în paginile sale: „D. Argetoianu se întoarce azi în ţară pentru a-şi verifica abilităţile... Deşi la vârsta patriarhilor, d-ta ai sprinteneli de campion al decatlonului politic. Ţara ţi se pune la dispoziţie cu încredere. Iată sfori: trage-le! Iată culise: manevrează-le! Iată «poporul»: du-l! Dumneata ai fost totdeauna cinstit cu dumneata însuţi. Ai iubit conservatorismul când ai fost conservator. Ai iubit liberalismul când ai fost liberal... Acum când eşti patriot, fii binevenit şi scoate-ne la liman, mântuitorule”! [17] În mai 1947 şi-a fondat un nou partid, Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, care însă nu a putut rezista acţiunilor comuniştilor de a acapara întreaga putere în stat şi a înlătura forţele de opoziţie. În acel an au fost „decapitate” toate formaţiunile politice care ameninţau ordinea comunistă, iar speranţa bătrânului politician a fost spulberată.
În noaptea de 5/6 mai 1950, Constantin Argetoianu a fost arestat de autorităţile comuniste. Cinci ani mai târziu, pe 6 februarie 1955, şi-a găsit sfârşitul la penitenciarul din Sighet, având vârsta de 84 de ani.
Activitatea politică
Activitate Mandat
Preşedintele Uniunii Agrare
(Partidul Agrar din 8 octombrie 1936) 6 iunie 1932 - 30 martie 1938
Preşedintele Uniunii Naţionale Muncă şi Refacere mai 1947 - ianuarie 1948
Deputat 1914
Senator 1939
Preşedintele Senatului României 15 iunie 1939 - 5 septembrie 1940
Ministrul Justiţiei 29 ianuarie 1918 - 27 februarie 1918
13 martie 1920 - 30 martie 1920 (ad-interim)
Ministrul Finanţelor 13 martie 1920 - 13 iunie 1920
18 aprilie 1931 - 31 mai 1932
Ministru de Interne 13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921
7 mai 1931 - 31 mai 1932
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor 4 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928
Ministrul Afacerilor Străine 3 august 1928 - 3 noiembrie 1928 (ad-interim)
18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931
28 iunie - 4 iulie 1940
Ministrul Industriei şi Comerţului 10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Preşedintele Consiliului de miniştri 28 septembrie 1939 - 23 noiembrie 1939
Note
↑ Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82
↑ Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
↑ Constantin Argetoianu, Memorii, ...
↑ Pamfil Şeicaru, Un act politic: Partidul Naţionalist al Poporului, în „Neamul românesc”,XIX, nr.104 din 13 mai 1924
↑ Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale, Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos.8594, ff. 1848 - 1849
↑ Ibidem
↑ „Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931
↑ M. I. Costian, Regele Carol al II-lea şi partidele politice, p.83
↑ Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ...
↑ „Universul”, XLIX, nr.158 din 11 iunie 1932
↑ Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
↑ Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
↑ Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
↑ „Monitorul Oficial”, nr.214 bis din 14 septembrie 1940
↑ Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 - 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941
↑ Ibidem
↑ „Dreptatea” din 10 noiembrie 1948
Opere selective
Marea noastră proprietate şi expropierea, 1913
Problema constituţională, 1923
Îndrumări politice, 1924
Statul agrar, 1933
Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (1871 - 1934), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003
Însemnări zilnice (1935 - 1939), ediţii de Stelian Neagoe, 1990-2003
Bibliografie
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 34-37 ISBN 973-99321-7-7
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I-V, ediţii de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1990-2003
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 309-911 ISBN
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://elsaexarhu.wordpress.com/2009/01/02/ruine-destinebreasta-argetoianu/
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Nimic din nobletea perioadei de inflorire a mosiei nu a ramas neatins, nimic din feeria zonei care-l facea pe Argetoianu sa-si prezinte cu atata mandrie radacinile: "Numele ni se trage de la mosia Argetoaia, stapanita de familie pana prin anii 1884-1885, cand a fost cumparata de stat si impartita la tarani.
De la Breasta mergeam in fiecare an la Argetoaia si deplasarea de 26 de km lua in mintea mea de copil proportiile unei importante calatorii." Amintirile lui Constantin, legate de acest loc de recreere, sunt toate aureolate de lumina copilariei si a tineretii fara griji. Oamenii locului apar ca personaje sfatoase si pline de "eresuri" de care domnisorul se apropie cu sfiala si respect: "Era pentru mine o lume cu totul noua, caci, cocotat cum era pe deal, conacul nostru ne izolase ca copii de sat", spune Argetoianu in memoriile sale despre anul 1888, cand a petrecut toata primavara la Breasta.
LOC DE VECI. Doua portite cu lant, vegheate de o cruce simpla marcheaza locul unde se odihnesc cativa dintre Argetoieni: Ion, tatal lui Constantin, Constantin si bunica acestuia din familia Bengescu. Aceste informatii le aflam de la noul stapan, caci pe cruce scrie cu litere modeste doar: "Au fost drepti si multiubiti". Portile cavoului, coclite si acoperite de vegetatie, ocrotesc tarana adusa de la Sighet, care tine locul osemintelor lui Constantin Argetoianu.
Boierul si-a dorit enorm sa fie inmormantat pe aceste pamanturi, de aceea a riscat si s-a intors din Elvetia in timpul comunistilor. Corpul detinutului de la inchisoarea din Sighet insa nu a fost niciodata gasit.
Pentru gaurile din pereti nu are nici o explicatie.
In semn de recunostinta, in fata primariei troneaza un bust al marelui om politic Constantin Argetoianu.
Argetoianu era bun economist si averea pe care o avea ii permitea sa faca politica din convingere. Niculescu subliniaza ca in testamentul care urmeaza sa fie publicat, Argetoianu dezvaluie scopul nobil al strategiilor sale politice.
NEAM DE OLTENI ILUSTRI DIN ARGETOAIA
Stapanitori ai Argetoaiei, sat din Mehedinti, inca de pe la 1600. Primul cunoscut e dintr-un document oltenesc, privitor la Cerneti, unde iscaleste: Mihai Hargetoianul. Era vel stolnic in 1668. Despre un Costache Argetoianu din secolul al XVIII-lea Dapontes spunea ca e lacom de bani. Constantin Argetoianu comenteaza cu umor acest fapt: "Am avut atatia oameni cinstiti in neamul meu, incat insemnarea lui Dapontes ma bucura: am avut si noi falitul nostru". Altul, atestat documentar, apare la sfarsitul sec. al XVII-lea si putin din urmatorul: Dumitrascu Argetoianu, vel capitan. Fiul lui Dumitrascu este Constantin Serdaru Argetoianu, vornic in 1720. In 1738 e vel-ban al Craiovei. Fiul banului Constantin era vel-clucerul Constantin Argetoianu. Ionita Argetoianu slugerul il gasim la 1783 in divanul Craiovei. Un Constantin Argetoianu avea titlul de mare ban la 1847. In 1841 se naste Ion Argetoianu, generalul, tatal lui Constantin Argetoianu. Casatorit cu Constanta Otetelisanu, la randul ei dintr-o familie boiereasca. Generalul Ion Argetoianu a fost ministru de razboi in 1912 in Guvernul Titu Maiorescu. (Octav George Lecca - "Familiile boieresti romane. Izvoare si genealogie", LIBRA, Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2000)
DRAGOSTE FATA DE PARINTI
"Nu ma pot duce cu mintea inapoi spre vremurile copilariei si ale tineretii, fara sa evoc doua fiinte scumpe care prin pilda si prin influenta lor au contribuit aproape exclusiv la formatiunea mea morala si intelectuala, si au determinat rosturile fiintei mele intregi. Cat am trait in casa parinteasca, inainte de a pleca la studii, in strainatate, parintii au sadit in mine tot ce e bun si mi-au stavilit toate pornirile rele (…) De cate ori n-am izbutit sa inlatur ispita unor momente de slabiciune numai de teama judecatii lor!" Constantin Argetoianu, "Memorii. Jurnale", Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Subiect: Destinul tragic al unui prim ministru 14.02.10 6:46
--------------------------------------------------------------------------------
Destinul tragic al unui prim ministru
In primavara lui 1944, Constantin Argetoianu, fost prim ministru al Romaniei in ’39, a parasit Romania, stabilindu-se in Elvetia. Contactat de reprezentanti ai guvernelor Uniunii Sovietice si Romaniei, a acceptat sa se repatrieze in noiembrie 1946, considerand ca odata cu semnarea tratatelor de pace, Romania va ramane in zona de influenta sovietica, conlucrand insa pe taram economic cu occidentalii.
In tara a reluat legaturile cu fruntasul taranist Mihail Popovici (ulterior, ajuns si el in inchisoarea Sighet!), care a respins teza cu influenta sovietica, afirmand ca taranistii erau intelesi cu anglo-americanii. Popovici l-a sfatuit pe Argetoianu sa nu se afiseze ca sustinator al ideii, caci se temea sa nu fie silit sa-l viziteze la... Jilava, deoarece PNT avea sa-i pedepseasca drastic pe toti cei care au fost „instrumentele” ocupatiei sovieto-comuniste!
In 1947 Argetoianu a infiintat un nou partid, Uniunea Nationala Munca si Refacere, destramat un an mai tarziu. Apoi, batranul om politic a suportat o grea operatie. A fost arestat in noaptea de 5 spre 6 mai 1950, spunandu-le celor veniti sa-l aresteze: ba, dar tari mai sunteti voi, comunistii astia, daca va e frica de un mos ca mine! Doua zile mai tarziu, era incarcerat la Sighet.
Moartea tatalui, sinuciderea fiului
Putine lucruri se cunosc despre cei cinci ani petrecuti in inchisoare, pana si-a dat sfarsitul, fara a fi acuzat sau judecat. Un fost coleg de temnita, Alexandru Ratiu, scria: „Argetoianu a fost izolat in celula 12. Era batran si bolnav (avea 84 de ani, n.red.). Din celula de vis-a-vis auzeam si vedeam tot ceea ce se petrecea pe sectie. Intr-o zi gardienii imparteau mancarea. L-au intrebat: Mosule, mai vrei un polonic? Iti dam daca faci ca ursul. Altadata: Mosule, iti mai dam, daca faci ca lupul. Si-au batut joc de el. A murit, atunci, in 1955, al patrusprezecelea, si l-au ingropat in Cimitirul Saracilor.”
Conform actului de deces, Argetoianu a murit pe 5 februarie 1955, si a fost ingropat in anonimat, fara slujba religioasa sau mormant, in cimitirul de la marginea Sighetului. Nici azi nu se cunoaste locul inhumarii. Unii fosti detinuti politici sustin ca Argetoianu a murit pe 27 ianuarie (exact de ziua sa de nastere), si ca August Filip (despre care se spune ca ar fi fost copilul nelegitim al marelui politician) a plans mult. August Filip, ajuns prin jocul sortii in aceeasi inchisoare cu tatal sau, chiar in celula vecina, a fost jurist, politician si subsecretar de stat, inainte de a fi intemnitat. A supravietuit inchisorilor Malmaison-Bucuresti si Sighet, dar dupa eliberare, singur si deprimat, s-a sinucis.
http://talusa1946.forumculture.net/romania-f1/argetoianuv-t844.htm
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.fundatia-aleg.ro/News-article-sid-12814-titlu-Conac_scapatat.phtml
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
Este cunoscut faptul că familia Argetoianu este atestată în documentele vremii încă din anul 1668, atunci când, într-un document privitor la Cerneţi în care apare şi semnătura lui Mihaiu Hargetoianu care avea titlul de vel stolnic. Tot de la sfârşitul sec. al XVII-lea, într-un act domnesc, datat 1697, întâlnim un Dumitraşco Argetoianu, vel Căpitan. Referirile la membrii acestei familii sunt mult mai numeroase în sec. al XVIII-lea. Astfel, pe Constantin serdaru Argetoianu, fiul lui Dumitraşco de care am amintit, îl întâlnim pe la 1718 – 1720, în timpul ocupaţiei austriece, pe lista boierilor, ca vornic al judeţului Mehedinţi, iar mai târziu în 1728 îl întâlnim ca vel – Ban al Craiovei. Pe aceeaşi listă a boierilor cu subscrieri de bani către Austria întâlnim pe Vasile împreună cu Constantin Argetoianu ca boieri de Mehedinţi.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/petrache-lupu-nebun-sfant
Constantin Argetoianu, personaj fără fibră religioasă, nota cu satisfacţie în Însemnări zilnice, pe 1 septembrie 1935: „Petrache Lupu nu face rău nimănui, ci dimpotrivă, mult bine.
A moralizat lumea în tot judeţul, oamenii nu mai drăcuie, nu mai fură şi au devenit mai buni. Au început să meargă şi la biserică. La Breasta, unde biserica e în parc, nu-mi aduc aminte să fi văzut de când sunt eu, duminica, mai mult de 4-5 femei. Acum biserica e plină de bărbaţi şi de femei, de nu poţi pătrunde într-însa. Numai de la Breasta s-au dus în cursul verii la Maglavit patru sau cinci autobuze ticsite de lume”. Un nebun inocent, care ne învaţă de bine.
Un fenomen ubicuu şi ambiguu
Dar asta nu e tot. Maglavitul capătă în epocă chiar şi conotaţii culturale sau metafizice. Depinde cine îl citeşte. Camil Petrescu, de pildă, îi certa pe politicienii vremii lui să meargă la Maglavit, în speranţa că acolo se va întâmpla vreo minune care să-i facă mai înţelepţi, să îi apropie de imperativele vremii în care trăiesc.
Valenţele hermeneutice ale cazului le descifrează Eugen Lovinescu, apropo de cartea lui Tudor Arghezi din 1936, Cimitirul Buna-Vestire: „Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficială ce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cu credulitatea babelor... Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale”. Tumultuosul Emil Cioran publică în Vremea un articol sugestiv intitulat „Maglavitul şi cealaltă Românie”, citind în reacţia publică o expresie a misticismului colectiv, care, precum o lavă incandescentă îşi caută drumul la lumină: „România se află în faţa unei mari transformări (...).
În faţa acestei Românii superficial-lucide, surâzătoare şi pasive, se ridică una subterană, prăpăstioasă şi ameninţătoare, care nu este ceva decât prin ce va deveni”. În acelaşi stil citea evenimentul, la un an după consumarea lui, şi Dan Botta: „Ceea ce s-a întâmplat la Maglavit aruncă lumină asupra dorinţei irezistibile pentru ideal, pentru abnegaţie, pentru renunţarea la sine, credinţa în valoarea sufletului uman, infinita teamă de a-l pierde în vicisitudinile cu care tot poporul român se confruntă în acest moment” (Sfarmă Piatră, an II, Nr. 8, 1936). Petrache Lupu devine, fără să o ştie, heraldul frământărilor unei generaţii deopotrivă deznădăjduită şi apocaliptică.
E un sfânt, spun unii...
Dar miza cea mai mare a fost religioasă. Nichifor Crainic nota după o vizită la Maglavit în care a discutat cu Petrache Lupu: „Acest cioban, blând ca un copil... soluţiile lui erau simple şi practice... Bunul său simţ este fără cusur” („Vizită la Maglavit”, Sfarmă Piatră, an I, nr. 8, 1936).
Deşi teologul şi filosoful gândirist nu s-a exprimat niciodată explicit în legătură cu „sfiinţenia” lui Petrache Lupu – şi cum ar fi putut să o facă el, teolog de formaţie, în lipsa unei decizii a Bisericii? – , unii i-au luat aprecierea drept „certificat de sfinţenie”. Publicaţia întemeiată de Nichifor Crainic, Sfarmă Piatră, scria, fără reţinere, că „Petrache Lupu are acum un nou certificat de naştere, furnizat de Nichifor Crainic” (Sfarmă Piatră, 27 februarie, 1937).
Se vor găsi şi mai târziu autori care să vorbească despre „geniul lui Petrache Lupu”, menţinând trează memoria personajului. Şi nu era singurul loc unde găseai această opinie, lansată irepresibil mai cu seamă de presa cu valenţe spiritualiste.
E nebun, spun alţii
Împotriva unei asemenea „blasfemii” s-a ridicat, profetic şi ironic, Nicolae Iorga. Istoricul tratează sarcastic Maglavitul într-un editorial din 16 octombrie 1935 din Neamul Românesc: „De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni încă mai curioase decât a «moşului»...?” Iorga invocă Maglavitul şi în Parlament, atunci când perora de la tribună că „nu mai avem Ortodoxie”, doar un „fals misticism, bolnav ca esenţă”.
Discursul istoricului avea să genereze o respectuoasă, dar fermă clarificare în paginile Predaniei. Revistă de critică teologică, sub forma articolului „Misticism, fals misticism şi ortoxie”, semnat de mentorul publicaţiei, Nae Ionescu.
El e nebun, iar societatea reacţionară
În perioada interbelică, Partidul Comunist gira o serie de organizaţii „pacifiste”, „progresiste”, „anti-fasciste”. Una dintre ele, respectiv „Liga contra prejudecăţilor”, cu o activitate efemeră, de mai puţin de un an de zile (1935), tipăreşte o broşură intitulată, persiflant, „Minunea” de la Maglavit, şi semnată de prof. dr. C.I. Parhon, dr. Dem. Paulian, dr. Şt. Irimescu şi Ilie Cristea. Opiniile sunt, fatal, tendenţioase: „Ciobanul Petrache Lupu, gângav, peltic şi surd, încovoiat de nevoi, maglavitean ce se strecura stingher prin viaţă printre cei din urmă ai satului.
Avea atunci 29 de ani. Fişele sale medicale atestau o anumită incapacitate mintală, fapt pentru care, la timpul său, fusese considerat inapt pentru serviciul militar şi lăsat la vatră“. Toată tărăşenia ar fi fost pusă la cale de preotul din Maglavit, Bobin, care a publicat o broşură (cu fotografia autorului), el fiind apoi amplificat de „goana unei părţi a presei burgheze după senzaţional“. Teza devine grilă de interpretare oficială după 1944, cu ocazia evocării – rarisime – a cazului în presa vremii (Magazin istoric, Femeia etc.).
Biserica a fost reticentă, dar nu prea
Atitudinea Bisericii a fost ca un slalom uriaş printre efuziuni religioase, entuziasme metafizice, sarcasme îngreţoşate sau lucidităţi proletaro-marxiste. Să afirmi că Biserica s-a comportat „reacţionar” şi „medieval” este excesiv şi incorect. A intrat în scenă după ce cazul fusese deja mediatizat şi stârnise un interes enorm. De aici, firesc, prima reacţie sceptică. Pe 27 iulie 1935, Universul reproducea declaraţia episcopului Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin: „Datoria noastră, a Bisericei, e să fim circumspecţi cu asemenea cazuri”. Peste doua zile, în aceeaşi publicaţie, ierarhul declara: „Până la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit, pe care vă rugăm să-l trimiteţi la Bucureşti cu un delegat al dv., vă rugăm să opriţi orice procesiune locală”.
Dar era greu să menţii tonul la asemenea temperatură. Au apărut urgent susţinătorii entuziaşti. Preotul D. Cristescu scria în 1935 într-un puseu religios garnisit cu patriotism local: „După cum catolicii au făcut la Lourdes un loc de pelerinaj şi tămăduire trupească şi sufletească, socotesc că şi noi, ortodocşii, putem face din Maglavit un loc al tămăduirii trupeşti şi mai ales al tămăduirii de zguduiri sufleteşti... A mai opri deci procesiunile locale ale creştinilor noştri ar însemna să-i lovim scumpei noastre Oltenii sufletul ei destinat fericirii eterne”. Nu au lipsit nici reacţiile celor mai înalţi ierarhi, chiar dacă prudente şi fără ton apodictic.
Într-un interviu dat Universului din 15 septembrie 1935, ÎPS Patriarhul Dr. Miron Cristea cauţiona semnificaţia morală a îndemnurilor ciobanului: „Pocăiţi-vă; îndreptaţi-vă, feriţi-vă de rele; mergeţi la Sfânta Biserică şi vă rugaţi şi împliniţi poruncile învăţate de ea”. Iar în şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935 – după cum s-a sesizat – Patriarhul era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezând cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă. Alţi teologi au fost mai tranşanţi.
Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366).
S-au dat declaraţii, s-au scris interviuri, s-au publicat broşuri semnate de oameni ai Bisericii mai mult sau mai puţin prestigioşi din punct de vedere teologic. Dar două sunt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică.
Stăniloae – teologul care validează fenomenul
Într-un studiu amplu, intitulat „Încercare despre teofanii. Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, publicat în Telegraful Român, anul LXXXIII, 22 septembrie 1935, nr. 40, p.1, şi partea a doua, din 20 octombrie 1935, nr. 44, p.1, articol inclus ulterior în volumul Ortodoxie şi românism din 1939, părintele Stăniloae intră pieptiş în arena dezbaterilor, luând explicit partea adepţilor lui Petrache Lupu, al cărui caz este utilizat de teolog ca pretext pentru o dezbatere amplă şi profundă a teologiei ortodoxe.
Miza amplului studiu este exprimată cu claritate: „În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată (Ioan 1, 1. Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând că schiţez şi o explicaţie a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor”.
Asta e miza. Minunile există, iar Dumnezeu ni se poate arăta!
Luând ca argument medicii români care l-au consultat pe Petrache Lupu, dar şi opinii europene savante, părintele Stăniloae încearcă, minuţios, să le clarifice şi să înlăture, treptat, orice suspiciune de impuritate în ceea ce priveşte vedenia păstorului.
„Forma” în care Dumnezeu s-ar fi arătat ciobanului – un element abundent utilizat de contestatarii viziunii – este explicată de teolog astfel: „Dumnezeu, străbătând cu lucrarea sa sufletul lui Petrache Lupu, Şi-a constituit din materialul găsit în el o imagine cât mai potrivită, în cadrul acelui material, cu atitudinea în care a voit să Se descopere oamenilor”. Şi concluzia: „... nu există niciun motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei”.
Thu Oct 21, 2010
Adrian Pop
Joined: 03 Sep 2009
Posts: 10559
Location: Craiova
http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/334_ion_mihalache_detinutul_nr_51_de_la_stima_la_u milinta/