Veriga care lipsea ‒ etruscii
Prof. Margareta Cristian
„În memoria lui Paul Lazăr Tonciulescu. Autorul cărții „DE LA TĂRTĂRIA LA ȚARA LUANNA”
Prezentare generală
Vastul teritoriu cuprins între înaltul Latio (parte din Umbria) și Toscana, cu ramificații în Sud în Campania și în Nord în Emilia Romania a fost în secolul al IX-lea î. Hr. spaṭiul dezvoltării unei civilizații mai semnificative și importante din Istoria Mediteraneeană în primul mileniu înaintea erei creștine. De-a lungul secolelor, etruscii au construit o reṭea amplă de relații culturale cu lumea greacă, feniciană și central-europeană, care s-a propagat prin intermediul unui prolific sistem comercial, pe coasta franceză și iberică. Istoria lor se desfăṣoară între sfârșitul Epocii Bronzului și începuturile Epocii Fierului (secolele XII - X î.Hr.), epocă care aparține primelor diferențieri la nivel arheologic, între populațiile stabilite în Peninsula Iberică, de exemplu, si populaṭiile autohtone. Perioada cunoscută ca „villanoviană” (de la Villanova, sec. IX - VIII î.Hr.- Bolonia de azi) se caracterizează printr-o dezvoltare amplă a comunităților bazate pe exploatarea agricolă și a minereurilor metalifere de pe suprafețele care le aparțineau. Epoca se desfășoară urmând ritul crematorial și progresiva diferențiere socială în cadrul comunităților, argumentată printr-o bogată înfrumusețare a obiectelor de cult funerare în care apar vase de lut și obiecte de bronz. Trebuie sa remarcăm aici faptul că ROMA nu exista nici măcar ca un cătun [1][ Heurgon, 1942]. În sprijinul acestei idei argumentate de cercetările arheologice vine și rezultatul cercetărilor domnului Gabriel Gheorghe care, traducând ,,Les races et les lanques” a lui Andres Lefevre, 1899 ne comunică următoarele: ,,Mai mult decât grecii, latinii își ignoră originea pentru că viața lor istorică n-a început decât în secolul VIII î. Ch. Și că tradițiile lor troyene le-au fost sugerate de etrusci și grecii din Cumes. Dar ei n-au putut nici să învețe, nici să ceeze limba lor în Italia; ea provine direct din fondul indo-european și se apropie de formele cele mai vechi ale grecei, eolienei... foarte puțin numeroși, untrib infim, pierdut între națiunile elene și masa galică urcând în susul Dunării, ei au trebuit să se strecoare de-a lungul alpilor și Adriaticii, antrenați de migrația Ombrienilor ( sec. XIV ), sau împinși în secolulX de ieșirea pelasgilor – tyrsienilor – etruscilor. Apoi s-au stabilit între Alba și Cures, au vegetat acolo, pînă-n ziua când au luat parte la fondarea Romei.” Perioada orientalizată (720-580 î.Hr.) primește numele de la masivul import din lumea greacă, orientală si central-europeana: societatea etruscă se identifica atunci cu societatea principilior unde domina aristocrația, care și-a arogat din lumea greacă, orientală ṣi central-europeană aspectele culturale fundamentale ca scrisul și cititul și practicarea simpozioanelor. În perioada orientalizată , imediat veche (580-480 î.Hr.), când deteriorarea controlului de caracter gentilic deschide spațiul înfloritor realității urbane. Lumea etruscă cunoaște o mare prosperitate culturală marcată de producții monumentale în ambientul arhitectonic și sculptural, în pictura funerară, în exportul de ceramică și bronz. Acum Roma se ridică. Primii regi ai cetăṭii, de origine etruscă, Tarquinii, realizează o dezvoltare ṣi înflorire culturală datorată înaltului nivel spiritual al etruscilor. Etruscii preferau să sape în galeriile subterane pentru apele menajere, decât să meargă la război. Erau foarte credincioṣi ṣi se bucurau de toată atenṭia aristocraṭiei romane, care îi consultau înainte să plece la un razboi! Perioada clasică Este perioada în care se manifestă conflicte armate ale ROMEI cu unele orașe etrusce ṣi demonstrează, la nivel cultural, deplina asimilare a modelelor din orient, dar mai ales a celor greceṣti clasice în sculptură și ceramică. Perioada elenistică și etapa de romanizare Aceste perioade s-au caracterizat prin puterea romană și asimilarea Etruriei; sunt epoci de instabilitate și incertitudine care se reflectă la fel în bogata producție artistică: de la urnă la sarcofage și la ultima producție de pictură funerară. Este foarte adevărat că despre etrusci se ṣtie mai mult din mormintele lor, însă acum fiind descifrată ṣi scrierea etruscă, se intâlnesc ṣi mesaje în timp despre viaṭa lor terestră. Pe de altă parte, această descriere cronologică va fi punctată de cinci capitole ulterioare: originile civilizației etrusce, cultura principilor, aspecte ale vieții religioase etrusce, societatea urbană și elenism și romanizare, care vor reliefa aspectele esențiale ale civilizației etrusce. Se vor exemplifica și descrie elemente ale perioadei villanoviană din zona Tarquiniei care explică ritul funerar și conotațiile sale sociale; folosirea drumurilor, fusaiolele și vasele din mormintele feminine; prezența armelor în cele masculine.
Perioada de orientalizare se argumentează, printre alte lucruri, prin numeroase ruine de orașe etrusce ca acelea din epoca ce este cunoscută de mare dezvoltare: Vetulonia. Împreună cu artefactele excepționale, ca tridentul din omonimul mormânt de Vetulonia, au fost examinate prețioase obiecte de orfevrerie, osuare, vase de bronz, obiecte de harnașament, ceramică greacă importată și etruscă provenită din Vetulonia, Marsiliana, Populonia, Chiusi etc. Perioadele veche și clasică sunt documentate prin niște exemple de sculptură în piatră precum: urne, cipuri, stele și lei funerari, celebra statuie Mater Matuta. Împreună cu acestea s-au analizat vase de lut (argilă, ceramică antică, ceramică etruscă cu figuri negre, roșii și suprapictate cu roșu, galben, albastru, obiecte de simpozion și de toaletă în bronz, dintre care unele aparțin mormintelor descoperite în Meidis din Populonia. Pentru argumentarea perioadei elenistice au fost făcute cercetări documentate pe sarcofage și urne de incinerație produse în principalele ateliere ale epocii: cel din Chiusi cu urne de alabastru, travertino și teracotă; cel din Voltera cu urne de alabastru; cel din Perusa cu urne de travertino. Împreună cu acestea sunt unele obiecte de orfevrerie elenistică, inele, obiecte de harnașament, coliere, diademe și vase inedite care includ forme de animale sau umane și numeroase obiecte de producție târzie, printre care ceramică pictată in negru. Următoarea parte are ca temă evidențierea unor aspecte provenind din religia etruscă, ilustrată de câteva obiecte folosite în ritual: figurine de lut și bronz care atestă ampla practică votivă (vot = promisiune făcută zeului suprem sau altor zeităṭi), împreună cu obiecte de decorație arhitectonică.
I.Originile civilizației etrusce
Începutul civilizației etrusce îl localizăm în secolul IX î. Hr. și corespunde cu cele mai vechi artefacte ale culturii villanoviene, unde intâlnim locul primelor descoperiri caracteristice din această perioadă, ca de exemplu, urna funerara din lut negru, asemănătoare cu unele urne si artefacte din Cultura Cucuteni. Documentația arheologică cunoscută in majoritate, provine din necropole. „Din lumea etruscă, cunoaștem foarte mult cum erau constituite „orașele morților”, dar știm foarte puțin despre locuințele celor vii. Stim că micile cătune erau formate dintr-un număr redus de case de formă ovală, sau rectangulară reunite în grupuri mici, autonome, care se înființau de preferință în zonele înalte și extinse, (pentru a evita riscurile), separat, bine apărate, și situate în apropierea râurilor sau a altor surse de ape naturale”. Mormintele se referă la ritul funerar cu prevalență crematorial: resturile de oase odată arse, erau așezate în urne, constituite de cele mai multe ori din vase din lut ars de formă biconică acoperite cu un capac răsucit sau un coif de bronz ori de lut. De multe ori urna purtătoare de cenușă avea forma de cabană/căsuță pentru a reprezenta simbolic reședințele decedaṭilor. În interiorul urnelor se depuneau obiectele pe care defunctul le purta în momentul arderii; tot în această perioadă, vasele mobilierului din casă erau puse la locul lor într-o parte în nișe săpate în rocă, sau acoperite cu pietre pentru a fi bine păstrate timp îndelungat. În mormintele villa-noviene, această transformare graduală era bine cunoscută: aspectul uniform, „egalitar” al mobilierelor de la fazele mai vechi (secolul IX î. Hr.), care reflectă o societate nu substanțial diferențiată ce se desfăṣoară în cursul secolului al VIII-lea î. Cr., în particular în a doua jumătate; mobilierul eterogen reflectă evoluția progresivă clară a comunităților și împărțirea în diferite clase, din care tinde să iasă la suprafață o nouă clasă, a aristocraților bogați care au fost protagoniștii secolului următor de o splendidă înflorire orientală.
II.Cultura principilor
Vârstei numită în mod obiṣnuit „orientalizată” i se spune celei cuprinse în ultimele decade ale secolului al VIII-lea î.Hr., care poate fi considerată în multe aspecte, cea mai emblematică din istoria Etruriei. Acum se pun bazele Romei. Cele douăsprezece delegaṭii din cele douăsprezece cetăṭi etrusce mai puternice: AREZZO, CORTONA, CHIUSI, VOLSINI, BOLSENA, VEIO, CERVETERI, VETULONIA, POPULONIA, FIESOLE, VOLTERRA si TARQUINIA se adunau pe malul Tibrului pentru a fonda cetatea eternă a iubirii si a pentru a codifica scrierea: AMOR citita de la dreapta la stanga, ca atunci, ROMA, mândria etruscilor! Orgoliul si dorinṭa de mărire exagerată a romanilor au facut din romani niṣte nepoṭi obraznici ai etruscilor despre care istoricii se ruṣinează sa spună adeărul, mai ales că au facut tot posibilul să se piardă urma etruscilor în istorie. Este vorba de perioada în care etruscii se ridică imperios în scenariul Mediteranei asumându-și o poziție de prim plan în dinamica relațiilor între Orient, Grecia, Peninsula Italică si cea Iberica. Aspectul cel mai evident și notabil în această etapă este extinsa prezență a obiectelor de lux, importate din țările central-europene și din Grecia, sau produse local pentru că evidența demonstrează influența patrimoniului iconografic oriental. Este vorba de piese prețioase, de orfevrerie, de vase de argint și de bronz bogat decorate, obiecte de marfil sculptat, vase de faianță, frumoase figuri de ceramică. Din punct de vedere socio-economic și cultural pentru cei supremi, principii, la care se referă tipologia mormintelor și compoziția respectivelor mobiliere, lumea etruscă se caracterizează în această perioadă printr-o netă diviziune în clase sociale, prin nașterea nucleelor de familii hegemonice. Această diviziune se baza pe o structură inițiată de „principi”. Principii au fondat puterea lor, pe de o parte pe proprietatea pământurilor, prin care aveau posibilitatea exploatării resurselor naturale ale pământului, în primul rând agricultura, însă, de asemenea, păstoritul, pescuitul și vânatul, și pe de altă parte prin privilegiul de a aproba trecerea prin vămile de pe principalele drumuri de circulație și în consecință a schimburilor comerciale cu regiunile îndepărtate. Un alt izvor de bogăție era reprezentat de exploatarea resurselor minerale: nu este cazul centrelor care au progresat considerabil, este cazul acelora care mențineau legături stânse cu importantele târguri de mineri. În această perioadă se folosesc mormintele „în cameră”, destinate depunerilor de numeroase obiecte ale acelorași familii. Inițial, mormintele sunt individuale, precum tronul descoperit în mormintele villanoviene. In continuarea primei jumătăți a secolului al VII-lea î.Hr , argumentată de dimensiunile camerelor mormintelor și ca o consecință, acestea se fac mai impozante. Mormintele aveau o suprafaṭă de zece metri și , de formă circulară sau pătrată, erau acoperite cu un fals acoperiș sau cu acoperiș ridicat în mijloc, format din plăci de piatră rectangulară ieșite progresiv in afară, precedate de un lung culoar de intrare numit „DROMOS”. Mobilierele bogate în obiecte luxoase de fildeș, sau oase sculptate, ambră (chihlimbar), aur, argint, sau lut fin, se transformă într-o declarație de identitate a defunctului. Vasele în particular, serviciile de simpozion reflectă activitatea productivă și recreativă; armele de fier și bronz indică idealul eroic; unele însemne ca fasciile lictorilor se referă la puterea civilă, altele ca „PYXYS”-urile, evantaiele uriașe de tip vechi, cățuile ne reamintesc de ceremoiile religioase. Agatele, cel mai important semn de bogăție și splendoare dobândite de aristocrația etruscă din vârsta „orientalizată” este reprezentat prin magnifice piese de orfevrerie pe care le au mormintele principilor. Este vorba de adevărate opere de artă de orfevrerie care atestă înaltul nivel dobândit de artizanii etrusci, nu numai în acest sector, dar si in divinaṭie („toreutica”), unde etruscii au fost maeștri. Un ulterior semn de distincție socială a principilor este că demonstrează cunoașterea scrisului și folosirea lui atât pentru a lăsa un semn durabil în structura mormintelor cât și pentru a indica apartenența unui obiect, de multe ori pentru a califica donatorul, sau ofertantul, ori destinatarul unei slujbe care aduce mulțumire și recunoștință puterii divine.
III.Aspecte din viața religioasă etruscă
Etruscii erau renumiți în lumea veche pentru profundul simț religios; aveau renumele nu numai de a fi un popor respectuos al regulilor divine, ci erau la fel de mult, grație practicării unor rafinate practici divinatorii (cititul în spirit), foarte pricepuți în arta înterpretării acestora. Sacerdoții etrusci, „ARUSPICII” erau foarte mult respectați, atât de mult încât însiși romanii îi consultau în momentele deosebite de dificultate. Observrea fulgerelor, a zborului păsărilor, examinarea măruntaielor animalelor sacrificate erau practicile cele mai utilizate. Religia etruscă era o religie politeistă - diose. Diosele mai mari erau: TINIA, UNI, LARAN, TURAN, MENERVA și altele vanerate în același timp. TINIA era un dios suprem, zeul zeilor, identificabil cu ZEUS al grecilor și JUPITER al romanilor. Era rectorul Universului, domnul destinului: atributul lui distinctiv era fulgerul. UNI era divinitatea feminină principală, soția lui TINIA echivalentă cu greaca HERA și romana JUNO. Cele două funcții ale sale constau în protejarea nașterilor și a orașelor. MENERVA corespundea zeiṭei ATENEEA și latinei MINERVA. Apare mereu înarmată, ca în mitologiile grecești. Atributele sale principale erau: coiful, lancea și bufnița. Alte divinități importante erau: LARAN (ARES al grecilor și MARTE al romanilor) dios al războiului. TURAN (AFRODITA a grecilor și VENUS a romanilor) zeița iubirii, a frumuseții și fecundității. APLU (APOLO) și sora sa ARTUMES (ARTEMISA a grecilor și DIANA a romanilor). FUFLUNS (DIONISIOS zeul vinului, protector al viticulturii). NETUNS (POSEIDON al grecilor și NEPTUN al romanilor) zeul mării. În lumea etruscă templul nu era numai un loc pentru reculegere și rugăciuni ci și la fel de mult un punct de reuniuni și întâlniri între diferite persoane. Pereții edificiului erau din lemn și cărămizi crude (chirpici), este vorba despre materiale perisabile, în timpul când construcțiile se ridicau pe o fundație înaltă numită „PODIO”. Bârnele erau de lemn, expuse intemperiilor, erau protejate de elemente de teracotă, clame, balamale și ornamente fixate în suport cu cuie. Frontoanele prezintă întodeauna o decorație de teracotă cu figuri în relief înalt, adevărate statui ale timpului care susțineau bârna principală a acoperișului. În lumea veche de fapt, un aspect de apropiere în relație cu sfera cultului era jertfa oferită divinității. O bogată informație provine din marile sanctuare din Etruria și în special din excavațiile făcute în depozitele votive localizate în interiorul zonelor sacre; este vorba de adevărate depozite unde darurile oferite zeităților erau păstrate și numărul lor argumentează informația că era necesar să caute alt loc și să folosească alte zone sacre.
În perioada mai veche ofrandele erau, aproape mereu, constituite din obiecte de ceramică și în rare cazuri, în statui de bronz care reprezentau diferite divinități figuri de ofrande și animale, modele de lut de edificii, monede. Uneori ofranda era bogată în inscripții care aminteau numele zeului sau a donatorului. Fenomenul devoțiunii își asumă dimensiuni particulare văzute în vârsta târzie clasică și elenistică, ceea ce denotă o vastă tipologie care se îmbogățește cu o serie de ex-votos anatomice.
IV.Societatea urbană
La sfârșitul secolului al VII-lea î. Cr. se definea în linii generale structura urbană a principalelor orașe etrusce, cătunele mai mari au fost arondate prin ziduri în interiorul acestora și mai mult, lângă locuințe se întâlnesc edificii publice și temple. O majoră distribuție a bogăției, care în perioada precedentă era în mâinele unui grup redus de familii aristocrate, determină formarea unei clase de mijloc fundamental relaționată cu comerțul și activitățile artizanale care au cucerit spațiile de acțiune semnificative și au menținut o influență de manieră notabilă în economia și politica Etruriei. Această transformare socială este bine reprezentată în necropole: nu se văd tumule mai mari decât cele ale principilor, însă mai bine reprezentate sunt mormintele rezervate grupurilor complete de familii, cu caracteristici similare între ele ṣi a căror planuri imită arhitectura domestică. În epoca urbană, începe exploatarea rațională a resurselor metalifere precum și sistematizarea organizării schimburilor comerciale. Din perioada finală a secolului al VII-lea î. Hr. și tot secolul VI, este evidentă și dominantă în această arie existența negustorilor care intermediau schimburile de mărfuri provenind din orașele coastelor Asiei Mici ( Insula Samos, Milet, Foceea ș.a.). Din aceste părți soseau în Etruria mărfuri prețioase, incluzând materiale perisabile, ca de exemplu parfumuri și țesături, amfore pentru transportul vinului și uleiului, ceramica modelată de diferite fabricații din Corint și Grecia de Est, până la jumătatea secolului VI î. Hr. si din Atena până la jumătatea secolului următor. Acesta începe cu etruscii mereu în puternică ascensiune, dar se termină cu puterea acelorași redusă notabil: la finalul secolului al VI-lea î.Hr. au sosit la porțile lor romanii care au cucerit cetatea etruscă VEIO ( 387 î. Ch. ) și au început victoriosul lor avans în Italia centrală. Fără îndoială unele din cauzele declinului au fost pierderea controlului rutelor comerciale tireniene din cauza creșterii puterii Cartaginei în primul rând și a Siracuzei după. Factorul determinant în această situație a fost rezultatul bătăliei de la CUMA (474 î. Hr.) când flota etruscă o întâmpină pe cea a cumanilor aliați cu siracuzinii. Această confruntare s-a finalizat în favoarea ultimilor și etruscii au pierdut gestiunea schimburilor comerciale din MareaTireniană, iar comerțul grec dominat de Atena a fost deplasat de bogații comercianți în Adriatica, totul făcându-se prin portul SPINA și în al doilea rând, prin porturile de la gurile râului PO (râul Pad și orașul VENEȚIA, astăzi). Același lucru s-a întâmplat cu orașele ocupate și clasele sociale. Crizele sociale începeau după crizele comerciale și ale activității artizanale, activități tipice ale clasei de mijloc. Această clasă de mijloc s-a format în secolul anterior – spațiul semnificativ de acțiune – dar în secolul IV, î. Hr. a început să piardă poziția ocupată. Puterea a încăput complet în mâinile aristocrației.
V. Elenism și romanizare
Primul oraș etrusc, VEIO a căzut în 396 î. Cr. Cucerirea acestui oraș a fost urmată de o perioadă de relativă liniște în relațiile dintre cele două popoare, împusă de asemenea, de amenințarea galilor, care au ocupat ROMA temporar, în 387 î. Hr. Puțin mai târziu politica agresivă a Romei a devenit notabilă. Orașele etrusce în zadar au intenționat să se opună expansiunii (războiul romano-tarquinian 358 - 351 î. Hr. -7 ani ) după care s-au aliat cu umbrii, cu suniții și galii, dar au fost învinse, între 282 și 273 î. Hr. - 9 ani. Roma a distrus ultimele rezistențe subjugând încet toate popoarele etrusce: ultimul căzut a fost CAERE în 273 î.Hr. După cucerirea CAERE-lui, gradual, orașele etrusce au stabilit cu Roma tratate de alianță care comportau obligații particulare pentru părțile contractante: romanii trebuiau să dea ajutor și solidaritate politico - militară claselor conducătoare locale; orașele etrusce trebuiau să fie fidele Romei și să ajute inițiativelor ei militare. Cucerirea Etruriei meridionale unde aristocrația proprietarilor de pământuri se vede privată de o mare parte de pământurile sale conduce în centrele mai importante la o rapidă decadență și determină, de asemenea, un progresiv declin al activităṭii aristocraticce. În Etruria septentrională situația internă este distinctă: orașele aveau o bunăstare generalizată (un nivel de trai superior) și teritoriile dependente erau caracterizate de avantajul condițiilor și factorilor naturali unde producția agricolă se practica intensiv. Se ridică o clasă protagonistă de muncitori liberi și semiliberi care dă viață unui regim de mică și medie proprietate. Incepe, ca o consecință, pentru un număr mereu mai mare de persoane, care achiziționează bunuri artistice, intrarea unor noi straturi sociale care se foloseau de obiectele de artă.
Pentru aceste motive în perioada elenistică, mesteșul artistic tinde să-și asume mereu mai mult un caracter industrial. De aceea începe o perioadă de „standardizare” a producției artizanale: ceramica, teracota votivă și aceleași bronzuri sunt acum produse în serie în cea mai mare parte a cazurilor. O tipică exprimare a acestei arte se manifestă în realizarea urnelor funerare a cărei producție dă viață atelierelor specializate în orașele: VOLTERRA, CHIUSI și PERUSA.
Bibliografie
Jaque Heurgon - „Cercetări asupra istoriei, religiei și civilizației CAPOE-ului preroman începând cu al doilea război punic”, Ed. D. Boccard, Paris, 1942
Jaque Heurgon - „Viața cotidiană a etruscilor”, Ed. Hachette, Paris, 1961
Georges Dumezil - „Religia romană veche”, Ed. Payot, 1974 ( aprox.700 pagini)
V. Gordon Childe - „L”Aube de la civilization europeene, Ed. Payot, Paris, 1949
Zacarias Mayani - „Sfârșitul misterului etrusc”, Ed. Maloine, Paris, 1970
Herodot - „Istorii”
J. Spanuth - „Atlantida, civilizația dispărută ”, cap. VI - Atlantida, leagănul arianismului
Tit Liviu - „Historia Romei”
Tacitus - „Istoria Romei
Georege Dennis - ,,Lumea etruscilor”, Ed. Meridiane, București, 1982
Philippe Aziz - ,,Los etruscos”, CLUB INTERNAȚIONAL DEL LIBRO, Madrid,1985