Ortodoxia cenzurată
Prof. Univ. Dr. Mihai Zamfir
Clerul ortodox român, a fost, încă de la apariţia sa, într-o luptă continuă cu conducerea străină greco-slavă carei era impusă. Unii monarhi erau de partea erarhilor străini, alţii, din contră împotriva lor. Această situație era rezultatul faptului că numirea erarhului suprem al țării, indiferent de faptul că ne-am referi la Muntenia sau la Moldava, se făcea de către patriarhul Constantinopolului la propunerea domnitorului. În fapt este vorba despre un proces de negociere, care, de multe ori era foarte anevoios. Suprapunerea punctului de vedere al patriarhului peste cel al domnului, sau invers, era condiția sine qua non pentru numirea capului bisericii. Această situație era destul de rară, de obicei domnul insistând prin demersuri epistolare repetate pentru rezolvarea problemelor bisericești administrative. În acest sens este bine cunoscută situția demersurilor insistente întreprinse de către Basarab I (1310 -1352 ) și Nicolae Alexandru (1352 – 1364 ), domni ai Munteniei, care solicitau patriarhiei de Constantinopol mutarea sediului Mitropoliei țării de la Vicina la Curtea de Argeș, în condițiunile în care protecția militară a Vicinei era o imposibilitate, sănătatea mitropolitului Iacint era precară, iar prezența mitropolitului lângă domn era strict obligatorie ca o chestiune vitală de funcționare a statului. Cu toate acestea și chiar cu riscul pierderii unei mitropolii patriarhia Constantinopolului are nevoie de o jumătate de secol pentru a da curs solicitării a doi domni succesivi. Să mai amintim că rezervele patriarhiei se manifestă în timpul păstoririi lui Iacint, prieten al Sfântului Grigore Palama, el însuși un teolog ortodox de cea mai bună calitate, aducător al Sfântului Nicodim de la Tismana în Muntenia ( 1 ). În ambele situaţii au existat două elemente permanente.
Primul era ataşamentul necondiţionat al poporului faţă de clerul propriu din motive atât religioase cât şi naţionale, poporul percepându-şi clericii ca pe o structură proprie, pe care nu o puteai lovi fără ca poporul să nu simtă durere şi de aici reacţia uneori violentă de apărare a preotului său. Situaţia se repetă uneori şi în prezent.
Al doilea element era imposibilitatea respingerii acestor erarhi străin de către domnitori, indiferent dacă erau dispuşi sau nu să-i accepte. Şi acest lucru se petrecea în condiţiile în care erarhii greco-slav trăiau în ţările de origine, cel puţin după cucerirea turcă, din banul voievodului român, care, ca finanţator, se substituia voievodului acestor clerici alogeni.
Toţi aceşti clerici, cu mici excepţii, cum ar fi, de exemplu Antim Ivireanul (2) manifestau faţă de poporul român o dublă aversiune. Una era cea naţională şi în temeiul ei aceşti xenoclerici lucrau la lichidarea românilor ca naţiune, pe banul voevodului român, dar întâmpinând rezistenţa clerului român, pe care, folosindu-se de poziţia lor ierarhic superioară se străduiau să o anuleze ca pe un act de insubordonare confesională. Cea de a doua aversiune era de natură confesională, românii, chiar în postura lor de clerici, fiind consideraţi schismatici care trebuie aduşi la ascultare ca nişte adevărate oi rătăcite.
Lăsând la o parte faptul că această poziţie convenea de minune ierarhilor xenoclerici, care în felul acesta se simţeau justificaţi în demersul lor antiromânesc, trebuie recunoscut faptul că aveau nevoie de motive de natură religioasă pentru a-şi realizea scopul lor de disoluţie a naţiunii române pe cale religioasă. În acest sens ei s-au situat în poziţia de îndreptători religioşi faţă de aşa numitele abateri de la calea dreaptă, ei provenind dintr-un mediu religios (ortodox) care era de la bun început drept.
Problema este tocmai acest început. Pentru greci, el a apărut odată cu HRISTOS, când grecii în cooperare cu iudeii au stabilit regulile creştinismului, pe care mai apoi (după schismă) grecii l-au proclamat ortodox. Pentru greci s-a renunţat la idolatrie, adică la zeii de până atunci şi s-a trecut la credinţa în Dumnezeu. Un lucru destul de simplu dacă ne gândim că în raport cu dacii, care erau foarte religioşi (3), grecii aveau o credinţă destul de superficială în zeii proprii, mulţi dintre aceştia fiind zei străini a căror slujire (ca serviciu divin) le era interzisă. Este edificator în acest sens cazul lui Apollo, în al cărui templu trebuiau să slujească numai traci, grecii care ar fi încercat să o facă fiind pasibili de pedeapsa cu moartea prin lapidare de către aşa numitul popor grec.
Trecerea la creştinism s-a făcut prin punerea severă a accentului pe aspectele formale, în majoritatea lor administrative. În ceea ce-i priveşte pe slavi, apăruţi în istorie şi în Balcani, mult mai târziu, adică aproximativ în secolul V, ei aveau o religie rudimentară pe care au abandonat-o fără nici un regret şi fără nici un efort, mai ales datorită faptului că ei au găsit în greci aliatul ideal în lichidarea vlahilor.
Atât grecii, cât şi slavii au avut în comun ura veneticului contra băştinaşului pe care voiau să-l elimine spre a-i lua ţara. Haina religioasă se potrivea de minune acestui scop exterminator, și era în cea mai deplină concordanță cu tradiția ebraică a unei religii sângeroase a urii și a răzbunării (4), exterminarea canaaneenilor pentru dobândirea Pământului Făgăduinței fiind un model religios excelent pentru scopurile lor. În ceea ce-i priveşte pe dacii-valahiromâni, trecerea la creştinism era imposibilă prin anularea trecutului religios cu toate instituţiile sale multimilenare. Ei şi-au păstrat sentimentul religios, pe care greco-slavii nu-l aveau la profunzimile abisale specifice dacilor, dar şi instituţiile religiose cu structuri de mare stabilitate. În cadrul acestor structuri materiale, schituri şi biserici, dacii au trecut la adorarea Mântuitorului atâtea milenii aşteptat. Pentru această situație deosebit de ilustrativ este faptul că destule schituri și biserici au fost edificate pe ruinele așa numitelor temple păgâne ale dacilor, uneori asistăm pur și simplu la instalarea bisericilor în vechile locașuri de cult într-un proces natural de continuitate religioasă.
O asemenea situație, bine cunoscută, este cea a bisericii Negru Vodă, din județul Dâmbovița, sitută deasupra comunei Cetățeni. Aici, în afara bisericii recent edificate, încă funcționează într-o grotă în stâncă o mică bisericuță exact acolo unde, înainte de venirea lui Hristos, se rugau la Zamolxis preoții daci. Aici se păstrează până în prezent unele instalații din timpul dacilor, cum ar fi cisterna pentru colectarea apei de ploaie. Procesul acesta de trecere netedă, fără convulsii, de la o religie la alta, sugerează faptul că absența unei discontinuități ar fi de fapt manifestarea consubstanțialității celor două religii. Un fapt în care xenoclericii greco-slavi s-au grăbit să-și plaseze acuzațiile de eretism de care aveau nevoie în justificarea persecuțiilor îndreptate contra clerului local. Nici azi Sfânta Biserică Ortodoxă Română nu privește ca damnate vechile locașuri de cult ale dacilor în care preoți vrednici au înfipt sfânta cruce slujind la picioarele ei spre bucuria poporului român iubitor de Dumnezeu. Ele sunt ale noastre și ca tot ceea ce ne aparține se cade să fie puse la picioarele lui Hristos.
Evident, nici monahul sau preotul nu mureau de dragul fireturilor şi zorzoanelor bizantine şi nici grota sau biserica în care se rugau nu-şi propunea să facă prin fastul ei din credincios un prizonier de conştiinţă impresionat de strălucirea serviciului divin.
Credinciosul căuta preotul şi biserica şi venea spre Tatăl Ceresc, iar nu preotul îl aducea cu forţa (presiune psihică a fastului ritual) la Dumnezeu. Ori, o asemenea structură religioasă, parte constitutivă a sufletului dacic al valahului-român, nu putea fi anulată fără a-l distruge pe însuşi ortodoxul român. Iată de ce xenoclerul pus în fruntea românilor a lovit în aceste ”abateri ” de la convenţiile exterioare ale ortodoxismului. În sinea lor xenoclericii simţeau că se găsesc în faţa unei credinţe care mută munţii, pe care ei nu o aveau, căci proveneau din medii cu un trecut religios precar.
Regulile impuse de ierarhia ortodoxă greco-slavă nu doar că nu erau înţelese de românii-vlahi-daci, dar le erau impuse cu o sălbăticie care contrasta violent cu jertfa cristică. În capul acestor oameni nu putea intra, oricum nu pe calea logicii de care grecii fac atâta caz, de ce greaca şi slava, limbi ale unor sălbateci violenţi ar fi fost limbi sfinte. Şi mai greu era de înţeles de ce limba lor (româna noastră) era prigonită ca un câine turbat. Preotului care nu boscorodea, adică nu oficia serviciul religios în slavonă, i se administra, la alegerea lui (câtă generozitate creştinească !) una din cele două pedepse „ortodoxe”: zmulgerea limbii sau ruperea (tăierea) braţului drept. Să observăm că în mintea erarhului grec reacţia românului urma să fie antislavă, lui revenindui avantajosul rol de arbitru, care, evident, era şi parte: partea greco-slavă. Calculul acesta bazat pe ideea prostiei românului a eşuat lamentabil. Omorârea păstorilor mai mult a îndârjit turma şi-n locul unei mase de oi duse la taiere au apărut legiuni de lupi cărora nimeni nu le mai putea lua preoţii spre a-i bate-n cuie. Iată cum poporul român, prin clericii săi, face obiectul unei persecuții religioase demne de performanțele de cruzime ale Inchiziției.
Prigonirea limbii române pe motivul identităţii ei aparente cu latina, proclamată schizmatică, era un argument propagandistic al cărui caracter superficial româno-vlaho-dacii l-au respins ca pe un act ostil naţiunii lor, aşa cum era el în fapt. Ei au înţeles că limba lor este prigonită în calitate de marcă a vechimii şi a autohtonismului lor. Tratarea lor ca latini schizmatici nu i-a speriat. Strânşi în jurul clerului propriu ei au înghiţit slujba slavă ca pe o caznă politică dar au continuat să-şi vorbească limba cu preoţii lor care i-au păstorit cu vrednicia unor adevăraţi români.
Pentru a-şi impune controlul religios şi pentru a-i face pe români prizonieri de conştiinţă, xenoclerul şia concentrat efortul în mod special în direcţia eliminării limbii române din cult şi a controlului vieţii monahale. Nu în ultimul rând au fost urmărite consecinţele laice ale autorităţilor religioase în chestiunile de stare civilă. În acest sens ar trebui să ne punem problema dispariţiei onomasticei dacice la un popor aşa de conservator ca al nostru precum şi apariţia multor nume de familie slavizate în zone ale ţării în care prezenţa slavă este, la modul istoric, cea mai evidentă absurditate. În această chestiune a onomasticii, mecanismul eliminării antroponimelor tipice dacilor nu este foarte greu de reconstituit. Actul de naștere în forma lui actuală reprezintă de fapt ultima etapă a unui proces evolutiv al cărui început se cunoaște foarte bine că își are începutul în cancelaria bisericii, unde, la naștere, omul era adus pentru a primi taina sfântă a botezului prin care el devenea parte al trupului sfintei bisierici.
În acest moment omul intra în evidențele bisericii și la rândul lui, primea de la aceasta dovada apartenenței sale la biserică prin certificatul ortodox de botez, pe care noi în România îl mai găsim încă până în anul 1942, când autorul, botezat ortodox a avut un astfel de certificat de naștere. Ori emiterea acestui act punea omul, adică pe daco-vlahul ortodox în fața alegerii dureroase între botezul prin care copilul îi ajunge parte a bisericii purtând un nume greco-iudeo-roman sau purtarea numelui dacic fără însă a primi taina sfântă a botezului. O dilemă dureroasă din care unii au ieșit acceptând onomastica religioasă oficială, pentru numele de familie păstrând însă numele dacic. Așa se face că deși la români nu găsim numele de botez Scorilio, găsim în schimb destui români al căror nume de familie este fie Scorei, fie Scurei. Nici despre numele de botez Duras nu auzim la români, dar în schimb sunt destui al căror nume de familie este Dură, având chiar exemplul unui preot cu acest nume. Fenomenul nu face altceva decât să ilustreze atașamentul dacului-vlah-român pentru antroponimele sale dacice împotriva unei violente presiuni religioase împuse clericilor români de către erarhii xenoclerici. Un studiu comparativ va furniza, desigur, suficiente argumente în favoare celor de mai sus. Acolo unde presiunea religioasă a fost, din considerente istorice, mai puțin violentă, așa cum este cazul Albaniei, teritoriu de manifestare al ortodoxismului, apoi al catolicismului și în final, cu concurs catolic al musulmanismului, același Duras este regăsit ca nume de botez destul de frecvent sub forma Durro.
Trebuie spus însă că cele două tentative ale xenoclerului greco-slav au devenit două eşecuri, limba română ocupându-şi locul firesc în cultul religios, termenii slavi reziduali făcând, în limba laică, cea vie, obiect al cunoscutului fenomen xenopeiorativ.
În ceea ce priveşte controlul vieţii monahale eşecul este încă şi mai răsunător. Aici cazul erarhului Nicodim de la Tismana este, poate, cel mai grăitor. Acesta ajunge cap al bisericii ortodoxe române în Ţara Românescă sub trei voievozi ( Vlaicu Vodă, Radu I și Mircea cel Bătrân ) şi spre deosebire de toţi preoţii Athosului ajunge, în numele unui stat ortodox, la o confruntare interconfesională explicită cu catolicismul, căruia îi administrează o categorică înfrângere soldată cu convertirea regelui ungar la ortodoxism, cu botezul de rigoare, la care, naşul regelui este voievodul Ţării Româneşti.
În acest moment biserica ortodoxilor români persecutată de către Bizanţul trufaş înfrânge Roma pe terenul credinţei, afirmându-şi poziţia singulară. Fapta lui Nicodim nu primeşte nici o recunoaştere a trufaşului Bizanţ, unde numai invidia şi frustrarea au fost singurul ecou. În ceea ce priveşte cea de-a doua mare confruntare interconfesională (şi ultima), care punea în cauză însăşi existenţa bisericii ortodoxe române în Transilvania, aceasta s-a petrecut sub autoritatea celui de al doilea voievod unificator, Mihai Viteazul (primul fiind Vlad, conform Codex Rohonczi) şi a produs un rezultat la fel de categoric. Şi acum nici Roma, nici Bizanţul nu au vrut să vadă şi nici să aibă vreo reacţie la însuşi fenomenul religios.
Biserica ortodoxă română a rămas şi de data aceasta singură cu Dumnezeu şi cu adevărul ei; Şi-a îmbrăţişat cu dragoste poporul, iar aceasta a îmbrăţişat-o cu iubire ca pe adevărata sa mamă de care nu se putea rupe decât cu preţul morţii veşnice.
BIBLIOGAFIE
1.- Pr. Dumitru Păduraru, ”Arhipăstorul românilor dintre Dunăre și Carpați” în ” Ziarul Lumina ”, p. 6, joi, 28 octombrie 2010.
2.- Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ” Istoria Bisericii Ortodoxe Române ” p. 220 – 224 , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006
3. - Dumitru Manolache, ” Andrei, Apostolul lupilor ” , p. 199, Ediția a-II-a, Ed. Dacica, București, 2008.
4. - *** ” Biblia ” , Vechiul Testament, Psalmii, Ps. 57 Al lui David, p. 591, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.