Arată versiune întreagă : Aurel V David-Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/rumân/get/dac
zamfir_catalin
12.03.2018, 14:21
Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/ rumân/ get/ dac
Numele neamului de la capătul și începătura moșilor valah/ rumân/ get/ dac
Conf. Univ. Dr. Aurel V. David
1. Peceţile veşniciei vetrei vechii Europe • Arealul de vieţuire al neamului românesc este EUROPA - un nume izvorât din mitologia vetrei carpato-danubiano-pontice, preluat în vremuri legendare şi transmis peste veacuri de mitologia greacă - străvechiul izvor al înţelepciunii omeneşti, considerată încă temelia explicativă a civilizaţiei antichităţii. De la numele unei prinţese feniciene, răpită de Zeus, „Europa” a devenit în timp numele ţinuturilor din nordul „lumii greceşti”, apoi al întregului continent.1 Toponimul „Europa” a definit din vremuri străvechi un imens spaţiu geografic, delimitat în mod convenţional la răsărit prin munţii Ural, la sud-est prin Marea Caspică şi Munţii Caucaz, la sud prin Marea Neagră şi Marea Mediterană, iar la vest prin Oceanul Atlantic. Geograful grec Strabon, care a trăit în secolul I d.Chr., a consemnat că hotarul de răsărit al Europei era considerat fluvial Don (Tanaďs).
https://scontent-arn2-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-9/29597389_2162902420607953_8599104229760297055_n.jp g?_nc_cat=0&_nc_eui2=v1%3AAeHYywmrH__VoBrM0CjYAl-Iv43c4vv0A-zfjIT_rZ27zuNH6YCeO9kW3_GSIjHxdWo6EUY03Y_CBsuOOgwM Vsg8onI80Nz-gJWCjwqbHxU00g&oh=401332fd97c94a7d987dc48ffe9dc269&oe=5B689591Pentru istoria neamului rumânesc este important spaţiul geografic definit de trei elemente geografice, devenite peceţi-simbol ale vetrei: Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră. ► Carpaţii - întinşi între bazinul Vienei (care-i separă de lanţul munţilor Alpi) şi culoarul văii Timocului (care-i despart de munţii Haemus, azi Stara Planina, în Peninsula Balcanică) - formează un arc („Corona Montium”) cu o lungime de 1500 km şi o lăţime maximă de 130 km. Din Carpaţi izvorăsc apele Vistula, Nistrul, Tisa, Crişurile, Someşul, Prutul, Siretul, Mureşul, Oltul etc. Toponimul „Carpaţi”, de origine pelasgă, semnifică „piatră”, a fost moştenit de marele neam al tracilor (urmaşii pelasgilor) sub forma „Karpate” (=„stâncării”), a dat numele neamului dacic al carpilor (Karpathos-Horos) şi a fost transmis şi conservat peste veacuri de români, urmaşii direcţi ai geţilor şi dacilor. ► Dunărea - al doilea ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga) -, curge din munţii Pădurea Neagră, de la vest către est, pe o distanţă de aproximativ 2.860 km., până la Marea Neagră, unde formează Delta Dunării. Hidronimul „Dunăre” a fost moştenit de la „pelasgi”, având ca elemente încorporate: Dun (Don=„sfântă casă a celestelor ape/ izvoare“ sau „împărăţie“/ „bun ţinut“/ „tărâm“) + Ares (numele zeului pelasg al războiului - adoptat urmaşii acestora, „arienii” carpato-danubieni). În vechile scrieri greceşti, Dunărea a fost numită Istros / Istru / Hister / Danaistru, iar în cele latino-romane Danubius (=Zeul fluviilor). În timpurile străvechi, fluviul Dunărea/Istrul, numit şi „Fison”,2 a fost considerat primul dintre cele 4 fluvii care străbăteau „Edenul”, adică „Grădina Sfîntă”. Acesta se vărsa în Marea Neagră prin şapte guri, cea mai mare fiind numită „Gura Sacră” (azi Sfîntul Gheorghe). „Istrul” era considerat „apa sfîntă”, fiind pomenit de capetele încoronate spre a înfăţişa mărimea, puterea şi trăinicia regatelor şi imperiilor. Regii cei vechi dădeau poruncă să li se aducă apă din acest fluviu, pe care o conservau în tezaurul lor, ca semn al măririi şi puterii. ► Marea Neagră - întinderea de ape dintre Europa şi Asia - a adăpostit în bazinul său, vreme de multe milenii, un lac de apă dulce, numit de geografi „Lacul Pontic”, iar pe platforma sa continentală au vieţuit primii agricultori europeni. În vremuri legendare, nivelul apelor oceanice şi ale Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările. Populaţiile băştinaşe s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Asia Mică şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Cei mai vechi locuitori ai ţărmurilor Mării Negre, cunoscuţi din documentele istorice sub numele de „SCIŢI”, au denumit-o « Axaina », adică „Albastru închis”. În vremea colonizării greceşti, aceasta a primit numele de «Pontos Euxeinos», adică „Marea primitoare”), iar romanii au denumit-o «Pontus Euxinus» şi «Mare Scythicum». În vremea împărăţiei bizantine au fost utilizate denumirile «Megali thalassa» sau «Chechias thalassa», adică „Marea crivăţului”. Bulgarii au denumit-o „Marea oarbă” (sau „Închisă”), iar genovezii au denumit-o
1 Vezi, pe larg, George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992.
2 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.11-32.
«Mare maggiore». În documentele voievodului Mircea cel Bătrân a fost utilizată denumirea «Marea cea mare», iar „Marea neagră” a însemnat, din vremuri imemoriale, Marea Valahă.3 • Aceste elemente definesc Spaţiul carpato-danubiano-pontic, conturat din vremuri ancestale după forma munţilor Carpaţi, valea Dunării de Mijloc şi de Jos şi ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Acest spaţiu geografic, cu centrul în căldarea-adăpost a Munţilor Carpaţi, a constituit leagănul Vechii Europe, adică a Europei mitologice şi legendare. În acest areal, organizarea politico-statală a însoţit istoria de la „capătul şi începătura moşilor”, adică din vremuri în care „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti”. În vremuri legendare, la adăpostul sigur al munţilor Carpaţi, în fertila şi liniştita vale a Dunării şi pe întinsul şi ospitalierul ţărm al Mării Negre au fiinţat enigmatica PELASGIA/VALAHIA, apoi au strălucit mitica ATLANTIDA şi legendara HIPERBOREA. Miturile şi legendele îi menţionează pe „pelasgi” („valahi”) - ca fiind primii oameni de pe Pămînt, iar pe atlanţi/giganţi şi hiperborei - ca fiind fiinţe divine, care au domnit peste o lume străveche, creatoare de civilizaţie, formând prototipul organizărilor politice şi sociale.
2. „Pelasgii”/„Valahii” – numele-simbol al băştinaşilor vetrei vechii Europe • Numele-simbol al vetrei de vieţuire a vechii Europe este „PELASGIA”/ „VALAHIA” -, asumat şi apărat de către băştinaşii spaţiului carpato-danubiano-pontic „de la capul şi începătura moşilor”. Acest nume a fost legat organic de numele primilor „titani” rezultaţi din împreunarea Cerului cu Pământul (Geea): Uran (Anu / Montu / Moşu) şi fiul acestuia Saturn (Omu) - supranumit „Dokius, filius Caeli” - adică „DACUL”. În jurul acestor două simboluri ancestrale - Moşul şi Gaeea - s-au definit şi afirmat din vremuri ancestrale identitatea şi pecetea băştinaşilor din vatra vechii Europe. Potrivit legendelor istorice greceşti, cel dintîi OM care a apărut pe Pământ a fost PELASG, născut pe culmile cele mai înalte ale munţilor, din „Pământul cel Negru”, ca să fie „începătoriul genului muritoriu” 4 Oamenii/pământenii peste care a domnit s-au numit „PELASGI” (gr. Πελασγοί, Pelasgoí, singular Πελασγός, Pelasgós), în fapt „VALAHI”,5 cu diferite derivate, precum balasci / belasci / blaci / blahi / blasci / valahi / vlahi, având semnificaţia „Cei născuţi din Pământul negru”. „Pelasgii”/„Valahii” - au fost consideraţi de către învăţaţii antici „neamul omenesc primordial”, precum şi „naţiunea-matcă a vechii Europe”. Primul purtător al numelui „valah”a fost titanul Typhon”, fiul lui Saturn, care a refăcut împărăţia pelagsă după groaznicul război pentru putere dintre titani şi giganţi. Acesta a fost numit BOΛXO-CHO - adică „Volchul” sau „VALAHUL”,6 - cu semnificaţia de „păstor de oi”/„stăpân de turme”/ „păstor de oameni” - străvechii egipteni numindu-i „păstori” pe regii „pelasgi” proveniţi din Carpaţi. Prima confirmare în scris a moştenirii etnonimului „Valah” (Volos) de către băştinaşii vetrei vechii Europe i-a aparţinut poetului şi rapsodului grec legendar Homer în poemul Iliada,7 scrisă în jurul anului 850 î.Chr.), Deci, din străvechime, vatra pelasgă, adică „Ţara pelasgilor”, a fost denumită „VALAHIA” (Vlahia), Havila,8 pomenită astfel în „Cartea Genezei”) 9- adică „Pământul cel Negru” -, iar în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au vieţuit, din negura vremurilor, o mulţime de „Valahii” - ca forme de organizare politico-statală specifică „Oamenilor locului”. „Pelasgii”/„valahii” au apărut meteoric în fruntea tradiţiilor istorice în ţinuturile situate în nordul Dunării şi ale Mării Negre, în Elada, în Asia Mică, în Asiria, în Egipt, în Italia şi Spania. Tradiţiile istorice greceşti le-au atribuit epitetul „divini” („dioi“), adică „oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor”. Învăţaţii greci au consemnat şi susţinut că „pelasgii”/ „valahii” au fost cei mai vechi oameni de pe Pământ, considerându-i de aceeaşi origine cu zeii,10 iar legendele romane au transmis peste veacuri faptul că „pelasgii” au fost un gen nou de oameni «ieşiţi» pe Pământ, după nimicirea prin Potop a primei rase de oameni. Părinte al zeilor şi tulpina genealogică a neamului pelasg a fost considerat titanul Saturn - venerat şi numit „Moşul” -, iar ca mamă a zeilor a fost recunoscută „Gaea” („Rheea”) -, numită „Mama Mare” -, devenită pămîntul personificat şi principala zeitate a vetrei pelasge.11 „Pelasgii”/„valahii” au adorat Soarele, care l-a generat pe „RAMA”-, adică „Zeul-Soare”, personificat în titanul Apollo, devenit pentru mult timp zeitate supremă. Cultul
3 Idem., p.207.
4 Vezi, pe larg, Eugen Costel Popescu, Descoperirea Atlantidei, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2011.
5 Vezi, pe larg, Gabriel Gheorghe, Valah, Editura „Fundaţia Gândirea”, Bucureşti, 2012.
6 Michaela Orescu, Strămoş al dacilor: Typhon -Volch, în „Bogdania”, Revistă de creaţie şi cultură, anul II, nr.7, decembrie 2014, p.5.
7 Maria Ciornei, Valahii - factor de continuitate în istoria universală, în revista „Dacia Magazin”, nr.23, iulie 2005.
8 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.
9 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.192.
10 Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Editura „Aethicus”, Timişoara, 2001, p.122.
11 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.I, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.51.
Soarelui (Rama) a creat pelasgilor o identitate proprie - rami / rumi / ramani / rumîni / rumuni, adică „Cei care se închină lui Rama” (Zeul-Soare). Adevărul-legendă a fost confirmat de către faraonul egiptean Psammeticus, care a trăit cu 700 de ani înainte de Christos. Istoricul grec Herodot a consemnat că acest faraon a afirmat că a făcut multe „cercetări” (experienţe) în viaţa lui ca să afle „care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor”. Faraonul a ajuns la convingerea că „limba cea mai veche a fost a frigienilor”, adică a „pelasgilor”. Deci, egiptenii, a căror istorie se pierdea în negura vremurilor, recunoşteau că frigienii sau „divinii pelasgi” (cum îi numeau grecii) constituiau „poporul cel mai vechi”, fiind, „cei mai vechi oameni de pe Pământ”. „Pelasgii”/„valahii” au fost redaţi istoriei neamului românesc de istoricul Nicolae Densuşianu, prin cartea sa de referinţă, intitulată „Dacia preistorică”, tipărită în urmă cu un secol. Acesta a argumentat că, în urmă cu peste 6.000 de ani î.Chr., „pelasgii” („valahii”) - naţiunea-matcă a vechii Europei -, au făurit o cultură şi civilizaţie distinctă şi au construit o mare împărăţie, cu centrul politico-administrativ şi religios în zona Munţilor Carpaţi. Spaţiul organizării politico-statale a avut ca elemente fundamentale de definire Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră. Despre existenţa acestei împărăţii există firave relatări antice bazate doar pe tradiţii istorice.12 Pentru localizarea şi descrierea împărăţiei pelasge, istoricul Nicolae Densuşianu a utilizat „două fântâni cronologice” -, una egipteană şi alta romană (probabil de origine „scitică” - adică geto-dacică). Din acestea reiese că neamul „pelasgilor”/„valahilor” s-a întins pe cele trei continente ale Lumii vechi - începând din munţii Europei nordice până în pustiurile Saharei şi de la izvoarele râurilor Araxe şi Oxus pînă la oceanul Atlantic.13 „Lumea pelasgilor” a fost personificată în mitologia greacă de două personaje-simbol: Pelasg („Munteanul” sau „Uranus”) şi Prometeu - titanul care a furat focul de la zei, pentru oameni. • Dintre enigmaticii şi legendarii strămoşi ai „pelasgilor”/„valahilor”, cei mai vechi şi glorioşi au fost „TITANII” („titanes”/„titenes”), numiţi de către învăţaţii antici „oamenii străvechi ai Pământului” („genus antiquum Terrae”) şi „fiii Pământului” („Terrae filli”/„filii Terras”/ „Terrigenae”).14 Poetul-istoric Homer a consemnat că „titanii” au fost „protopărinţii zeilor şi ai oamenilor distinşi”, numele acestora având semnficaţia de „patres”/„progenitores”, adică tată sau părinte (rumâneşte tata sau tătâne, pl.„tatani”). Potrivit tradiţiilor istorice greceşti, „titanii” şi „giganţii” („uriaşii”) au fost prima generaţie zămislită pe Pământ de zei, cu femei pământene. Patria „titanilor” se afla în ţinuturile din nordul Thraciei, lîngă „Oceanos Potamos” (Dunăre, n.ns.). „Titanii”, deveniţi „domni ai pământului”, „domni ai „pelasgilor”/„vlahilor” sau „Zei-Titani”, au format pe lângă regiiîmpăraţi „pelasgi” un consiliu patriarhal de stat, întemeiat, pe de o parte, pe dreptul divin, din care se revendicau, pe de altă parte, pe vechimea familiilor (de aici a decurs „dreptul ginţilor”!). • Învăţaţii greci au consemnat în scrierile lor că „pelasgii” au fost oamenii „cei mai străvechi, care au domnit peste Grecia”, că înainte de sosirea grecilor pe pământul Eladei, acesta era presărat cu „Pelashii” („Valahii”) şi că „pelasgii” au vorbit o „limbă barbară”.15 Istoricul grec Herodot a întărit faptul că primii locuitori ai Greciei şi Italiei au fost „pelasgii”(„valahii”), veniţi din nordul Dunării. El i-a numit „popor de neam barbar”, diferit de „neamul helenilor”, recunoscînd, însă, că grecii au „împrumutat” principalele divinităţi de la „pelasgi”. Însă, grecii şi-au însuşit în folos propriu identitatea „pelasgilor”/ „valahilor”. La început au denumit „pelasgi” grupurile de oameni coborâţi dinspre nord, din Carpaţi şi de la Dunăre, care i-au precedat pe elini şi limba elină în Elada. Apoi i-au considerat „pelasgi” pe toţi locuitorii autohtoni din jurul Mării Egee, iar mai târziu le-au şters identitatea şi iau considerat greci. • Tradiţiunile istorice au consemnat confruntările sîngeroase dintre „titani”, pentru stăpînirea împărăţiei pelasge şi domnia asupra pământenilor. Unii „titani” au fost nimiciţi în marele război civil, care s-a terminat cu catastrofa de la Tartesiu (pe malurile râului Cerna), alţii au fost închişi în peşteri întunecoase („Tartaros”), iar aceia care au putut scăpa de mâna învingătorilor au fost siliţi să-şi caute o nouă ţară. Unii s-au refugiat în Italia sau (Iberia (Hispania) ori prin părţile de nord şi nord-vest ale Europei (Galia, Germania), alţii s-au risipit prin Elada, insulele Mării Egee, Asia Mică şi Asia Centrală.
12 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.25.
13 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe, Editura DacoRomână TDC, 2010, p.31-34.
14 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.19.
15 Idem., p.90-103.
• Băştinaşii vetrei vechii Europe l-au adorat pe Saturn (Cronos), pe care l-au numit Zalmoxis/Zamolxis.16 Acest fapt a fost confirmat de către scriitorul Diogene Laerţiu, care a susţinut că „Geţii numesc pe Saturn Zamolxis”.17 În condiţii istorice încă neelucidate, „pelasgii”/„valahii” din vatra vechii Europe au migrat („roit”) „în toate direcţiile”,18 au populat întinse zone din Europa (peninsula italică, ţinutul galilor, pământul Hispaniei), din nordul Africii, Asia Mică, Orientul Apropiat (Palestina, peninsula Arabia), Asia centrală (Mesopotamia) şi chiar din India. „Pelasgii”/„valahii” au dus pe pământul Italiei instituţia patriarhală, numită Senat, compusă din reprezentanţii celor mai vechi familii. Constituţia Romei a avut drept izvor Legile „pelasge”/„valahe” din vremea „titanilor” (numite de către istoricul Iordanes în secolul VI d.Chr., „Legile Bellagine”, corect Pellagine, adică Legile Valahe). Acestea au fost „Legile lui Saturn” dacul („Dokius”, fiul Cerului), numite după modificarea lor de către zeiţa Hera, „Legile Bellagine”, constituind un cod de 12 legi, numite de către suedezul Carolus Lundius „Legile lui Zamloxe”.19 Istoria politică a pelasgilor s-a încheiat odată cu căderea cetăţii Troia. După acel eveniment istoric s-au păstrat informaţii doar despre „pelasgii” din jurul Mării Egee, dar şi acestea ca amintiri despre grupuri mici şi împrăştiate, silite de duşmani să emigreze dintr-o ţară în alta, spre a-şi căuta o nouă ţară.
3. Legenda Atlantidei - pedeapsa zeilor şi „împrăştierea pelasgilor” ♦ Mitologia greacă a surprins şi transmis peste milenii o realitate istorică generată de „lumea pelasgilor”, o ţară legendară cunoscută sub numele de „ATLANTIDA” (în greacă =„Insula lui Atlas”), locuită de „atlanţi” -, urmaşii titanilor. Aceasta a fost pomenită pentru prima oară de către filosoful grec Platon (cca. 427 î.Chr. - cca. 347 î.Chr.) în două dialoguri ale sale, numite Timaios şi Critias, la aproximativ 9 milenii după presupusa existenţă a acesteia. • Potrivit informaţiilor furnizate de filosoful grec Platon -, aflate de la preoţii egipteni -, „Atlantida” era o mare insulă (sau continent), „mult mai mare decât Asia şi Libia luate la un loc”, aflată dincolo de „Coloanele lui Hercule”,20 numite de istoricul Nicolae Densuşianu „Columnele lui Hercule” şi localizate „lângă Oceanos Potamos sau Istru”, adică în „Porţile de Fier” ale Dunării. Numele Atlantidei a fost dat de „Atlas” - un „titan” din generaţia a doua, devenit rege-împărat, semnificând, în limba pelasgă, „Tatăl Ceresc” („Tatăl luminos” sau „Scoborâtorul din Cer”). Tradiţia istorică confirmă, astfel, că „atlanţii” - urmaşii direcţi ai zeilor care au venit pe Pământ pe raza Soarelui - se închinau lui Rama („ZeuluiSoare”), deci erau ramani (rumuni). În mitologia greacă, feciorii lui Atlas au fost numiţi atlanţi, iar fetele atlantide. Despre „atlanţi”, informaţiile au fost preluate exclusiv din mitologia greacă, dar despre existenţa Atlantidei, grecii au auzit de la epipteni. Preoţii egipteni le-au spus grecilor că „atlanţii” fuseseră „oameni fericiţi” - bogaţi, buni comercianţi şi navigatori, excelenţi arhitecţi, artişti talentaţi, constructori desăvârşiţi -, dar trufaşi şi războinici neîndurători. • „Atlantida” - împărăţia lui Atlas -, a însemnat „Ţara Sfântă” - adică GEŢIA („GITIA”). Aceasta a avut nucleul politico-statal în zona defileului Dunării de la Porţile de Fier (la „Cazane”), s-a întins din munţii „Atlas” (Carpaţi) până în munţii Alpi, fiind mărginită la miazăzi de valea Dunării şi de Marea Tethys (Marea panonică).21 În ţara „titanilor” şi „atlanţilor” locuiau „ARIMII” - consemnaţi în scrierile greceşti sub numele de „rami”/„ramani” sau „arami”/„aramani”, 22 deci „Cei care se închină lui Rama” - „ramanii”/ „rumânii”/„rumunii”. În „RAMANIA” („RUMUNIA”) - adică în „Ţara ramanilor” („rumunilor”) - au fost concepute primele legi scrise, pe nişte coloane de aramă. Acestea au fost „Legile Pellagine”, adică „Legile valahe”, care au constituit temelia juridică a organizării politico-statale a vechii Europe. „Atlantida” a ajuns putere navală, avântându-se în cucerirea unor ţinuturi întinse din Africa şi Europa. În toiul acelei expansiuni, armata atlanţilor a încercat să cucerească Atena (inima şi simbolul înţelepciunii şi puterii lumii eline!), dar fără sorţi de izbândă. La scurt timp după acel eşec militar, cu aproximativ 9.500 de ani înainte de Christos, asupra „Atlantidei” s-a abătut „pedeapsa zeilor”, care au cutremurat Pămîntul, au scufundat insula Atlantidei în „Ocean”, apoi au adus peste „atlanţi” marele Potop de ape. • Năpraznicele cutremure, urmate de inundaţiile catastrofale din vremea lui Atlas (sau „Troian”) au distrus „insula Atlantidei”, precum şi barajul natural de la „Porţile de Fier” şi palatele de pe munte ale lui Saturn
16 Gheorghe Bârdan-Raine, Paradisul tăinuit, Editura „Printech”, Bucureşti, 2010, p.45.
17 Cristina Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura Ştefan, 2008, p.161.
18 dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Editura „Axa”, Botoşani, 2003, p.33-38.
19 Eugen Costel Popescu, De la Atlantida la calendarul Geto-Dacic, Editura „Craiova”, 2009, p.139.
20 Eugen Costel Popescu, op.cit., p.185-202.
21 Eugen Costel Popescu, Civilizaţia titanilor, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2012, p.53-54.
22 Idem., p. 57-58.
(devenit Poseidon). Muntele s-a prăbuşit, rocile dislocate din munte au blocat Dunărea (Istrul) şi au creat înspăimântătoarele „Cazane”(„Porţile de Fier”). Dunărea (Istrul) şi-a creat drum prin „Porţile de Fier”, iar după retragerea apei de sub munţii Carpaţi a rămas în aval de „Cazane” o mare întindere de ape. Aceasta a modificat radical topografia ţinuturilor locuite de „atlanţi”, fiind numită succesiv: „Cornul Oceanului” - în vremea lui Uran (numit şi „Oceanos”), „Marea lui Saturn” (sau Poseidon) - în vremea lui Saturn, „Marea Atlantică” - în vremea lui Troian sau Atlas şi Marea Sarmatică - din vremea lui Sarmis sau Hermes). Ulterior a fost numită de băştinaşi „Marea cea mare”, de greci „Pontos Euxeinios”, iar de egipteni „Marea Siriarh”, iar după multe secole, „Marea Neagră”. Vechii egipteni au susţinut că „insula Atlantidei” s-a scufundat în apele „Mării Siriarh” (Marea Neagră). În urma acestui cataclism a rămas mărturie Insula Albă (gr. „Leuke”, azi Insula Şerpilor), numită de greci „Makaron” (adică „a fericiţilor”). Astfel, din enigmatica Atlantida n-a rămas decât mitul... • „Atlanţii” n-au dispărut în timpul cataclismului, refugiindu-se în locuri şi zone ferite de mari nenorociri. „Pelasgii”/„valahii” care care au supravieţuit mâniei zeilor şi au rămas în vatra carpato-danubiano-pontică, ocrotiţi „GAEEA” (Mama-Mare, Muma Pământ, Mama-Mamelor), s-au numit pe ei înşişi „GEŢI” şi s-au considerat „Preafericiţi”. Aceştia au închinat, de bucurie, altare de recunoştinţă lui Apollo, Zeul-Soare,23 - moştenitorul spiritual al Zeului Rama, numindu-se pe ei înşişi „rami” sau „ramani”. Cei care au „roit” din aria carpatodunăreană îndeosebi spre Răsărit, s-au închinat la o străveche zeitate supremă, numită „Dava” („Deva”) - personificare „pelasgă”/ „valahă”, de esenţă carpatină, a titanuluizeu Saturn (Omu, Dacul).
https://scontent-arn2-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-9/29694735_2162907493940779_4925531676986615065_n.jp g?_nc_cat=0&_nc_eui2=v1%3AAeEsPxaavUUesSXnpN-kiWw0aKwxY_2_hs1uVM9mGYUV1zQx7PO18rnRw-wZFVhT8dg83sOv7KySf_gO4ZV4grsec1PlWpMWsoytMtBvZcss Sg&oh=a675bb944a697aa58eb3ddca10a0627e&oe=5B2956A5
Aceştia s-au pus sub protecţia zeului „ARES” - fiul lui Zeus, simbolul forţei războinice -, fiind cunoscuţi cu numele de „ARIENI” - cu înţelesul de „oamenii liberi” (boieri / nobili / stăpâni) şi „războinici”. Unele grupuri de „arieni” („pelasgi”/„valahi”) au migrat spre sud, s-au aşezat în vechea Eladă, îndeosebi în Attica. Pe aceştia i-au găsit vechii greci în Elada continentală, i-au atacat şi i-au împrăştiat în insulele Mării Egee, numindu-i „pelasgi”. Alţi „arieni” au migrat spre răsărit, „pe calea Soarelui-Răsare”, trecând prin zona Mării Caspice şi ajungând până în India. • În Asia Centrală, grupuri importante de „pelasgi”/„valahi”, care s-au revendicat din Saturn dacul, au dăinuit sub etnonimul „dahae” / „dahi” („daci”), cu semnificaţia „lup”, adică „cei care se asemnănă cu lupii”.24 Acest nume a fost moştenit de „neamul sciţilor” - din care s-au născut neamurile parţilor şi mezilor, - considerate de grecii antici „neamuri scitice”. În zona Mării Caspice, „dahii”, numiți „dahii regali” sau „massageți” (=geții cei mari),25 pentru că o venerau pe „Gaeea”, adică „Muma Glie/ Pământ”, au construit un regat numit „Dahos” (Dacia) sau „Massageția”. „Geţii”, adică cei care au venerat-o pe Gaeea!, numiţi „massageţii” (=Geţii Mari), şi-au construit propria formaţiune politico-statală între Marea Caspică şi fluviul Amu-Daria.
4. „Hyperboreii” - expresia etno-spirituală a „ramanilor” vetrei vechii Europe ♦ Dispariţia „Atlantidei” a reconfigurat vatra vechii Europe, în care urmaşii atlanţilor, „pelasgii”/„valahii”, şi-au asumat noua identitate, prin închinarea conştientă lui RAMA - Zeul-Soare. Ei şi-au spus „rami” / „ramani” / „rumuni”, au refăcut habitatul în spaţiul carpato-danubiano-pontic ieşit de sub stăpînirea apelor şi au revitalizat propria civilizaţie. În noile condiţii istorice, învăţaţii greci au împărţit Dunărea (Istru) în două părţi, numind Danubiu zona de la izvoare la „Cazane” şi Istru de la „Cazane” la „Pontos Euxeinos” şi au separat arealul lor de vieţuire de cel al spaţiului carpato-danubiano-pontic. • „Ţara ramilor”/ „ramanilor”/ „rumunilor” a devenit pentru greci un tărâm fabulos, plin de divinităţi necunoscute, adesea ostile, protejate de fluviul Istru şi de munţii Atlas (Carpaţi). De aceea, pentru ţinuturile
23 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, Traducere în română şi engleză de Maria Crişan şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.119.
24 Vezi, discuţia, la Eugen Lozovan, Dacia sacra, Ediţia a II-a, Editura „Saeculum I.O.”, Bucureşti, 2006, p.12-15.
25 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-dacii-tracii-illirii. Naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 151-153.
„barbare” situate la miazănoapte de munţii Haemus, adică de „lumea grecească”, învăţaţii greci au folosit numele „HIPERBOREEA”, iar pentru băştinaşii acesteia - „hyperborei”. Acest nume a fost preluat din numele zeului „Boreas” (Boreu) - Zeul vântului rece de nord (aducător de iarnă) -, numit şi „Vântul de Miazănoapte”. Potrivit tradiţiilor greceşti, „Hyperboreu” a fost fiul lui Pelasg - rege şi patriarh al întregului neam al „pelasgilor”), prefăcut de zeii cei răi într-un munte, numit „Atlas” (apoi „Rifei”, iar peste veacuri, „Carpaţi”!). • „Hyperboreii” erau descendenţi ai „titanilor”, care au rămas în ţinuturile din nordul „lumii greceşti”, în vatra carpato-danubiano-pontică. Aceştia au au preluat tradiţiile neamului şi s-au închinat zeului Apollo, Zeul-Soare (Zeul Luminii), ducând cultul acestui zeu în „lumea elinilor”. În „lumea hyperboreilor”, Zeul Luminii (Sol Lomonius), descendent din Saturn dacul, moştenit de Apollo, a primit o nouă identitate -„Zalmoxis”/ „Zamolxis” -, despre care Clement din Alexandria, primul teolog cu renume din Biserica Ortodoxă a Alexandriei (cca.150-215 d.Chr.), a afirmat că era „hyperboreu”. La rândul său, filosoful grec Platon a consemnat că, „în regatul lui Atheas, care domnise peste hyperboreii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. • Prima menţiune cunoscută despre „hyperborei” datează din secolul VI î.Chr., aparţinând istoricului şi geografului grec Hecateu din Milet, care i-a situat între „Ocean” (Dunăre) şi „Munţii Rifei” (Carpaţi). Geograful grec Strabon a lămurit provenienţa noului nume al „barbarilor” situaţi la nordul „lumii elenilor”, situîndu-i pe „hyperborei” între Marea Neagră, Dunăre şi Marea Adriatică. Acesta a consemnat că: „Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci, de Sciţi sau Celtosciţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hyperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii”. • Potrivit informaţiilor oferite de unii scriitori greci şi romani, „Hyperboreea” a avut centrul în munţii „Atlas” (Carpaţii), s-a extins „dincolo de Boreas”, fiind mărginită de „regiunile udate de Don şi Dunăre”. Istoricii greci au recunoscut că „Hyperboreea” era vatra originară a neamului lor. De aceea, a rămas pentru ei multă vreme ţară a legendelor, miturilor şi a zeilor,26 geograful Strabon afirmînd că „la hyperboreeni s-au născut zeii”. În Grecia, cultul lui Apollo şi al Dianei, adică al Soarelui şi al Lunii, a fost introdus de tinere fecioare care au venit din „Ţara hyperboreilor”.27 Problema identităţii „hyperboreilor” a fost clarificată de scriitorul roman Valerius Flaccus (45-90 d.Chr.). În poemul Argonautice, acesta a scris despre expediţia argonauţilor în ţinutul „hyperboreilor”, precizând că pe porţile templului din cetatea regelui Aetes era scris „cum mai întâi regele Sesostris a dus războaie împotriva geţilor”. Aşadar, „Hyperboreii” au fost urmaşii „pelasgilor”/ „valahilor” - băştinaşii vetrei carpato-danubiano-pontice, deci „Oamenii Pământului” - „GEŢII” - consideraţi de vechii greci „un neam hyperboreu”.28 Numele „GEŢI” - nume etnic -, provine din „GAEEA” (sau Gaia/Glia, Tara / Terra), Zeiţa-Mamă (adică „Mama-Pământ”), din care a fost zămislit cel dintâi pământean.29 În izvoarele antice, „geţii” au mai fost numiţi: getar, gettar, jettar, jottar, gothones, gautar şi gotar (de la rădăcina ga, ge, gau, go, jo, gio, goja -, însemnînd pământ, de la verbul gieta=a da naştere, a zămisli cu largheţe).30 Istoricul Nicolae Densuşianu considera că denumirea „getae”, dată de greci, avea sensul de „proprietari” sau „din ţară”. Astfel, „Pământul Gaeei”, mama zeilor - GETIA (GITIA) - a primit sensul de baştină, patrie, ţară, vatră. Astfel, toponimul „Hyperboreea” a desemnat, în fapt, o parte din „ŢARA GEŢILOR”, întinsă „dincolo de Tracia” până în ţinuturile nordice necunoscute de greci, iar spre răsărit de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre, până în valea Donului. „GEŢII” - „Oamenii Pământului” -, şi-au spus lor înşişi ARIMII / RAMII / RUMII / RUMÂNII /RUMONI/ RUMUNII,31 adică „Oamenii Luminii” - adoratori ai lui Apollo - Zeul-Soare, Zeul Luminii („Zalmoxis”/„Zamolxis”). Din acele vremuri legendare au rămas peste milenii sintagmele „Axis Boreis” şi „Polus Geticus”, semnificând axa ori polul spiritual al Lumii vechi sau locul mirific unde Cerul poate comunica cu Pământul. * •
Deci, la „capătul şi începătura moşilor”, vechea Europă a fost locuită de „pelasgi” („valahi”) şi stăpânită dintru început de „titani”/„giganţi” (uriaşi) şi „atlanţi”. „Pelasgii”/„valahii” au fost „Oamenii Pământului”, care au vieţuit dintru început în vechea Europă. În ţinuturile de la nord de Dunăre şi Marea Neagră,
26 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.87.
27 Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p. 102.
28 Vezi, pe larg, Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti, 1996.
29 Apud, Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
30 Carolus Lundius, Zamolxis primus getarum legislator, Ediţia a II-a bilinvă, traducere în română şi engleză de Maria Crişan şi Honorius Crişan, Editura „Paco”, Bucureşti, 2012, p.6-7.
31 Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţia a II-a, vol. VI, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.9.
numite de greci „Hyperboreea”, s-a aflat „împărăţia lui Atlas” („Atlantida”), dispărută în mare parte în urma unui cataclism natural. În acest areal au vieţuit „arimii” / „ramii” / „ramanii” / „rumunii” / „rumânii”, menţionaţi pentru prima oară de către Homer, odată cu „ŢARA ARIMILOR”32 sau „Ţara cea Neagră”, existentă în vremea titanului Typhon valahul. Aceştia au moştenit şi transmis peste milenii numele neamului vechii Europe, asumat şi păstrat „de la capătul şi începătura moşilor”.
5. SCIŢI, TRACI şi SARMAŢI: nume date de greci „ramanilor hyperborei” ♦ În expansiunea spre ţărmurile Mării Negre, vizând ţinuturile hyperboree, în scop de colonizare, grecii au întâlnit o „lume barbară”, necunoscută, paşnică, dar şi războinică, a ramanilor hyperborei („arimii”/„ramii”). Aceştia practicau cultul Soarelui şi-l proslăveau pe Zeul-Soare, numit „Armunus” sau „Zeus Dakin”. În procesul de apropiere de aceste neamuri, cu perioade de convieţuire sau de confruntare, grecii i-au numit sciţi, traci şi sarmaţi. • Arealul din nordul Mării Negre, întins de la gurile Dunării până în nordul Munţilor Caucaz şi în estul Mării Caspice, locuit intens în secolul VIII î.Chr., a fost numit SCIŢIA („Skvthia”). Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma că „Sciţia” începea din acea parte de loc unde ţărmul Mării „formează un golf şi unde se varsă Istrul, cu gura întoarsă spre răsărit”. Istoricul Ephoros (născut în anul 363 î.Chr.), i-a împărţit pe locuitorii universului în indieni, ethiopi, sciţi şi celţi, afirmând că „sciţii” (consideraţi „barbari”) erau mai vechi în Europa decât elinii”, deci erau autohtoni în vechea Europă şi că „mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare spre comoditatea vieţii”.33 Dezbaterile privind originea sciţilor s-au extins şi în „lumea romană”, durând mai multe secole. Istoricul roman Trogus Pompeius, în lucrarea Istorie universală, publicată în anul 28 î.Chr., a consemnat că „Neamul sciţilor a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deşi între sciţi şi egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”.34 Problema identităţii sciţilor a fost clarificată de geograful grec Strabon, care, în opera sa „Geografia”, a consemnat că numele „scyth” a fost dat „întregii mase latine, ca nume geografic”. Deci, sciţii (gr. Skytai, lat. Scythae) n-au fost un neam deosebit, ci o ramură a neamului pelasg, hiperboreu (pentru greci, „masa latină”!). Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că numele „scit” însemna „scutaşi” în cadrul organizării militare pelasge. Numele „Sciţia” (Skytha/getha=săgeată),35 a semnificat spaţiul geografic de la nord de Istru şi Marea Neagră, locuit de „Oamenii Pământului” - „GEŢII” -, urmaşii străvechilor „pelasgi”/„valahi” şi a simbolurilor etno-spirituale ale acestora - „atlanţii” şi „hyperboreii”. • Urmaşii direcţi ai „pelasgilor”/„valahilor” hyperborei, care au vieţuit atât în „Hiperboreea” („Pelasgia”/„Valahia”) nord-dunăreană, până la răsărit de Bug, cât şi în cea sud-dunăreană, precum şi peste Hellespont, au fost numiţi „TRACI”, cu sensul de „bun, frumos, plăcut” („trax, threkes”) şi „cutezător”(„thrakios”). „Tracia” - ca ţară -, a însemnat pentru greci, în esenţă, doar teritoriul situat la sud de Dunăre, între Pontul Euxin (Marea Neagră), Propontida (Marea Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) şi râul Morava (Margus). Însă, geograful grec Strabon a enumerat Olimpul (panteonul zeilor!) printre munţii care aparţineau tracilor.36 Prima ştire cunoscută, referitoare la „traci”, a fost inserată de poetul grec Homer în poemul Iliada, care i-a menţionat ca aliaţi ai „troienilor”, iar primii istorici care s-au referit în mod expres la „traci” au fost Xenofan (570-475 î.Chr.) şi Herodot (484-425 î.Chr.). Aceştia i-au mai numit şi „GEŢI” („Getae”), adică „Oamenii Pământului” - băştinaşii vetrei. Deci, numele „traci” a fost o poreclă pe care grecii au pus-o neamului „ramilor”/ „ramanilor”/„rumunilor”. Astfel s-a născut sintagma „marele neam al tracilor”, în care au fost încorporate peste 100 de neamuri, numite în istoriografia românească „triburi”. După ce romanii au pus stăpânire pe teritoriul de la nord de munţii Haemus au creat o provincie cu acest nume. Istoricul roman Titus Flavius Josephus (37-100 d.Chr.) a consemnat că întemeietor al neamului tracilor a fost Tiras - fiul lui Iaphet (fiul lui Noe). Acel Tiras „i-a numit tirasieni pe cei pe care i-a condus; dar grecii le-au schimbat numele în traci”. Despre aceştia, grecii afirmau că erau oameni cu părul deschis la culoare (roscaţi şi blonzi) şi cu ochii albaştri (deci erau arieni!). În secolul al V-lea î.Chr., „tracii” (geţii!) au fost consideraţi de către greci neamul cel mai numeros, după indieni, însă erau dezbinaţi, nu se înţelegeau între ei. Grecii au împrumutat de la „traci” multe dintre figurile lor mitologice, precum zeul Dionis, prinţesa Europa şi eroul Orfeu.
32 Idem., vol. VI, p. 19.
33 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p.56.
34 Idem., p.51-52.
35 Carolus Lundius, op.cit., p.7.
36 Miron Scorobete, Dacia Edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.257.
• În alt timp istoric, grecii au denumit toate neamurile „scitice” cu numele de „SARMAŢI” (lat. sarmatae). Primele consemnări despre aceştia au fost făcute de grecii Herodot şi Hipocrate (cca. 460- cca. 370 î.Chr.), fiind localizaţi la răsărit de fluviul Don (Tanais). Numele „sarmaţi” (gr. Sauromatioi) a fost altă poreclă pusă de greci neamului geţilor, semnificînd „ochi de şopârlă”. Acolo au vieţuit statornic „Massageţii” (Geţii cei Mari), care s-au opus cu folos, cu armele, imperiului persan. „SARMAŢIA” n-a fost o ţară, un stat, ci o parte a „Hyperboreei”, mărginită la vest de fluviul Vistula, la est de fluviul Volga, la nord de Marea Baltică şi la sud de Marea Neagră. Potrivit afirmaţiilor geografului grec Ptolemeu, „Sarmaţia” era arealul împărţit arbitrar în două părţi: Sarmaţia europeană37 - care ţinea din Germania şi Dacia până la fluviul Don (deci, între Vistula şi Don, n.ns.) -, şi Sarmaţia asiatică - de la fluviul Don până la fluviul Volga.38 În timpul împăratului roman Octavian Augustus, „sarmaţii” au apărut la gurile Dunării, apoi vreme de peste un secol au fost implicaţi în evenimentele militare din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis între anii 8-17 d.Chr., a sesizat că „Geţii şi Sarmaţii apar ca popoare înrudite şi vorbesc aceeaşi limbă latină”. Prin anii 50 d.Chr., în vremea împăratului Tiberius, o parte dintre „sarmaţi” au fost colonizaţi de romani în Câmpia Tisei, aceştia fiind numiţi iazigi (=strămutaţi). Iazigii care au rămas în zona Dunării de Jos s-au numit roxolani, iar altă ramură, care s-a oprit în teritoriile de la răsărit de Prut şi Nistru s-au numit alani. Geograful grec Ptolemeu a prezentat „Sarmaţia” ca pe un conglomerat de neamuri, care se aflau în relaţii de prietenie sau de duşmănie unele cu altele. Aceasta era o entitate geografică, diferită de Dacia, dar locuită de „neamuri dacice”, dintre care a menţionat: arsieţi, saboci, piengiţi, biesi, costoboci (şi transmontani), carpiani, tagri, tyrageţi, care vieţuiau în aria geografică a muntelui „Carpatos” (Carpaţi).
6. „GEŢII” – „ramii”/ „ramanii”/ „rumunii” vechii Europe • De la facerea lumii pelasge”/„valahe” până la menţiunile scrise ale istoriei vetrei vechii Europe s-au scurs aproape zece milenii de istorie, care au rămas, în cea mai mare parte, învăluite în legende, mituri şi mistere. În izvoarele scrise greceşti, băştinaşii vechii Europe au fost numiţi, în funcţie de conjuncturi geopolitice şi de interese, „pelasgi”/ „hiperborei”/ „sciţi”/ „traci”/ „sarmaţi” - de regulă nume geografice sau porecle. În vremea marilor colonizări ale ţărmului pontic, desfăşurată între secolele VIII-VI î.Chr., grecii au intrat statornic în contact cu băştinaşii, numindu-i „GEŢI”, adică „Oamenii Pământului” -, aşa cum îşi spuneau aceştia. Numindu-i „geţi”, grecii i-au recunoscut ca autohtoni, adică băştinaşi ai spaţiului carpato-danubiano-pontic. Însă, suedezul Carolus Lundius afirma că „Cei care în Tracia erau numiţi Geţi au fost numiţi pe vremea lui Procopius (istoric grec mort în anul 562 d.Chr.) Goţi şi în vremurile vechi fuseseră numiţi Sciţi.39 • Numele „GEŢI” (gr.getai, lat getae), a fost consemnat în izvoarele istorice greceşti scrise pe la sfîrşitul secolului al VI-lea î.Chr., pentru a-i desemna pe „tracii” care vieţuiau pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Cu toate acestea, grecii şi, ulterior, romanii, n-au utilizat numele „Geţia” pentru „ţara geţilor”, ci „Scythia” şi, uneori, „Dacia”. Istoricul Nicolae Densuşianu afirma că în Dacia „Getae nu a fost o numire etnică naţională”, că în limba grecească, getes sau geites însemna „lucrători de pământ” („agricola”, „rusticus”), deci ţărani, şi că în vremurile vechi, un neam din Tracia purta numele de zerani.40 „GEŢII” - ca „Oamenii Pămîntului”/„Oamenii Locului” -, îşi spuneau „RUMUNI”/ „RUMÂNI”, însemnându-şi identitatea de neam cu cuvintele rumun/ riomion/ ruomuon/ rumuno/ romuno. Prima lor afirmare în plan politico-militar s-a petrecut în anul 513 î.Chr., cu prilejul expediţiei întreprinse de oastea impresionantă a regelui Persiei împotriva „sciţilor” nord-pontici. Ei au fost înfrânţi şi supuşi, împreună cu alte neamuri tracice din dreapta Dunării, trecând, apoi prin diferite stăpâniri străine; greacă, macedoneană, apoi romană.41 Istoricul grec Tucidide (460-400 î.Chr.) observa că grecii dădeau peste „geţi” după ce treceau munţii Haemus,42 iar istoricul grec Herodot constata că aceştia „se credeau nemuritori”43 (se revendicau din titani şi hyperborei!). Poetul dramatic grec Menandru, care a trăit pe la anul 342 î.Chr., afirma că „geţii” erau de „neam trac”,
37 Marcianus din Heracleea Pontică, Periplu, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol. II. Bucureşti, 1970, p.171.
38 Ptolemeu, Îndreptar geografic, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol. I. Bucureşti, 1964, p. 535-557.
39 Carolus Lundius, op.cit., p.25.
40 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.130.
41 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.52-91.
42 Tucidide, Istorii, II/96, 1, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p.75.
43 Herodot, Istorii, în Izvoarele istoriei românilor (Fontes historiae Daco-Romanie), vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 93.
numindu-i „geţii traci”.44 Sub conducerea regelui Dromihete, „geţii” nord-dunăreni s-au unit, reuşind să se opună tendinţelor expansioniste ale grecilor şi macedonenilor.45 • Vatra neamului „getic” a cunoscut o perioadă de înflorire în vremea regelui Burebista (82-44 î.Chr.), contemporanul lui Iulius Caezar. Acesta a unificat neamurile „getice” şi a construit o „împărăţie” întinsă în vest şi nord - de la Dunărea de mijloc şi Morava, până la Carpaţii Păduroşi -, spre est până la Bug şi Marea Neagră, iar spre sud - peste Dunăre, până în munţii Haemus (Balcani).46 Însă, referitor la epoca regelui Burebista se cunoaşte, la ora actuală, un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, precum şi câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi nefiind contemporani cu evenimentele descrise. Cel mai aproape de „timpul lui Burebista” a fost geograful grec Strabon. În opera, „Geografia”, acesta a descris „pământul geţilor”, întins de la hotarele de sud-est ale Germaniei pînă la răsărit de Boristene (azi, Nipru, n.ns.) El a lăsat importante mărturii referitoare la vatra getică şi la regele Burebista, consemnând că „elinii îi consideră pe geţi traci”, că „geţii” locuiau pe amândouă malurile Istrului şi că Burebista era „bărbat get”. De asemenea, a lămurit în mare măsură semnificaţia şi identitatea „geţilor”, afirmând că în cele mai vechi timpuri a existat „o altă împărţire a teritoriului”, „căci pe unii îi denumesc daci, iar pe alţii geţi”. „Geţii” erau cei care se întindeau spre Pontul Euxin (Marea Neagră) şi spre Răsărit, iar cei care locuiau în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului se numeau „daci”.47 Deci, numele „dac” a fost unul dintre numele străvechi al „geţilor”. În vremea geografului grec Strabon, neamul „geţilor” pierduse din vigoare, suferind presiunea stăpânirii romane, care a rupt arealul „getic” sud-dunărean în provincii cu numele MOESIA, ILIRIA şi TRACIA. În vremea poetului roman Gaius Valerius Flaccus, din secolul I d.Chr., „geţii” erau unul dintre multele neamuri (triburi) ale Sciţiei, iar istoricul Dio Cassius (164-c.235 d.Chr.) a consemnat că „Mai înainte vreme, moesii şi geţii locuiau întreg ţinutul dintre Haemus şi Istru, dar - cu trecerea vremii - unii îşi schimbară numele”.48 Urmaşii „geţilor traci”, de la sud de Dunăre, au fost denumiţi „mysieni” (moesi) de către stăpânitorii romani, iar „geţi” nord-dunăreni („Oamenii Pământului”, „Oamenii Locului” - adică băştinaşii) au adoptat numele străvechi, de „DACI”, pentru a-şi afirma şi susţine boieria/nobleţea, libertatea şi credinţa în nemurire.
7. „DACII” – mlădiţa geţilor jertfită pe altarul vetrei hyperboree • Vatra vechii „Hyperboreea” a fost refăcută de către „geţii munteni”, care, vreme de două secole s-au războit cu bastarnii germanici, în încercarea acestora de a pătrunde şi a se statornici în marea „vatră getică”. Muntenii hyperborei s-au numit pe ei înşişi „DACI” - nume care, în concepţia istoricului Nicolae Densuşianu înseamnă „munteni”49 (în fapt, „monteni”, adică urmaşii titanului Uranus, numit şi „Montu”). Geograful grec Strabon a constatat că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor, era DAI sau DAVI,50 - cu semnificaţia de „lupi”, sau „Cei care se aseamănă cu lupii”.51 Acest nume a încorporat în el o semnificaţie-simbol, de luptător pentru neam şi vatră. Astfel, au fost deosebiţi „geţii” care trăiau în aşezări fortificate (cetăţi) de cei care locuiau în zone de câmpie, unde se ocupau cu agricultura, numiţi de greci getai, gaitai, adică ţărani (de la Gaeea sau Gaia ori Terra). Istoricul grec Dio Cassius, în Istoria Romei, a întărit faptul că „dacii” locuiau „pe ambele maluri ale Istrului”, că romanii îi numeau daci „pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”.52 Deci, „geţii” de pe ambele maluri ale Dunării îşi spuneau ei înşişi, „daci”. Acest nume a fost preluat de romani, ca o recunoaştere a semnificaţiei sale, având legătură cu titanii străvechi! Pentru străini, „DAC” (înrudit cu lat. audacia şi audax) avea semnificaţia de „curaj”, „îndrăzneală”, respectiv: „curajos, „încrezător”, „îndrăzneţ,
44 A. Papadopol-Calimah, Scrieri vechi pierdute atingătoare la Dacia, Ediţie îngrijită de Aurora Peţan, Editura „Dacica”, 2007, p.56-57.
45 Conf.univ.dr. G.D.Iscru, Naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998, p.90-92.
46 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 44.
47 Strabon, Geografia, VII/III, 17, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae-Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p. 243.
48 Dio Cassius, Istoria romană, LI/27, 2, în Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romaniae), vol.I, Bucureşti, 1964, p.677.
49 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.124.
50 Strabon, Geografia, VII, în, Dacia în autori clasici, Ediţie G. Popa-Lisseanu, vol. II, Bucureşti, 1943, p.46.
51 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980, p. 21.
52 Dio Cassius, Istoria romană, LI/22, 6, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae Daco-Romaniae, vol.I, Bucureşti, 1964, p.671.
„temerar, „semeţ”, însă, pentru „geţii traci”, băştinaşii vetrei, avea un sens etno-spiritual, care exprima puterea (tăria) neamului, dar mai ales conştiinţa nemuririi neamului. • În vremea împăratului Octavian Augustus, care a purtat războaie cu „dacii”, a trăit poetul roman Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Chr.), unul dintre cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur” a literaturii romane. În Odele sale, acest „Flaccus („Valahus”!) l-a celebrat pe împărat, numindu-l „învingător al titanilor şi giganţilor”53 şi a susţinut că dacii vorbeau „o limbă barbară, de idiomă LATINĂ”. Deci, la cumpăna dintre cele două ere, scriitorii latini recunoşteau că dacii erau urmaşii „titanilor şi giganţilor” şi că denumirea generică pentru limba vorbită de daci era „latina”, „latina priscă”, adică „limba cea bătrână”, limba moştenită şi transmisă prin milenii de la „pelasgi” şi „hiperborei” - „tracilor”, „sciţilor”, „sarmaţilor”, „geţilor” şi „dacilor”. • Întreaga simbolistică pe care „dacii” au impus-o lumii antice a fost înţeleasă de contemporani lor „sub semnul lupului”, care a întruchipat fidel o puternică conştiinţă de neam străvechi şi războinic, iubitor de libertate şi încrezător în nemurire. Imaginea şi simbolistica lupului carpatin a coborât pe stindardul de luptă al vitejilor „daci” - exprimat cu rigoare şi culoare prin balaurul zburător cu cap de lup.54 Acest stindard, cu cromatica lui aparte, aleasă din culorile cele mai intense ale curcubeului (roşu, galben şi albastru), l-a întruchipat pe ZeulSoare (Apollo, Zalmoxis/Zamolxis) în mijlocul obştilor însetate de libertate. „Dacii” au trăit, de regulă, în aşezări fortificate, care le-au asigurat statornicia şi continuitatea în marea vatră getică. În numele aşezărilor „dacice” fortificate era încorporată terminaţia „dava”, tradusă prin expresia „oraş întărit” (fortificat),55 având o legătură spirituală încă necunoscută cu numele zeului „Dava/„Deva”. • Numele „DAC” - moştenit de la titanul Saturn dacul -, a avut, de la început, semnificaţia de „om liber” „nobil” - cu atributele: cinstit / demn / luminos / nemuritor / strălucitor / străvechi / viteaz.
https://scontent-arn2-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-9/29683315_2162909123940616_246508286235802577_n.jpg ?_nc_cat=0&_nc_eui2=v1%3AAeEdeky9sglKvIWc5bzFru-TF1vygjhK2nfXXHyCbM7BRnK8k6QwsStHPjKhBsR9hIqdmSnbt UzzxrxnWbu4s0Ac-7khMdWCTSqs3cj4nGKvkA&oh=5fa76eb7c1bf8f2ff157b8d742df13f6&oe=5B6FB6D4
Numele « DAC » a fost consemnat pentru prima oară pe la mijlocul secolului I î.Chr. în cartea De bello Gallico, scrisă de Iulius Caesar. Acesta a vorbit despre „Pădurea Hercinică”, ce începea la răsărit de râul Rin, în sudul Germaniei, „de la hotarele helveţilor, nemetilor şi rauracilor” şi se întindea în linie dreaptă”, „paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor şi anarţilor”.56 Istoricul roman Trogus Pompeius (secolul I î.Chr.) a afirmat că „dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, a consemnat „creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes” (în interiorul arcului carpatic, în prima jumătate a secolului II î.Chr.) şi a pomenit un moment lipsit de glorie din istoria „dacilor” conduşi de regele Oroles (secolul II î.Chr.).57 Istoricul Tacitus a afirmat că Germania era despărţită de daci „prin munţi şi prin teama unuia faţă de celăllalt”.58 • La începutul secolului I d.Chr., legiunile romane şi trupele auxiliare formate din „barbari” supuşi puterii Romei au rupt în mod sângeros Tracia sud-dunăreană din vatra străvechii Hyperborei. În anul 15 d.Chr., la sud de Dunăre autorităţile imperiale romane au constituit provincia MOESIA (Moësia), botezată astfel după numele „neamului getic al moesilor” (misilor/misienilor), învinşi în războaie şi supuşi Romei. Astfel, au fost încorporate, prin forţă, în „ordinea romană”, neamurile „getice” sud-dunărene. Apoi, acvilele romane au fost îndreptate cu furie la nord de Dunăre, în Hyperboreea, împotriva „dacilor” care se credeau de neînvins, pe care romanii i-au considerat urmaşii „titanilor”/„giganţilor”. • Numele « DACIA » a fost consemnat pentru prima oară în secolul I d.Chr. de către istoricul roman Pliniu cel Bătrân (23-69 d.Chr.). În Istoria naturală, acesta afirma că în vremea sa, în Europa existau, în afara „lumii romane”, trei mari entităţi politico-statale: „DACIA” (Daciae), „SARMAŢIA” (Sarmatiae) şi „SCYTHIA” (Scythiae),59 locuite de popoare diferite: „GEŢI” - cărora romanii le spuneau „DACI”, „SARMAŢI” (alani, roxolani şi iazigi), „BASTARNI” şi alţi germani.
53 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.21.
54 Vezi, pe larg, Aurel V. David, Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză, în Studii şi cercetări de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Editura „Tempus Dacormânia Comterra”, Bucureşti, 2006, p. 27-46).
55 Ernst Gamilscheg, Despre originea românilor. Argumente lingvistice, în revista „Noi Tracii”, Anul XX, N. 200, Iunie 1991, p. 20.
56 Caesar, Comentarii de bello Gallico, VI, 25,1, în Izvoarele istoriei României - Fontes Historiae-Daco-Romaniae, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 179.
57 Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 70-71.
58 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.43.
59 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa nordică, prefaţă dr. Aurel V. David, postfaţa dr. Geo Stroe,
Printre neamurile diferite menţionate erau: „geţii, cărora romanii le spun daci” şi „sarmaţii, cărora grecii le spun sauromate”. El arăta că „dacii”, împinşi spre răsărit de „sarmaţii iazygi” din câmpia Tisei, stăpâneau munţii şi codrul de la răsărit de Tisa, iar mai departe de munţii din nord erau „numeroase popoare (dacă este ca să credem!), „care se numesc Hyperboreeni”, „încărcate de ani cu o durată nelimitată, fiind legendare, vestite prin minuni”. Pliniu cel Bătrân spunea că „dacii au marcat pe braţele lor un semn care reprezintă originea lor încă din a patra generaţie...” (semnul continuităţii, demnităţii, nobilităţii şi nemuririi!). • „Dacii”, care au preluat apărarea vetrei hyperboree, au creat un stat puternic - „DACIA” -, cu sensul de „Ţara geţilor daci” şi au creat simboluri etno-spirituale specifice forţei neamului şi autorităţii politico-statale create. Între acestea se numără stema Daciei,60 - simbolul unităţii şi tăriei vetrei neamului, la care băştinaşii carpatini au ţinut cu mare străşnicie. Memoria acelei steme a străbătut mileniile, fiind tăinuită, conservată de către urmaşii geţilor daci şi reliefată cu dârzenie în momente de mărire. Potrivit descrierii istoricului croat, Stema Daciei a fost compusă din: scut roşu mobilat, cu o piramidă de argint - cu partea din stânga umbrită - care porneşte de la baza scutului şi se înalţă pînă în partea superioară a acestuia; de o parte şi de alta a piramidei sunt doi lei de aur rampaţi şi afrontaţi. Piramida semnifica „o perfectiune deosebită şi culmea gloriei”, iar stema respectivă atesta „virtuţile care au stăpînit Dacia pînă la domnia lui Decebal”.
https://scontent-arn2-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-9/29684151_2162910597273802_969411505770226846_n.jpg ?_nc_cat=0&_nc_eui2=v1%3AAeGFEL-gcXhAnJTSnqx8871toFFRYKznqCXeNzD0nM6-MykYqfI4JGjhJqjJ6cAY3TZr0gMCEV6dh-BnNKCTzW75X20QEAfKSXVXz0FO0DAVkg&oh=4ef3684cb49e08545f37ad1b907a5707&oe=5B6A822B
.• Scriitorii romanii i-au privit cu mare admiraţie pe „dacii” norddunăreni, care s-au opus legiunilor romane comandate de împăratul Domitianus. Chiar retragerea acestor trupe din teritoriul „dacilor” a fost considerat de către prietenii împăratului un „triumf asupra giganţilor”.61 În faţa agresiunii repetate a trupelor romane la nord de Dunăre, în anul 87 î.Chr., „dacii” nord-dunăreni s-au unit sub sceptrul regelui Decebal şi au refăcut regatul „DACIA” în jurul nucleului politico-statal şi spiritual protejat de coroana munţilor Carpaţi. Regatul „dacic” a încorporat un teritoriu de dimensiuni mai mici decât cel din vremea regelui Burebista, mărginit la apus de fluviul Tisa, la miazăzi de fluviul Dunărea, la răsărit de râul Siret (sau Prut), iar la miazănoapte de Carpaţii Păduroşi. În vremea regelui Decebal, „dacii” au păstrat şi folosit numele „rumuni” -, numele etnic străvechi, moştenit din vremea „pelasgilor”, pe care l-au încrustat, pentru a-l lăsa moştenire urmaşilor, pe plăcuţe de aur.62 • Precum se cunoaşte, în urma a două războaie sângeroase, regatul „dacic” a fost desfiinţat de împăratul Traian, iar o parte din teritoriu (cea cucerită şi ocupată efectiv!) a fost transformat în „Provincia Dacia”. Noua provincie, contruită la nord de Dunăre, a cuprins cea mai mare parte a Banatului de astăzi, Oltenia şi podişul Transilvaniei, păstrând numele băştinaş DACIA (oficial Dacia Augusti) - după numele „dacilor” supuşi şi integraţi cu forţa în „ordo romano”. Din fragmentele rămase din Getica lui Criton, medicul personal al împăratului Traian, reiese că acesta, când vorbea despre adversarii împăratului Traian, îi numea „GEŢI”, iar când vorbea despre ţara lor, o numea „SCYTHIA”.63 Însă, soldaţilor care au luptat pentru noi stăpântori au fost numiţi „dacisci”.64 Istoricul Italian Carlo Troya (1784-1858) a împărţit istoria „getică” în două părţi: a numit „geto-dacisci pe toţi cei care au intrat sub stăpânirea romanilor” şi „geto-daci pe ceilalţi, care au rămas liberi timp de 170 de ani câţi au trecut de la cucerirea lui Traian până la părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Atunci daciscii s-au reunit cu geto-dacii, de acelaşi neam şi toţi s-au numit goţi, ca efect al unei uşoare mutaţii în pronunţie…”.65 Acesta a lăsat scris că scopul lucrării a fost şi acela de a arăta că „geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor”.
Editura Daco Română TDC, 2010, p.37-43.
60 Maria Dogaru, Ion Popovici, Stema Daciei, în „Magazin istoric”, anul XX, nr.11 (236), noiembrie 1986, p.17; Cristina Pănculescu, Taina Kogaiononului, Muntele Sacru al dacilor, Editura „Ştefan”, 2008, p.178. Stema Daciei a fost descrisă în anul 1701 de către istoricul croat Paul Ritter Vitezovic (1652-1713) într-o lucrare cuprinzând o colecţie colecţie de steme, intitulată „Stemmatographia sive armorum illyiricorum delineatio descriptio et reconstitution”.
61 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.VI, Ediţia a II-a, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.21.
62 Vezi discuţia la Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe tăbliţe de plumb? Editura „Alcoor”, Bucureşti, 2005.
63 Vezi, pe larg, Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, p.258-264.
64 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.47.
65 Carlo Troya, op.cit., p.49.
8. Supravieţuirea identităţii neamului în „ordinea romană” • După cucerirea unei părţi din „Dacia getică” nord-dunăreană de către romani, a fost interzis cultul lui Zamolxe. Mulţi „daci” s-au întors la cultul Zeului-Soare (Apollo), practicat de strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”. Astfel, sub stăpînirea romană, în Dacia romană a apărut, în formă oficială, dar sub supravegherera autorităţilor politico-militare, zeiţa pelasgă „Gaea“/„Rheea” sau „Mama Mare”. Aceasta a fost venerată în nordul Dunării de Jos, cu multă precauţie, sub numele de „Dakia”, „Dacia” şi „Terra Dacia” - ca divinitate asumată de „dacii provinciali”, personificare a pământului Daciei.66 • Din acele momente grele, istoria „geţilor daci” a fost strâns legată de instituţii înfrăţite, precum „moşie”„moşnean”-„moştenire”-„moştenitor”, aflate în conexiune organică cu „patrie”-„pământ”-„ţară”-„vatră”. Înstrăinarea sau pierderea pământului a fost considerată de către „dacii” supuşi ca pedeapsă a neamului. De aceea, cea mai importantă „lege valahă” a avut în vedere blestemul aruncat asupra celor care vând sau înstrăinează în orice chip, vatra obştilor, ca dreptul ginţii la viaţă. Obştile au constutit ulterior temelia organizării entităţilor politico-statale în vatra „Daciei getice”, dar mai ales supravieţuirea semninţiei rumâneşti, cu simbolurile sale moţştenite din vremea „titanilor”. • O mică parte dintre „dacii provinciali” au fost folosiţi în administraţia provincială şi în armatele romane, colaborînd de nevoie sau obligaţi cu noii stăpâni. Însă, marea lor masă, în frunte cu nobili şi preoţi iniţiaţi, s-au retras în munţi, unde s-au organizat după „dreptului gintei”, potrivit străvechilor legi „pelasge”/„valahe” - BELAGINES -, care au devenit „Legile Obiceiului Pământului”. „Dacii” supuşi au aplicat legile lor străvechi în grele condiţii de supravieţuire a neamului. Principala formă de organizare a „dacilor provinciali” a devenit „obştea”- unde legile romane n-au avut aplicare. „Obştile” - alcătuite de mai mulţi „moşi” - aveau în spate „un neam” care stăpânea pământul în devălmăşie.67 Fiecare obşte era condusă de „sfatul bătrânilor”, format, de regulă, din bătrâni numiţi şi „înţelepţi”, cunoscători ai legilor străvechi. Legile „valahe” - numite şi „rânduieli” -, erau conservate în memorie de către „solomonari” (înţelepţii neamului!) şi transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, ca în vremea „pelasgilor”/„valahilor”. • Din motive de supravieţuire a neamului, mulţi „daci” au adoptat credinţa creştină - în care l-au regăsit pe zeul lor Zalmolxe, reînviat! -, au tăinuit şi ascuns numele „dac”, devenit periculos pentru stăpînirea romană, au continuat să se revendice din neamul „pelasg”/„valah” prin etnonimul „VALAH” şi s-au apărat prin etnonimul „RUMÂN” / „RUMUN”, purtat de neamul arimilor / ramilor / riminilor / rumunilor / rumânilor vieţuitori în vatra „Daciei getice” cu milenii înainte de fundarea Romei. Etnonimul comun, asumat de către „dacii provinciali” şi utilizat între ei îndeosebi pentru a se recunoaşte şi ajuta la nevoie, deci cu precauţie şi mare băgare de seamă, era RO-MAN -, atestat într-o inscripţie dacică de pe un opaiţ de la Drobeta.68 Acesta semnifica „băştinaş” / „Om fericit”, care se închină „Zeului-Soare”(RAMA) aşa cum odinioară strămoşii lor „pelasgi”/„valahi”, scăpând cu viaţă după încetarea furiei Potopului s-au numit „Preafericiţi”. Etnonimul respectiv, utilizat cu precauţie de către „dacii provinciali” a fost moştenit în „Dacia getică” sub forma „român”/ „rumen”/ „romaniţă”. • În afara provinciei romane nord-dunărene, ruptă de legiunile romane din „Dacia getică”, a rămas o lume a „dacilor” (numiţi convenţional „dacii liberi”), care i-a cuprins pe „GEŢII” din Muntenia, „COSTOBOCII” din Carpaţii nordici, „DACII MARI” din aşa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj, Sătmar) şi din Maramureş), precum „CARPII” din Moldova centrală. Aceşti „geţi daci” s-au aflat în diferite raporturi sau sisteme politico-militare de dependenţă faţă de Imperiul Roman, constituind, însă, un permanent şi real pericol pentru „ordinea romană” din provincia Dacia.69
* • În prima jumătate a secolului I d.Chr., imaginea „Daciei” continua să-i preocupe pe învăţaţii greci, care constatau că romanii au distrus doar statul dacic nord-dunăărean, dar neamul dacilor era nepieritor. În anul 138 d.Chr., deci la mai bine de trei decenii de la ocuparea de către romani a unei părţi din Dacia norddunăreană, Dionisie Periegetul a vorbit de „cea mai mare ţară”, „ţara imensă a dacilor”, „care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA”.
66 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, vol.II, Editura „Obiectiv”, Craiova, p. 54-61.
67 Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, în H. H. Stahl, Satele devălmaşe, vol. I, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1998, p.I-XLV.
68 Adrian Bucurescu, Dacia secretă, p. 226-227.
69 Mihail Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în „Apulum”, VII/1, 1964, p.171-200.
• Prin la anul 150 d.Chr. - deci, la aproape un jumătate de secol de la cucerirea unei părţi din Dacia norddunăreană de către romani -, geograful grec Ptolemeu (circa 100 - circa 170 d.Cr.) a descris ţinuturile „Hyperboreei”, folosind pentru aceasta sintagma: „DACIA GETICĂ”. Acesta a inserat următoarele entităţi geografice şi politico-statale: SARMAŢIA, MOESIA (Superior şi Iinferior) şi TRACIA, definind astfel mărginirea „Daciei getice”:
https://scontent-arn2-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-9/29683260_2162913570606838_1507021485790797448_n.jp g?_nc_cat=0&_nc_eui2=v1%3AAeE9lZEMWev00D2seW7JiGL0mSddjCn2-KVkBVlJfsGoQphHld3naLxjlFCcpeRrrXvlowKkkIcxOUpXmmw FEiDJOC8Pp8PQCRt8fMKXCFaESA&oh=cd7e79f7b9d127c6bffb616f913e185d&oe=5B33E085
„la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene ce se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras; la apus cu Iazigii Metanaşti, de pe lângă râul Tibiscos, iar la miazăzi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos până la Axiopolis, de unde, până la Pont, şi la gurile sale, Danubios se numeşte Istros”.70 Geograful Ptolemeu a indicat, în fapt, hotarele provinciei romane Dacia, marcate de râul Hierassus (Prut) şi munţii Carpaţi,71 suprapusă de legiunile şi administraţia romană peste „DACIA GETICĂ”. El a scos în evidenţă faptul că după jumătate de secol de la cucerirea de către romani a unei părţi din regatul „dacic” condus de Decebal - exista în afara hotarelor provinciei romane „Lumea geţilor daci”, cu specificul său etno-spiritual şi politico-militar. „DACIIA GETICĂ” a conservat o parte a moştenirii etno-spirituale a „Vechii Europe”, de la „pelasgi”/„valahi”, cu simbolurile lor nepieritoare: titani, giganţi şi atlanţi. Aici locuiau cel puţin 15 neamuri băştinaşe, aflate în stare de dependenţă sau de autonomie relativă faţă de autorităţile provinciale romane: anarţii, teuriscii, cistobocii, prendanvensi, ratacensii, caucoensii, biefii, buridensii, cotensii, albocensii, potulatensii, sensii, saldensii, ciagisii, piefigii.72 De asemenea, supravieţuiră cel puţin 50 de aşezări mai importante, printre care 11 cu terminaţia dava: Docidava, Patridava, Carsidava, Petrodava, Sangidava, Singidava, Cumidava, Ramidava, Zusidava, Argidava, Netindava (ca o recunoaştere de către romani a etno-spiritualităţii neamului). • Arealul inserat în hartă a păstrat urmele străvechi ale „ramilor”/ „rumunilor”: aşezarea „Ramidava” = oraşul ramilor / rumilor / rumunilor, situată probabil pe locul fostului oraş-cetate Helis (=oraşul ZeuluiSoare), capitala regatului „getic” condus Dromihete cu 300 de ani înainte de Christos. În „Dacia getică” sud-carpatină (pe teritoriul de astăzi al satului Reşca, comuna Dobrosloveni, judeţul Olt) se afla „Romula”, la sud de Dunăre, în provincia Dacia Ripensis, nu departe de oraşul Sardica (azi Sofia), era „Romulianum”, iar în Tracia - „Ramlum”. Memoria istorică a ramilor / ramanilor / rumânilor pelasgi a fost păstrată şi apărată vreme de multe veacuri de către neamul „dacic” - numit „RIMDACI” -, aşezat în nordul Mării Negre, în apropierea neamului „colchilor”. Etnonimul respectiv a avut înţelesul de daci arimini / daci rami / daci rimini / daci rumâni / daci rumuni, adică „dacii care-l adoră pe Zeul-Soare”. Geograful Ptolemeu a inserat cu mare rigoare realitatea etnică a ţinuturilor şi neamurilor din zona Mării Baltice şi Mării Nordului. El a împărţit extremitatea nordică a continentului în regiuni geografice care purtau numele neamurilor dominante. Astfel, au ieşit în lumina istoriei „Lumea geţilor daci”,73 neintegrată în „ordinea romană”: - la est de Vistula, în vecinătatea vărsării ei în « Okeanos Germanikos » (Marea Baltică), vieţuiau « GYTONES » sau « GOŢII » (în fapt, GEŢII!); - sub « GYTONES » (GEŢI), Ptolemeu a desenat o regiune pe care a scris între paranteze: « DAKOI » (neamurile dacice din vecinătatea Mării Baltice!); - la sud de « KARPATES » (Carpaţi), a scris, fără paranteze, «DAKOI »; - pe ambele maluri ale Vistulei de Jos (în Polonia actuală) au locuit dacii costoboci, numiţi costoboci şi transmontani, care formau un singur neam (costobocii transmontani=„costobocii de dincolo de munte”, pentru a se deosebi de costobocii din Moldova nordică, aşezaţi între Carpaţi şi Siret); - la sud de costobocii transmontani de pe Vistula de Sus, erau dacii arsieţi (arsietai, cu oraşele Arsenoin şi Arsekvia din Silezia cehă); - între „dacii costoboci” şi „arsieţi”, lângă Vistula erau „anartophracti” - o ramură a anarţilor din partea de nord-vest a Daciei romane;
70 Vezi, pe larg, Ptolemeu, Indreptar Geografic, în Izvoare privind istoria României, vol.I, Bucureşti, 1964.
71 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gândirea”, Bucureşti, 2013, p.47.
72 Idem., p.49.
73 George Pantecan, op.cit., p.55-67.
- la sud de arsieţi, până în munţii Beskizi erau „sabocii, piengiţii şi biessii, lângă muntele Carpat”; - între Vistula şi Tyras (Nistru), i-a aşezat pe bastarni (germanici), iar de la aceştia la Carpaţii nordici erau, de la vest la est: întâi carpianii, apoi tagrii şi, în sfârşit, tyrageţii. • Geograful Ptolemeu a inserat neamuri de „daci” lângă Marea Baltică, pe partea dreaptă a fluviului Vistula, imediat sub numele „goţii” (geţii!) care ocupau regiunea din dreapta de la vărsarea Vistulei în Marea Baltică. El a utilizat parantezele pentru a-i numi pe „geţii daci” de lângă Marea Baltică şi a nu fi confundaţi cu cei de la sud de Carpaţi! Astfel, „lumea geţilor daci” ocupa, în fapt, „Sarmaţia europeană”, întinsă de la Munţii Carpaţi, până la Marea Baltică. • În perioada existenţei provinciei romane Dacia, vreme de 165 de ani, „dacii provinciali” s-au răsculat ori de câte ori au avut prilejul. Izvoarele istorice menţionează un şir necurmat de răzmeriţe, combinate cu războaie de dezrobire de sub robia Romei, declanşate de dacii liberi, singuri sau având ca ajutor neamuri aşa-zis „barbare”, care se aciuaseră prin învoială în vatra dacică nord-dunăreană. Izvoarele istorice ale vremii au consemnat un „război dacic”,74 la scurt timp după moartea împăratului Traian şi „nebunia geţilor”,75 în vremea împăratului Antonius Pius (138-161 d.Chr.). Deci, la mijlocul secolului al II-lea d.Chr., numele „DAC” şi „GET” erau folosite în „lumea romană” pentru a defini acelaşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin încercări permanente, cu arma în mână, de a ieşi de sub robia Romei imperiale. Împăratul Commodus (180-192 d.Chr.) i-a „învins pe daci” (victi daci), căci voiau să înlăture stăpînirea romană în Dacia.76 Deci, după aproape un secol de stăpânire romană la nord de Dunăre, numele „dac” era folosit cu teamă, dar şi cu respect, de către autorităţile romane.
9. Reprimarea imperială nemiloasă a numelui „GET” şi „DAC”. • Destinul etnonimului „GET” a fost marcat de acţiunea nesăbuită a împăratului Caracalla, care în decembrie 211 d.Chr. şi-a asasinat fratele, pe nume Geta, poruncind ca răzbunarea să-l urmărescă şi dincolo de moarte. Astfel, Geta a fost declarat duşman al Imperiului roman, fiind supus reprimării aplicată în imperiu, denumită « damnatio memoriae ». Pentru că şi-a ucis fratele a fost numit „Geticus Maximus quasi Gothicus”.77 Prin această măsură represivă, numele condamnatului a fost şters de pe toate inscripţiile, statuile care îl înfăţişau au fost ridicate de pe socluri şi topite, pentru ca cel condamnat să dispară din istorie. Astfel a căzut pradă furiei politice a Romei imperiale, numele de «GET», - purtat de străvechiul neam al geţilor de la « capătul şi începătura moşilor », adică dinainte de întemeierea Romei. Dio Cassius afirma că « era de ajuns, de pildă, ca cineva să scrie sau numai să rostească numele de « GETA » pentru a fi de îndată pierdut! » Încercarea împăratului Caracalla de a şterge memoria etnică getică, prin transformarea „dacilor provinciali”, în anul 212 d.Chr., în „cetăţeni romani”, a generat noi încercări de apărare a identităţii entice. Dacii carpatini („CARPII”) şi geţii nord-pontici (redenumiţi „GOŢI”) au atacat din nou hotarele provinciei Dacia, obligînd autorităţile romane să recunoască faptul că „GEŢII” şi „GOŢII” erau de aceaşi neam, fiind consideraţi „SCIŢT” atât „GEŢII”, cât şi „GOŢII”. Autorităţile imperiale romane au considerat că unul dintre cele mai mari pericole pentru stăpînirea Romei la nordul Dunării era renaşterea numelui „DAC”. Împăratul Caracalla a fost nevoit să recunoască identitatea „neamului dacic”, folosind în relaţiile cu „dacii” din nordul provinciei, cu care se afla în război, un interprex Dacorum, adică translator de limba dacilor.78 Cu toate măsurile de reprimare, numele „dac” a continuat să creeze spaimă pentru autorităţile imperiale. În timpul împăratului Macrinus 217-218 d.Chr.) „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe”.79 Numele „GET” a fost folosit cu mare teamă şi precauţie de către istorici, iar autorităţile imperiale l-au evitat, eludat sau reprimat, întrucât doar pronunţarea acestuia genera groază şi spaimă. În locul numelui „GET”, condamnat la damnatio memoriae, a rămas în istorie numele „GOT”, substituit celui de „GET”. În secolul III d.Chr., aproape toţi împăraţii romani s-au războit cu dacii provinciali şi cu geţii din răsăritul Carpaţilor Orientali (carpii şi goţii), luându-şi titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus”, „Dacicus Maximus” sau Gothicus (Geticus) Maximus. • În vara anului 258 d.Chr., generalul roman Regalian (despre care se spunea că era de „neam dacic”, fiind chiar rudă cu fostul rege Decebal),80 a rupt provinciile dunărene de Imperiul Roman, s-a proclamat împărat, fiind
74 Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.196. 75 Idem., vol.I, p.198. 76 Idem vol.I, p.201.
77 Carlo Troya, op.cit., p.69.
78 Apud, I.I. Russu, Geto-dacii în imperiul roman, Bucureşti, 1980, p.44-45.
79 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.116.
80 Vezi, pe larg, Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui Regalian (258/268-270), Editura „Aethicus”, Timişoara, 1998.
recunoscut de dacii de pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Acesta a restituit neamului băştinaş al vetrei numele de DACIA, făurind la nord de Dunăre, deci în „Dacia getică”, o împărăţie care s-a întins de la Dunărea de Mijloc (din dreptul aşezării Budama/Budes - azi, Budapesta) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică (Neagră) şi de la Vistula Superioară şi Pripet până la Dunărea de Jos. Împăratul Regalian a eliberat „Dacia getică” din corsetul administraţiei imperiale romane, a restabilit capitala regatului său la Sarmisegetusa, a bătut moneda proprie - „regalianul de argint” (prima monedă dacică renăscută!) şi a reînviat străvechea religie, din vremea „pelasgilor”/„valahilor”, bazată pe cultul Soarelui. El şi-a însuşit numele Zeului-Soare (Sol Lomonius), cu diferitele sale variante - Ram / Rama / Raman (denumit în textele de la Sinaia, Romanh, Romansie, Lomanh şi So Lomonius, adică „Soarele Cel Luminos”). Această primă încercare de reconstituire a „Daciei” de către autohtoni şi pentru autohtoni, adică „Dacia dacilor”, a eşuat atât din cauza presiunii externe, cât şi din cauza unor trădări, de care n-a dus lipsă „vatra getică”. Însă, momentul a refondat o identitate ancestrală, existent dinainte de venirea lui Zalmoxe/ Zamolxe în mijlocul „pelasgilor”/„valahilor”. • „Dacii” din Carpaţi şi din valea Dunării de Jos, reîntorşi la străvechea tradiţie, şi-au asumat numele rami / ramani / rumâni, denumind ancestrala „Valahie” cu numele „RAMANIA”/ „RUMÂNIA”, adică „ţara ramilor”/ „ramanilor”/ „rumânilor” - „Ţara rumânească”. Astfel, afirmaţia cronicarului Grigore Ureche (în Letopiseţul Ţării Moldovei) potrivit căreia, „noi de la Râm ne tragem”, trebuie interpretată astfel: numele „RÂM” nu semnifică Roma, ci pe Zeul Ram / Rama / Raman,81 izvorât din ancestralul cult al Soarelui. „Dacii” au adoptat cu uşurinţă religia creştină, care nu a schimbat decât învelişul identităţii zeităţii supreme, esenţa rămânând aceeaşi. În procesul asumării religiei creştine, „dacii” şi-au reluat şi străvechiul nume: ramani / rumâni / rumuni -, adică adoratorii Zeului-Soare, ei fiind „Fiii Luminii”. • Atacurile permanente ale dacilor nord-dunăreni l-au convins pe împăratul Aurelian de necesitatea retragerii frontierei Imperiului roman pe linia Dunării, pentru a putea fi apărată. În aceste condiţii, prin anii 27575 d.Chr., din interes strategic şi raţiuni politice, acesta a retras armata şi administraţia romană la sud de Dunăre. Pentru a se justifica în faţa Senatului roman şi a-l convinge că retragerea a avut caracter strategic, împăratul Aurelian a înfiinţat la sud de Dunăre o nouă provincie, numită DACIA AURELIA.82 • În noul context istoric, linia Dunării a fost mereu călcată de „barbarii” nord-dunăreni. Autorităţile imperial romane nu puteau accepta că după mai bine de un secol şi jumătate de atacuri ale barbarilor, geţii încă mai erau vii. Împăratul Iulian (361-363 d.Chr.), poreclit „Apostata” (păgânul) datorită edictelor sale anticreştine, a folosit pentru prima oară etnonimul „GOT” ca sinonim pentru „GET”.83 În virtutea „dreptului roman”, acel împărat a impus un nume care va genera un fals istoric cu consecinţe nefaste în privinţa identităţii şi continuităţii geţilor daci în străvechea vatră a neamului „pelasg”/„valah”. Astfel, istorici greci şi latini, de teama unor represalii din partea autorităţilor imperiale, au folosit în scrierile lor etnonimul „GOT” şi au eludat etnonimul „GET” ori au utilizat dualitatea de nume GOT/GET. În anul 363 d.Chr., împăratul Iulian Apostatul a pus sub obrocul reprimării numele „dac” şi „DACIA”. Odată cu această măsură de reprimare au fost scoase în mod brutal din comunicare toate mărturiile scrise anterior referitor la „daci” şi la „Dacia”. Astfel, din memoria istorică au dispărut sau au fost tăinuite, vreme de câteva secole, aproape toate referirile la „daci” ale autorilor greci şi latini. Primul care a aplicat interdicţie numelui de „DAC” a fost istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care în anul 364 d.Chr. afirma că „dacii” nici nu mai există, că aceştia au dispărut din istorie când au fost cuceriţi şi învinşi de împăratul Traian”.84
10. Recuperarea identităţii neamului: „VALAH” şi „RUMÂN” • La venirea hunilor, o bună parte din „GOŢII” („Geţii daci”) călăuziţi sau trimişi de regele Hermanarich s-au retras spre nord-vest, ajungând până pe ţărmul Mării Baltice. Acolo au dus cu ei instituţiile specifice neamului băştinaş. După moartea lui Hermanarich, GOŢII (GEŢII) s-au răspândit în ţinuturile de la Marea Baltică şi au recreat în prima etapă, „GEŢIA”- sub numele „Ostrogoţia” şi „Vestrogoţia”,85 (în Suedia şi Danemarca de mai tîrziu) sau Samogeţia,86 (în Lituania de mai tîrziu). Însă, formaţiunea politico-statală pe care au construit-o ulterior pe ţărmul Mării Baltice a fost numită „DACIA”.
81 Alexandru Doboş, Dacia contra Antichrist, vol.III, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.60-61.
82 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p.135.
83 Ing. Dan Ioan Predoiu, Peste o mie de ani de interzicere a denumirilor, în „Dacia magazin”, nr.10, 2004, p.31.
84 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
85 Carlo Troya, Fasti Getici o Gotici / Istorie getică sau gotică, Fundaţia „Gîndirea”, Bucureşti, 2013, p.113-115.
86 George Pantecan, Provincia medievală Dacia din Europa Nordică, Editura Daco-Română TDC, Bucureşti, 2010, p.69.
• Peste „Dacia getică” din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos s-a abătut stăpânirea hunilor, care a distrus cu mare furie o mare parte din oraşele şi fortificaţiile înălţate de vremelnicii stăpânitori romani. Realitatea etnică a vetrei străvechii „Dacii” nord-dunărene a fost recunoscută de regele hun Attila, poreclit „biciul lui Dumnezeu”. După ce a călcat cu copitele cailor vatra carpato-danubiano-pontică şi a băgat groaza în provinciile romane limitrofe Dunării şi chiar în autorităţile imperiale romane, acesta a pretins recunoaşterea sa ca „Rex dacorum”, adică rege al dacilor, alături de titlurile de „Rex Hunorum şi Medorum”. 87 Deci, regele hunilor pretindea recunoaşterea stăpânirii sale asupra întregii „Dacii getice”. Istoricul bizantin Zosimos constata că spre sfârşitul secolului al IV-lea d.Chr., urmaşii dacilor norddunăreni, pe care-i numea „carpo-daci”, 88 erau o realitate etno-politică consacrată şi recunoscută. În anul 381 d.Chr., aceştia atacau, împreună cu hunii, hotarele Imperiului Roman de la Dunărea de Jos. • După ieşirea geţilor daci din „ordinea romană”, în spaţiul „Daciei getice” s-a întrupat greu statalitatea băştinaşilor, nevoiţi să înceapă un permanent război de ariergardă cu state agresive şi neamuri hrăpăreţe şi să practice o diplomaţie cum rar s-a văzut la alte neamuri. În afirmarea identităţii creştine a băştinaşilor de la Dunărea de Jos, adică a „geţlori daci” s-a implicat biserica creştină, care a început să folosească denumirea „ROMANIA”,89 - ancestrala denumire a vetrei seminţiei rumâneşti din vemea „titanilor”. În jurul anului 383 d.Chr., episcopul Auxenţiu de Durostorum, vorbea despre „solo Romaniae”,90 adică de „pământul Romaniei”, pentru a denumi zona de lui de păstorire, cu centrul în Durostorum (azi, Silistra), întinsă pe ambele maluri ale Dunării. • În anul 395 d.Chr. Imperiului roman s-a rupt în două entităţi politico-militare distincte, numite Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Milan). Denumirea oficială pentru Imperiul Roman de Răsărit a fost ROMANIA (Ρωμανία) sau BASILEIA ROMAION (Βασιλεία Pωμαίων). Identitatea băştinaşilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, eliberat, în aparenţă, din corsetul imperial roman, a ieşit la lumină în vatra Daciei getice. • În noile condiţii geopolitice, autohtonii vetrei „Daciei getice” au început o luptă aprigă pentru asumarea, afirmarea şi apărarea identităţii de neam străvechi. În plină expansiune a hunilor în Europa, înaltul cler al bisericii creştine răsăritene a preluat şi răspândit etnonimul „GOT”, din cauza opoziţiei „geţilor” norddunăreni la încreştinare, mărind şi menţinând peste veacuri confuzia dualităţii numelui GET/GOT. Însă, istorici greci şi latini au încercat să explice, cu măsurile de protecţie de rigoare, că între „goţi” şi „geţi” nu era deosebire, că denumirea „goţi” avea semnificaţie politică şi nu etnică. Astfel, istoricul roman Claudius Claudianus (370-404 d.Chr.) a scris lucrarea „De bello Gothico” (Războiul cu goţii), afirmând, însă, că „Moesia imensă era călcată de carele getice”.91 La rândul său, un iberic de origine „gotă”(getă), pe nume Paul Orosius (375-418 d.Chr.), în lucrarea „Istorii împotriva păgânilor în şapte cărţi”, a scris despre „geţii aceia, care acum sunt goţi şi despre care Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi Caesar i-a evitat”.92 El a lăsat informaţia potrivit căreia denumirea de „GOTHIA” (în fapt GEŢIA) constituia o echivalenţă geografică şi etnografică a străvechiului nume al „Daciei Getice” (Dacia ubi et Gothia / «Dacia unde e şi Gotia»).93 În acelaşi timp, la sud de Dunăre romanii au purtat în anii 402 şi 403 lupte cu „goţii” („geţii”) fugiţi din faţa hunilor. Poetul roman, Claudian (grec născut în anul 395), a scris lucrarea De bello gothico, unde i-a lăudat pe romani pentru că „i-au învins pe titani”. Pentru acesta, „goţii”/„geţii” erau acel neam scoborîtor din zei, care au stăpânit în vremuri ancestrale întreaga zonă fortificată de natură din jurul Carpaţilor. În vatra Daciei getice, autohtonii (băştinaşii), care-şi spuneau „rumâni”/ „rumuni”, reuşiseră să-şi constituie o formaţiune politico-statală, condusă de un duce, numită „Ţara Vlahilor” (Valahia, Vlahia), adică a „Oamenilor locului”, cei ieşiţi din Pămîntul cel Negru, care s-a închinat năvălitorilor. Aşa se explică de ce în jurul lui Attila, printre limbile vorbite era şi „ausona” = limba valahica sau latina prisca (limba cea bătrână), vorbită în „Dacia getică” de la capătul şi începătura moşilor şi dusă pe pământul Italiei de către „roiul” de tusci şi etrusci. Memoria istorică a acestei ţări a fost păstrată în legende şi redată într-o epopee eroică scrisă în limba germană în jurul anului 1204, intitulată Cântecul Nibelungilor.94 Autorul acestei epopei, un anonim, a descris alaiul regelui
87 Cornel Bîrsan, Revanşa Daciei, Editura „Obiectiv”, Craiova, p.91.
88 Ion Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e. n., Editura „Junimea”, Iaşi, 1982.
89 Ştefan Ştefănescu, De la Romania la România, în „Arhivele Olteniei”, Serie nouă, 1, 1981, p. 77-84.
90 Vezi Cesare Alzati, În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Ediţie de Ş. Turcuş, cu postfaţă de I.Aurel Pop, Cluj-Napoca 1998, p. 81, nota 4.
91 Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964.
92 Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Editura „Corint”, Bucureşti, 2001, p.65.
93 Manole Neagoe, Iordanes şi istoria tracilor (II), în revista „Noi Tracii”, anul XVII, nr.161, p.10.
94 Vezi, Cântecul Nibelungilor, traducător Virgil Tempeanu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1964.
Atilla, în care s-au aflat 24 de principi, între care „Râmunc” (Ramunc) - „ducele din Ţara Vlahilor” („Der herzoge Râmunc user Vlâchen land”). Însă, în prima jumătate a secolului al VI-lea d.Chr., Ştefan din Bizanţ îi menţiona pe „daci” la nordul Mării Negre, precum şi ,,Dacia, ţara aflată aproape de Boristene” (Nipru, n.ns.). Astfel, în vreme ce în fosta provincie Dacia romană, precum şi în „Câmpia getică”, până dincolo de pustiul „geţilor” au început să curgă „roiuri” de neamuri barbare, geţii daci au început istoria lor septentrională. Pentru o lungă perioadă de timp, aceştia au zguduit structura politico-statală şi etno-confesională a Europei meridionale, iar apoi au dat lovitura mortală Imperiului roman. • Alături de numele „vlah”(„valah”, în forma „Vlâchen”), apoi „valachus”/„valah”, preluat de străini încă din secolul al IV-lea d.Chr. a fost consemnat şi numele etnic „rumân”/„român”, - numele seminţiei, personificat de acel „Râmunc” (Ramunc, Raman, Ruman, Rumun), ducele din „Ţara Vlahilor”, căpetenia celor 700 de „vlahi” prezenţi la curtea lui Attila, regele hunilor. Etno-toponimul „vlah”/ „valah” - „Vlahia”/ „Valahia”, cu derivatele sale: blaci / Blachia, fali/ Falia, valahi/ Valahia, vlahi/ Vlahia, olahi/ Olahia, placi/ Plaka etc. a arătat acelaşi neam, care îşi spunea sieşi „RUMUNI”/ „RUMÂNI”. Acesta a fost transmis peste veacuri în întreaga arie a vechii Europe, ca nume de „ţară” (cu locuitorii ei străvechi): - peninsula care adăposteşte munţii Haemus (Balcani) s-a numit până târziu „VALAHIA” - din adunarea „Pelasgiilor”/„Valahiilor” ancestrale - sau Rumelia - din „rami”/„rumuni”; - în Grecia, mai multe provincii s-au numit „Vlahia - Megali Vlahia (Tesalia), Ano Vlahia (Epir) etc.; - în Cehia există o regiune Valašske Kralovstvy; - vatra iniţială a oraşului Düsseldorf, capitala landului Rhenania de Nord-Westfalia, s-a numit, până în anul 1851 Walachei. Aceste toponime au marcat până târziu, în evul mediu, hotarele „Daciei getice”, adică vatra vechii Europe. • Neamurile care au venit ulterior în contact cu urmaşii „pelasgilor”/ „valahilor” i-au botezat după timp şi nărav: ulagh (în persană); vlahi/ valahi/ mesi (în greacă); walati/ balacorum /valachorum/ balachorum (în latină); olaci/ blahi (în italiană); valasky (în cehă), volosky (în polonă), volohi (în rusă); blaci (în franceză), olah (în maghiară); illac (în tătară) etc. Însă, băştinaşii vetrei vechii Europe au conservat şi apărat în nordul Dunării numele „RUMÂN” („ROMÂN”), iar în sudul Dunării pe cel de „ARMÂN” („AROMÂN”), cu atributul „rumânesc”/ „românesc”. Acesta avea o semnificaţie etnică unitară, desemnând neamul - SEMINŢIA - de pe întreaga vatră rumânească, 95 şi afirmând identitatea etno-spirituală moştenită de la „titani” şi „pelasgi”/ „valahii” hyperborei.
Concluzii: În vremuri imemoriale, vechea Europă, Asia Mică şi nordul Africii au fost locuite de „pelasgi”/„valahi”. Aceştia au constituit capătul şi începătura moşilor seminţiei rumâneşti şi simbolul statorniciei getice în vatra etno-spirituală a neamului carpato-danubiano-pontic. Primii mari conducători au fost Uran (ANU / Montu / PELASGUL / VALAHUL) şi Saturn (OMU / DACUL). Aceştia au fost zeificaţi în spaţiul carpatic, iar legile, moravurile şi religia impuse de aceştia au fost diseminate în toată lumea „pelasgă”/„ valahă”. Băştinaşii (moştenii) vechii Europe şi-au marcat vatra de vieţuire, şi-au construit o identitate proprie şi sau afirmat între neamurile vechii Europe şi noii Europe prin cele 4 etnonime nemuritoare: valah, get, dac, rumân: * • „VALAHIA”/ „VALAH”: - derivă din „pelasg” - identificat de mitologie cu „Uranus” (adică Cerescul, Divinul, Alesul), „fiul Geei” (Mama-Pământ, Muma-Mare) - sau, după alte tradiţii, cu „fiul Istrului”; el însuşi a fost numit „Anu”, „Montu” („Munteanul”) sau „Cel Negru”; - numele „VALAH”/ „VOLCH” a fost conferit titanului Typhon, fiul lui Saturn, semnificând rege („stăpân de oameni”, „stăpân de moşie”); - etnonimul „Valahi” a semnificat Oamenii Pământului / Oamenii Locului / Cei născuţi din Pământul Negru, adică băştinaşii, stăpânii moşiei; pentru prima oară etnonimul băştinaşilor vechii Europe -, „valah” („volos”)-, a fost menţionat în poemul Iliada de către Homer, în secolul IX î. Chr;
95 Eugen Stănescu, Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre, în „Magazin istoric”, nr. 10, 1969, p.38
- „VALAHIA” a semnificat dintru început vatra (aria) de vieţuire, moşia, pământul locuit şi apăat de băştinaşii vechii Europe; existenţa „VALAHIEI”, cu semnificaţia „Pământul cel Negru”, „Pământul cel bogat/ darnic/ mănos”- („Eden”/ „Grădina Maicii Domnului”/ Raiul pe Pământ”), a fost pomenită în „Cartea genezei” din Biblie, sub forma de „Havila”;96 - pe vatra împătăţiei „pelasge”/„valahe”, adică în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au fiinţat „Valahiile” - ca forme de organizare politico-statală specifică „oamenilor locului”; - numele „Valahia” a fost moştenit peste milenii în numele ţării rumâneşti „Muntenia” (pentru „Valahia” sudcarpatică sau „Ţara Muntenească”); • „DAC” datează din vremuri legendare, semnificând: - descendenţa din Dokius - „DACUL”- supranumele lui Saturn (Omu), „fiul Cerului”, regele titanilor sau al străvechii boierimi de la Oceanos Potamos; - expresia puterii „valahilor” de a-şi afirma descendenţa din zei Cereşti, de a-şi apăra boieria (nobilitatea), precum şi de a-şi exprima dorinţa permanentă de libertate şi credinţa neclintită în nemurire; • „GET”: - este legat organic de „Gaeea” - Mama-Pământ, Muma-Mare, semnificând „Copiii Gaeei” şi ai lui Uranus (Montu), adică „Cei îndrumaţi şi ocrotiţi de Gaeea; - a fost moştenit de „pelasgi”/„valahi” de la „giganţii” cei divini şi păstrat cu înţelesul de „Oamenii Locului”, „Copiii Pământului” - adică „pământeni”, „băştinaşi”; • „RUMÂN” („RUMUN”): - semnifică seminţia (adică „naţia”), fiind moştenit din „RAMI”/ „ARIMI”/ „RAMANI”/ „RUMUNI”, adică „Cei de-o credinţă şi de-o lege”, „Cei care se închină lui Rama” (Raman) - Zeul-Soare (Sol Lomonius); - a definit din vremuri străvechi seminţia vetrei carpato-danubiano-pontice; - definită prin succesiune de generaţii, limbă unitară exprimată prin grai viu şi în scris (sanscrita), precum şi identitate asumată. * Deci, pentru neamul primordial al vechii Europe: - băştinaşii sunt geţi; - mândria, nobilitatea şi libertatea sunt dacice! - moşia este pelasgă/valahă; - seminţia este rumânească. * Băştinaşii vetrei „Daciei getice” i-au întâmpinat pe migratori de multe ori cu pâine şi sare, spunându-le că, NOI: - de pământ suntem VALAHI -, adică „Cei născuţi aici, pe vatră”, din pământul negru, de la facerea Lumii; - de seminţie suntem RUMUNI -, adică „Ne închinăm Soarelui”, singurul nostru zeu, de la capătul şi începătura moşilor; - de baştină suntem GEŢI -, adică „băştinaşii vetrei”, Copiii Mamei Gaeea, Mama-Mare, Mama- Pământ; - de „viţă şi porodiţă” suntem DACI -, descendenţi din titanul Saturn, adică „Monteni”, neam de oameni liberi, nobili, viteji, nemuritori.
96 Marin Scorobete, Dacia edenică, Editura „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 2006, p.41.