latan.elena
29.05.2017, 22:18
SRI RAMAKRISHNA
18 februarie 1836 – 16 august 1886
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/sriramakrishna.jpg?w=248&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/sriramakrishna.jpg)Adevărul a fost, este şi va fi întotdeauna simplu, dar este nevoie de astfel de fiinţe divine, care să reamintească oamenilor că Dumnezeu este Adevărul „pur şi simplu” şi să le indice „calea” pentru a ajunge la El.
Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare avatar, care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor căilor spirituale, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seamă în India.
Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze spiritual orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoieli sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat prin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.
Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou. Putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic de către orice fiinţă umană plină de aspiraţie. Gandhi spunea despre el: „Viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă.”
Unele din afirmaţiile lui Sri Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi, de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală, a fost că fiecare cale spirituală, dacă este urmată ea singură cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu. După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (advaitavedanta), dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama şi Krishna (1864), al lui Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la Realizarea Ultimă, el afirma plin de fericire că „şi această cale conduce la Dumnezeu.
Anul 1879 a fost cel care i-a adus lui Ramakrishna primii discipoli. În scurt timp, ei au devenit din ce în ce mai numeroşi. Curând https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna_3.jpg?w=201&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna_3.jpg)s-a constituit un nucleu de adepţi fideli care au format un ordin monastic, „Ordinul lui Ramakrishna”, în care cei mai marcanţi membri au fost Swami Brahmananda, primul adept al Ordinului şi Swami Vivekananda, cel care avea să continue mesajul spiritual al lui Ramakrishna în Orient şi în Occident.
Să privim mai atent viata sa sfanta. El nu putea, în oroarea sa de bogăţie, să atingă o monedă de aur fără să resimtă imediat o arsură insuportabilă. O lovitură dată de un om altuia lăsa şi pe propriul său corp aceeaşi urmă fizică. Nepotul său l-a văzut cu spatele înroşit, acoperit cu sânge, în urma unei scene petrecute în stradă, în care un om furios snopise în bătaie un paria (om dintr-o castă inferioară), biciuindu-l pe spate. Altădată, văzând doi bătăuşi încăierându-se pe malul Gangelui, el a plâns de durere şi tristeţe.
Acest om care-şi punea în gardă discipolii contra oricărui „ramakrishnaism”, le citea gândurile cele mai secrete ca într-o carte. El putea astfel să revitalizeze sufletele cele mai slabe, să entuziasmeze inimile amorţite, să insufle credinţa în sufletele cele mai uscate. El dojenea un discipol moale căruia îi lipsea fermitatea, fie chiar şi în viaţa obişnuită: „Un yoghin nu trebuie să fie un prost” spunea el. Uneori, din contră, el răcea înflăcărarea şi pornirile violente, cum a făcut cu Vivekananda, pentru a-l învăţa să-şi păstreze un umor constant.
El trezea şi armoniza energia interioară a celor cu care intra în contact, încuraja senina stăpânire de sine şi controlul perfect al simţurilor, spunând mai mereu: „Noi trebuie să trăim o viaţă interioară atât de intensă şi de pură, încât ea să ne facă să devenim o adevărată Fiinţă.” Blândul maestru era descris ca având totuşi o „forţă de tigru”. Neobosit, douăzeci de ore din douăzeci şi patru el răspundea la întrebări, cataliza conştiinţele, oprea orice fals avânt: „Voi căutaţi Esenţa Supremă? Ei bine, atunci căutaţi-o în om! Esenţa Supremă este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.”
Cei care erau atinşi de Ramakrishna – şi în această direcţie mărturiile abundă – erau inundaţi de un val de energie. Până la extrem, totul la el era dăruire de sine: „Nu mai vorbiţi atât de mult despre iubirea aproapelui, căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica afirmaţiile.” În acest sens, el era un exemplu luminos pentru toţi discipolii săi. El se dăruia tuturor şi dorea, înainte de toate, să-i ajute pe ceilalţi să-şi dezvolte individualitatea şi să descopere apoi spiritualitatea proprie fiecăruia. Această uluitoare putere de a-i ridica pe ceilalţi, de a-i revela lor înşişi, făcându-i să se înţeleagă, el o dedica mai ales acelora pe care îi ştia sinceri.
Singurul lucru care putea să-l scoată din starea de samadhi (extaz mistic yoghin n.n) pentru a-l readuce la planul obişnuit de conştiinţă era o mantra adecvată. Atunci el revenea printre ceilalţi, pe care, de fapt, nu-i părăsea niciodată, şi continua să vorbească, să explice, să-i trezească la o realitate superioară. Toţi cei care s-au apropiat de el vorbesc de acea radiaţie fascinantă care zguduia inimile, toţi au fost influenţaţi benefic, adesea metamorfozaţi de acest om, atât de pătruns de Iubirea universală şi de o infinită compasiune: „Să fiu condamnat să renasc mereu şi mereu, chiar sub forma unui câine, dacă pot să fiu de oarecare folos măcar şi unui singur suflet!”
Pentru că extazurile sale îi răpeau o parte din timpul pe care voia să îl consacre celorlalţi, el îşi reproşa stările de samadhi strigând: „O, Infinită Mamă, opreşte-mă de a mă bucura atât de mult, ca să rămân mereu în starea obişnuită, pentru a putea fi mai mult timp de folos lumii!”
Simplitatea sa, de asemenea, era remarcabilă: „Nu-mi plac discuţiile. Realitatea Supremului Absolut este dincolo de raţiune. Eu văd că tot ceea ce există este Supremul Absolut. La ce bun numai să raţionezi?… Acţionaţi, intraţi în grădină, mâncaţi sublimele fructe. Şi dacă aţi intrat, nu staţi pentru a număra frunzele copacului dătător al acestor fructe. Pentru ce vă risipiţi timpul vostru discutând despre reîncarnare sau despre un Suprem Absolut abstractizat schematic?”
„Oricare ar fi calea pe care o urmaţi, punctul esenţial este dorinţa arzătoare, infinită de adevăr. Ceea ce un om gândeşte, aceea, mai devreme sau mai târziu devine”. Ramakrishna spunea adeseori că gândul trebuie să devină acţiune, căci dacă cele două nu concordă deloc, survine neputinţa şi apoi înfrângerea. Înfrângerea neacceptată, refulată, degradează fiinţa şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. El insista ca atât în acţiune, cât şi în gândire să se manifeste plenar conştiinţa cea mai înaltă, căci numai atunci drumul devine uşor şi luminos.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna.jpg?w=192&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna.jpg)Ramakrishna ajuta pe toţi oamenii după propriile lor posibilităţi (fizice, psihice, mentale şi spirituale), esenţialul fiind restabilirea echilibrului personal al fiecăruia dintre cei care veneau să-l vadă, făcându-i receptivi faţă de Realitatea Esenţei Supreme, în funcţie de propriul lor grad de maturitate spirituală.
Iată-ne deci destul de departe de enunţarea dogmatică a marilor legi definitive, aplicabile fără discriminare, şi mai mult chiar, dincolo de interdicţii şi de obligaţii decretate cu o autoritate oarbă. Ramakrishna a înţeles că esenţa întregului sistem yoga nu este nici rigiditate, nici întemniţare, ci mai ales libertate în experimentare. „Există unii oameni care citesc mereu scrierile yoghine, dar a căror conduită e în întregime opusă”, spunea Ramakrishna.
Înainte de toate, Ramakrishna pretindea ferm ca fiecare să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: „Nu acceptaţi nimic pentru că v-am spus eu. Încercaţi şi verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a obţinut cunoaşterea este pretutindeni liber”.
Când intra în starea de bhava samadhi (cea mai inalta forma de samadhi n.n.), Ramakrishna vedea Supremul Absolut cu „ochii deschişi”, fiind intim unit cu Fiinţa Supremă. În orice direcţie a Universului îşi îndrepta atenţia, Totalitatea Conştiinţei Cosmice Supreme i se revela printr-o stare de fuziune continuă cu Dumnezeu. El atinsese, după propria sa expresie, starea de bhava-mukta, „pragul transformării”. Rămânând şi pe planul conştiinţei relative, el era, în acelaşi timp, fuzionat în planul conştiinţei cu Supremul Absolut şi cu întreaga manifestare.
Această realizare a Totalităţii Conştiinţei Cosmice Infinite îi permitea lui Ramakrishna să se identifice complet cu cei care se apropiau de el, simţindu-le perfect aspiraţiile, supărările sau angoasele, ca şi cum ar fi fost vorba chiar de ale sale, acesta fiind de fapt aspectul cel mai caracteristic al existenţei sale: compasiunea.
Aşa cum ne spune şi Bhagavad Gita, aspectele manifestării sunt multiple şi realitatea este, şi ea, de asemenea multiplă; dar în fiecare dintre aspectele manifestării, agreabile sau dureroase, se exercită puterea Realităţii Supreme. În întregul Univers, de la firul de iarbă până la soare, totul este impregnat de realitatea Energiei Cosmice, de această Shakti sau Mamă Cosmică cu care Ramakrishna s-a identificat. Răspunsul lui Ramakrishna la suferinţa lumii este profund emoţionant, mai ales prin faptul că nu este conţinut într-o doctrină, ci într-o transmitere efectivă a acestei energii psiho-spirituale discipolilor săi. Răspunsul său la suferinţa lumii îşi păstrează pentru noi întreaga sa valoare inestimabilă şi ne emulează să-l urmăm.
Cuvinte din lumina
Natura reală a omului
* Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual (jiva) nu este unit cu Dumnezeu, el nu-şi poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu. Singur Dumnezeu, de la începutul acestei lumi, este Cel care poate conferi adevărata valoare şi viaţă.
* Adevărata natură a lui jiva este eternul sat-cit-ananda (Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Pura Beatitudine). Dar egoismul a ridicat atâtea bariere şi limite (upadhis) în calea noastră încât adevărata noastră natură divină a fost uitată.
* Tot astfel cum o lampă nu poate arde fără ulei, nici omul nu poate exista fără Dumnezeu.
* Atât timp cât sufletul este înlănţuit, el se identifică cu jiva. Dar acelaşi suflet, dacă este eliberat de lanţurile sale, este Shiva.
* Sufletul individual (jivatman) îşi are reşedinţa în inima omului. El este întocmai ca o bucăţică de fier pentru sufletul universal (Paramatman) care este un imens magnet.
Răul învăluie pe jivatman ca şi cum ar fi murdar de argilă. Dacă această argilă a tendinţelor rele poate fi spălată de lacrimile iubirii (bhakti), imediat magnetul (sufletul universal) va atrage la el fierul (sufletul individual).
* Ca să înţelegeţi ce înseamnă eul individual, gândiţi-vă că după ce puneţi deoparte puţină apă din Gange, numiţi această apă propriul dumneavoastră Gange.
* Dacă veţi arunca o bucăţică de plumb într-un recipient care conţine mercur, ea va fi repede dizolvată. Tot astfel, sufletul individual îşi pierde existenţa sa limitată când se scufundă în oceanul lui Brahman (Dumnezeu).
* A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. Ea a adus pentru aceasta un fir de sfoară şi un plumb. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Până în acel moment, ea fusese întotdeauna aceeaşi păpuşă de sare, care îşi conservase propria sa individualitate. Dar acum pe măsură ce făcea un pas în plus, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Toate particulele de sare care o compuneau s-au topit în apa mării. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”.
Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, Necondiţionatul, este infinitul ocean sărat.
Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării de nirvikalpa – samadhi, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei sale, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale.
Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului.
* Divinul însuşi este cel care se joacă cu formele umane. El este marele magician şi această fantasmagorie a lui jiva şi jagat (sufletul individual şi lumea sau universul) este spectacolul său. Singur magicianul este real, restul este o iluzie creată de el.
* O marionetă dansează atât timp cât tragem de firele cu care ea este legată, dar imediat ce mâna maestrului se opreşte, ea devine imobilă.
* A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus:
„De ce râdeţi?
Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu,
Vishnu îl hrăneşte pe Vishnu,
De ce râdeţi voi, o Vishnu?
Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”
*Nu acordaţi prea mare importanţă unei fotografii, pentru că ea nu reprezintă decât corpul. Adoraţi-l mai curând pe Acela care se află în suflet – Divinul.
Despre căutarea lui Dumnezeu
* Îl cauţi pe Dumnezeu? Atunci priveşte-l în om! Divinitatea se manifestă în om mai mult decât în orice alt obiect sau fiinţă. Şi caută în jurul tău un om cu iubire de Dumnezeu, în care iubirea înfloreşte şi creşte continuu, un om care trăieşte, acţionează şi îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, un om inundat de iubirea pentru El. Într-un asemenea om este încarnat însuşi Dumnezeu.
* Dumnezeu aude orice. El aude de fiecare dată când te rogi plin de credinţă la El şi cu siguranţă se va manifesta pentru tine într-o zi sau alta, chiar dacă această clipă ar fi la sfârşitul vieţii tale.
* Primeşti întotdeauna ceea ce cauţi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge la El; cel care caută bogăţia şi puterea, pe acestea le va avea.
* Cu adevărat, cu adevărat vă spun că cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi. Verificaţi aceasta în propria voastră viaţă; încercaţi timp de trei zile, şi fiţi siguri că veţi reuşi.
Despre scopul vieţii: comuniunea cu Dumnezeu
* Omul este născut în această lume pentru a realiza comuniunea cu Divinul; este bine să nu uite aceasta şi să nu-şi îndrepte mintea către altceva.
* Este o viaţă fără rost aceea în care, având privilegiul de a te fi născut ca fiinţă umană, nu eşti capabil să-l realizezi pe Dumnezeu.
* Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu. Acesta este motivul suferinţei lor.
* Aşa cum o lampă nu poate arde fără ulei, tot aşa un om nu poate trăi fără Dumnezeu.
* Aşa cum te gândeşti la procese şi curţi de judecată când vezi un avocat, la boli şi dureri când întâlneşti un medic, tot astfel îţi aminteşti de Dumnezeu când vezi un adevărat credincios.
* Aţi venit în această lume cu un corp uman pentru a ajunge la Dumnezeu prin devoţiune şi iubire. Datoria voastră este să faceţi tot posibilul pentru a trăi bhakti (devoţiunea) în faţa picioarelor de lotus ale Domnului. De ce vă preocupaţi de o sută de lucruri diferite? Discuţiile filozofice şi intelectuale nu vă aduc mai multă înţelepciune decât aveţi.
* Realizaţi mai întâi cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu şi apoi vor apărea toate bogăţiile lumilor, dar nu încercaţi să faceţi invers. Dacă urmăriţi o viaţă mondenă înaintea spiritualizării fiinţei voastre, atunci vă veţi pierde pacea sufletului vostru.
* Vă gândiţi la reforme sociale? Înainte de a le întreprinde, realizaţi cunoaşterea ultimă a lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că rishi-i (înţelepţii) de altădată renunţau la lume pentru a ajunge la fuziunea cu Divinul. Acesta este singurul lucru necesar de realizat; tot restul vă va fi dăruit, în plus, dacă veţi mai avea atunci şi alte dorinţe. Mai întâi să Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi apoi veţi putea să ţineţi discursuri şi să vorbiţi despre reforme sociale.
* Foarte puţini dintre oameni înţeleg că rostul şi finalitatea vieţii umane este fuziunea cu Dumnezeu.
* Dacă realizaţi cunoaşterea Unicului, puteţi cunoaşte totul. Zerourile pe care le-am adăugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar dacă veţi înlătura cifra 1, nu va mai rămâne nimic. Multitudinea nu are valoare decât prin acest Unic. Întâi este Unicul şi apoi multiplicitatea. Mai întâi este Dumnezeu şi apoi urmează lumea şi celelalte fiinţe individuale (jagat şi jivas).
Despre Graţia lui Dumnezeu
* Graţia lui Dumnezeu nu constă în a ne dărui pâinea în fiecare zi. Fiecare părinte este dator să asigure copiilor lui mâncarea. El ne dăruieşte cu adevărat graţia Sa când ne dă puterea de a ne depăşi tentaţiile zilnice.
* Graţia lui Dumnezeu se revarsă zi şi noapte asupra ta. Deschide larg pânzele bărcii tale, dacă vrei să înaintezi rapid pe oceanul vieţii!
* Dacă, prin graţie Divină, puterea renunţării apare într-un om, atunci el poate elimina ataşamentul faţă de dorinţe şi bogăţii şi astfel, el devine liber de toate legăturile lumeşti.
* Aşa cum zorile vestesc răsăritul soarelui, tot aşa, sinceritatea, altruismul, puritatea şi perseverenţa preced graţia lui Dumnezeu.
* Dăruieşte totul lui Dumnezeu, dăruieşte-te pe tine Lui şi atunci toate necazurile şi durerile tale vor dispărea. Atunci vei ajunge să înţelegi că totul se petrece numai prin voia lui Dumnezeu.
SURSA:https://liviugheorghe.wordpress.com/category/cuvinte-din-lumina/ (https://liviugheorghe.wordpress.com/category/cuvinte-din-lumina/)
18 februarie 1836 – 16 august 1886
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/sriramakrishna.jpg?w=248&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/sriramakrishna.jpg)Adevărul a fost, este şi va fi întotdeauna simplu, dar este nevoie de astfel de fiinţe divine, care să reamintească oamenilor că Dumnezeu este Adevărul „pur şi simplu” şi să le indice „calea” pentru a ajunge la El.
Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare avatar, care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor căilor spirituale, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seamă în India.
Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze spiritual orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoieli sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat prin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.
Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou. Putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic de către orice fiinţă umană plină de aspiraţie. Gandhi spunea despre el: „Viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă.”
Unele din afirmaţiile lui Sri Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi, de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală, a fost că fiecare cale spirituală, dacă este urmată ea singură cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu. După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (advaitavedanta), dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama şi Krishna (1864), al lui Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la Realizarea Ultimă, el afirma plin de fericire că „şi această cale conduce la Dumnezeu.
Anul 1879 a fost cel care i-a adus lui Ramakrishna primii discipoli. În scurt timp, ei au devenit din ce în ce mai numeroşi. Curând https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna_3.jpg?w=201&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna_3.jpg)s-a constituit un nucleu de adepţi fideli care au format un ordin monastic, „Ordinul lui Ramakrishna”, în care cei mai marcanţi membri au fost Swami Brahmananda, primul adept al Ordinului şi Swami Vivekananda, cel care avea să continue mesajul spiritual al lui Ramakrishna în Orient şi în Occident.
Să privim mai atent viata sa sfanta. El nu putea, în oroarea sa de bogăţie, să atingă o monedă de aur fără să resimtă imediat o arsură insuportabilă. O lovitură dată de un om altuia lăsa şi pe propriul său corp aceeaşi urmă fizică. Nepotul său l-a văzut cu spatele înroşit, acoperit cu sânge, în urma unei scene petrecute în stradă, în care un om furios snopise în bătaie un paria (om dintr-o castă inferioară), biciuindu-l pe spate. Altădată, văzând doi bătăuşi încăierându-se pe malul Gangelui, el a plâns de durere şi tristeţe.
Acest om care-şi punea în gardă discipolii contra oricărui „ramakrishnaism”, le citea gândurile cele mai secrete ca într-o carte. El putea astfel să revitalizeze sufletele cele mai slabe, să entuziasmeze inimile amorţite, să insufle credinţa în sufletele cele mai uscate. El dojenea un discipol moale căruia îi lipsea fermitatea, fie chiar şi în viaţa obişnuită: „Un yoghin nu trebuie să fie un prost” spunea el. Uneori, din contră, el răcea înflăcărarea şi pornirile violente, cum a făcut cu Vivekananda, pentru a-l învăţa să-şi păstreze un umor constant.
El trezea şi armoniza energia interioară a celor cu care intra în contact, încuraja senina stăpânire de sine şi controlul perfect al simţurilor, spunând mai mereu: „Noi trebuie să trăim o viaţă interioară atât de intensă şi de pură, încât ea să ne facă să devenim o adevărată Fiinţă.” Blândul maestru era descris ca având totuşi o „forţă de tigru”. Neobosit, douăzeci de ore din douăzeci şi patru el răspundea la întrebări, cataliza conştiinţele, oprea orice fals avânt: „Voi căutaţi Esenţa Supremă? Ei bine, atunci căutaţi-o în om! Esenţa Supremă este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.”
Cei care erau atinşi de Ramakrishna – şi în această direcţie mărturiile abundă – erau inundaţi de un val de energie. Până la extrem, totul la el era dăruire de sine: „Nu mai vorbiţi atât de mult despre iubirea aproapelui, căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica afirmaţiile.” În acest sens, el era un exemplu luminos pentru toţi discipolii săi. El se dăruia tuturor şi dorea, înainte de toate, să-i ajute pe ceilalţi să-şi dezvolte individualitatea şi să descopere apoi spiritualitatea proprie fiecăruia. Această uluitoare putere de a-i ridica pe ceilalţi, de a-i revela lor înşişi, făcându-i să se înţeleagă, el o dedica mai ales acelora pe care îi ştia sinceri.
Singurul lucru care putea să-l scoată din starea de samadhi (extaz mistic yoghin n.n) pentru a-l readuce la planul obişnuit de conştiinţă era o mantra adecvată. Atunci el revenea printre ceilalţi, pe care, de fapt, nu-i părăsea niciodată, şi continua să vorbească, să explice, să-i trezească la o realitate superioară. Toţi cei care s-au apropiat de el vorbesc de acea radiaţie fascinantă care zguduia inimile, toţi au fost influenţaţi benefic, adesea metamorfozaţi de acest om, atât de pătruns de Iubirea universală şi de o infinită compasiune: „Să fiu condamnat să renasc mereu şi mereu, chiar sub forma unui câine, dacă pot să fiu de oarecare folos măcar şi unui singur suflet!”
Pentru că extazurile sale îi răpeau o parte din timpul pe care voia să îl consacre celorlalţi, el îşi reproşa stările de samadhi strigând: „O, Infinită Mamă, opreşte-mă de a mă bucura atât de mult, ca să rămân mereu în starea obişnuită, pentru a putea fi mai mult timp de folos lumii!”
Simplitatea sa, de asemenea, era remarcabilă: „Nu-mi plac discuţiile. Realitatea Supremului Absolut este dincolo de raţiune. Eu văd că tot ceea ce există este Supremul Absolut. La ce bun numai să raţionezi?… Acţionaţi, intraţi în grădină, mâncaţi sublimele fructe. Şi dacă aţi intrat, nu staţi pentru a număra frunzele copacului dătător al acestor fructe. Pentru ce vă risipiţi timpul vostru discutând despre reîncarnare sau despre un Suprem Absolut abstractizat schematic?”
„Oricare ar fi calea pe care o urmaţi, punctul esenţial este dorinţa arzătoare, infinită de adevăr. Ceea ce un om gândeşte, aceea, mai devreme sau mai târziu devine”. Ramakrishna spunea adeseori că gândul trebuie să devină acţiune, căci dacă cele două nu concordă deloc, survine neputinţa şi apoi înfrângerea. Înfrângerea neacceptată, refulată, degradează fiinţa şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. El insista ca atât în acţiune, cât şi în gândire să se manifeste plenar conştiinţa cea mai înaltă, căci numai atunci drumul devine uşor şi luminos.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna.jpg?w=192&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/10/ramakrishna.jpg)Ramakrishna ajuta pe toţi oamenii după propriile lor posibilităţi (fizice, psihice, mentale şi spirituale), esenţialul fiind restabilirea echilibrului personal al fiecăruia dintre cei care veneau să-l vadă, făcându-i receptivi faţă de Realitatea Esenţei Supreme, în funcţie de propriul lor grad de maturitate spirituală.
Iată-ne deci destul de departe de enunţarea dogmatică a marilor legi definitive, aplicabile fără discriminare, şi mai mult chiar, dincolo de interdicţii şi de obligaţii decretate cu o autoritate oarbă. Ramakrishna a înţeles că esenţa întregului sistem yoga nu este nici rigiditate, nici întemniţare, ci mai ales libertate în experimentare. „Există unii oameni care citesc mereu scrierile yoghine, dar a căror conduită e în întregime opusă”, spunea Ramakrishna.
Înainte de toate, Ramakrishna pretindea ferm ca fiecare să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: „Nu acceptaţi nimic pentru că v-am spus eu. Încercaţi şi verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a obţinut cunoaşterea este pretutindeni liber”.
Când intra în starea de bhava samadhi (cea mai inalta forma de samadhi n.n.), Ramakrishna vedea Supremul Absolut cu „ochii deschişi”, fiind intim unit cu Fiinţa Supremă. În orice direcţie a Universului îşi îndrepta atenţia, Totalitatea Conştiinţei Cosmice Supreme i se revela printr-o stare de fuziune continuă cu Dumnezeu. El atinsese, după propria sa expresie, starea de bhava-mukta, „pragul transformării”. Rămânând şi pe planul conştiinţei relative, el era, în acelaşi timp, fuzionat în planul conştiinţei cu Supremul Absolut şi cu întreaga manifestare.
Această realizare a Totalităţii Conştiinţei Cosmice Infinite îi permitea lui Ramakrishna să se identifice complet cu cei care se apropiau de el, simţindu-le perfect aspiraţiile, supărările sau angoasele, ca şi cum ar fi fost vorba chiar de ale sale, acesta fiind de fapt aspectul cel mai caracteristic al existenţei sale: compasiunea.
Aşa cum ne spune şi Bhagavad Gita, aspectele manifestării sunt multiple şi realitatea este, şi ea, de asemenea multiplă; dar în fiecare dintre aspectele manifestării, agreabile sau dureroase, se exercită puterea Realităţii Supreme. În întregul Univers, de la firul de iarbă până la soare, totul este impregnat de realitatea Energiei Cosmice, de această Shakti sau Mamă Cosmică cu care Ramakrishna s-a identificat. Răspunsul lui Ramakrishna la suferinţa lumii este profund emoţionant, mai ales prin faptul că nu este conţinut într-o doctrină, ci într-o transmitere efectivă a acestei energii psiho-spirituale discipolilor săi. Răspunsul său la suferinţa lumii îşi păstrează pentru noi întreaga sa valoare inestimabilă şi ne emulează să-l urmăm.
Cuvinte din lumina
Natura reală a omului
* Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual (jiva) nu este unit cu Dumnezeu, el nu-şi poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu. Singur Dumnezeu, de la începutul acestei lumi, este Cel care poate conferi adevărata valoare şi viaţă.
* Adevărata natură a lui jiva este eternul sat-cit-ananda (Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Pura Beatitudine). Dar egoismul a ridicat atâtea bariere şi limite (upadhis) în calea noastră încât adevărata noastră natură divină a fost uitată.
* Tot astfel cum o lampă nu poate arde fără ulei, nici omul nu poate exista fără Dumnezeu.
* Atât timp cât sufletul este înlănţuit, el se identifică cu jiva. Dar acelaşi suflet, dacă este eliberat de lanţurile sale, este Shiva.
* Sufletul individual (jivatman) îşi are reşedinţa în inima omului. El este întocmai ca o bucăţică de fier pentru sufletul universal (Paramatman) care este un imens magnet.
Răul învăluie pe jivatman ca şi cum ar fi murdar de argilă. Dacă această argilă a tendinţelor rele poate fi spălată de lacrimile iubirii (bhakti), imediat magnetul (sufletul universal) va atrage la el fierul (sufletul individual).
* Ca să înţelegeţi ce înseamnă eul individual, gândiţi-vă că după ce puneţi deoparte puţină apă din Gange, numiţi această apă propriul dumneavoastră Gange.
* Dacă veţi arunca o bucăţică de plumb într-un recipient care conţine mercur, ea va fi repede dizolvată. Tot astfel, sufletul individual îşi pierde existenţa sa limitată când se scufundă în oceanul lui Brahman (Dumnezeu).
* A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. Ea a adus pentru aceasta un fir de sfoară şi un plumb. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Până în acel moment, ea fusese întotdeauna aceeaşi păpuşă de sare, care îşi conservase propria sa individualitate. Dar acum pe măsură ce făcea un pas în plus, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Toate particulele de sare care o compuneau s-au topit în apa mării. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”.
Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, Necondiţionatul, este infinitul ocean sărat.
Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării de nirvikalpa – samadhi, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei sale, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale.
Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului.
* Divinul însuşi este cel care se joacă cu formele umane. El este marele magician şi această fantasmagorie a lui jiva şi jagat (sufletul individual şi lumea sau universul) este spectacolul său. Singur magicianul este real, restul este o iluzie creată de el.
* O marionetă dansează atât timp cât tragem de firele cu care ea este legată, dar imediat ce mâna maestrului se opreşte, ea devine imobilă.
* A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus:
„De ce râdeţi?
Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu,
Vishnu îl hrăneşte pe Vishnu,
De ce râdeţi voi, o Vishnu?
Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”
*Nu acordaţi prea mare importanţă unei fotografii, pentru că ea nu reprezintă decât corpul. Adoraţi-l mai curând pe Acela care se află în suflet – Divinul.
Despre căutarea lui Dumnezeu
* Îl cauţi pe Dumnezeu? Atunci priveşte-l în om! Divinitatea se manifestă în om mai mult decât în orice alt obiect sau fiinţă. Şi caută în jurul tău un om cu iubire de Dumnezeu, în care iubirea înfloreşte şi creşte continuu, un om care trăieşte, acţionează şi îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, un om inundat de iubirea pentru El. Într-un asemenea om este încarnat însuşi Dumnezeu.
* Dumnezeu aude orice. El aude de fiecare dată când te rogi plin de credinţă la El şi cu siguranţă se va manifesta pentru tine într-o zi sau alta, chiar dacă această clipă ar fi la sfârşitul vieţii tale.
* Primeşti întotdeauna ceea ce cauţi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge la El; cel care caută bogăţia şi puterea, pe acestea le va avea.
* Cu adevărat, cu adevărat vă spun că cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi. Verificaţi aceasta în propria voastră viaţă; încercaţi timp de trei zile, şi fiţi siguri că veţi reuşi.
Despre scopul vieţii: comuniunea cu Dumnezeu
* Omul este născut în această lume pentru a realiza comuniunea cu Divinul; este bine să nu uite aceasta şi să nu-şi îndrepte mintea către altceva.
* Este o viaţă fără rost aceea în care, având privilegiul de a te fi născut ca fiinţă umană, nu eşti capabil să-l realizezi pe Dumnezeu.
* Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu. Acesta este motivul suferinţei lor.
* Aşa cum o lampă nu poate arde fără ulei, tot aşa un om nu poate trăi fără Dumnezeu.
* Aşa cum te gândeşti la procese şi curţi de judecată când vezi un avocat, la boli şi dureri când întâlneşti un medic, tot astfel îţi aminteşti de Dumnezeu când vezi un adevărat credincios.
* Aţi venit în această lume cu un corp uman pentru a ajunge la Dumnezeu prin devoţiune şi iubire. Datoria voastră este să faceţi tot posibilul pentru a trăi bhakti (devoţiunea) în faţa picioarelor de lotus ale Domnului. De ce vă preocupaţi de o sută de lucruri diferite? Discuţiile filozofice şi intelectuale nu vă aduc mai multă înţelepciune decât aveţi.
* Realizaţi mai întâi cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu şi apoi vor apărea toate bogăţiile lumilor, dar nu încercaţi să faceţi invers. Dacă urmăriţi o viaţă mondenă înaintea spiritualizării fiinţei voastre, atunci vă veţi pierde pacea sufletului vostru.
* Vă gândiţi la reforme sociale? Înainte de a le întreprinde, realizaţi cunoaşterea ultimă a lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că rishi-i (înţelepţii) de altădată renunţau la lume pentru a ajunge la fuziunea cu Divinul. Acesta este singurul lucru necesar de realizat; tot restul vă va fi dăruit, în plus, dacă veţi mai avea atunci şi alte dorinţe. Mai întâi să Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi apoi veţi putea să ţineţi discursuri şi să vorbiţi despre reforme sociale.
* Foarte puţini dintre oameni înţeleg că rostul şi finalitatea vieţii umane este fuziunea cu Dumnezeu.
* Dacă realizaţi cunoaşterea Unicului, puteţi cunoaşte totul. Zerourile pe care le-am adăugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar dacă veţi înlătura cifra 1, nu va mai rămâne nimic. Multitudinea nu are valoare decât prin acest Unic. Întâi este Unicul şi apoi multiplicitatea. Mai întâi este Dumnezeu şi apoi urmează lumea şi celelalte fiinţe individuale (jagat şi jivas).
Despre Graţia lui Dumnezeu
* Graţia lui Dumnezeu nu constă în a ne dărui pâinea în fiecare zi. Fiecare părinte este dator să asigure copiilor lui mâncarea. El ne dăruieşte cu adevărat graţia Sa când ne dă puterea de a ne depăşi tentaţiile zilnice.
* Graţia lui Dumnezeu se revarsă zi şi noapte asupra ta. Deschide larg pânzele bărcii tale, dacă vrei să înaintezi rapid pe oceanul vieţii!
* Dacă, prin graţie Divină, puterea renunţării apare într-un om, atunci el poate elimina ataşamentul faţă de dorinţe şi bogăţii şi astfel, el devine liber de toate legăturile lumeşti.
* Aşa cum zorile vestesc răsăritul soarelui, tot aşa, sinceritatea, altruismul, puritatea şi perseverenţa preced graţia lui Dumnezeu.
* Dăruieşte totul lui Dumnezeu, dăruieşte-te pe tine Lui şi atunci toate necazurile şi durerile tale vor dispărea. Atunci vei ajunge să înţelegi că totul se petrece numai prin voia lui Dumnezeu.
SURSA:https://liviugheorghe.wordpress.com/category/cuvinte-din-lumina/ (https://liviugheorghe.wordpress.com/category/cuvinte-din-lumina/)