PDA

Arată versiune întreagă : Socrate, Platon si Aristotel



latan.elena
24.11.2016, 17:55
Socrate, Platon si Aristotel




SOCRATE



Invatatura si activitatea sa non-conformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate (469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida. Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile, adesea divergente, ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate prefera si el ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile. Asemenea sofistilor, sustinea ca "virtutea este stiinta", deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot 959h73j garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale nihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe, dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o "voce interioara" il impiedica de la ratiuni rele. Insusindu-si si totodata spre a ilustra maxima scrisa pe frontispiciul templului din Delfi: "Cunoaste-te pe tine insuti", Socrate invata ca scopul omului nu este acumularea unui mare numar de cunostinte, ci dragostea de intelepciune - "filozofia". Aceasta virtute, care este stiinta despre bine si adevar, consta in efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi in propriul sau suflet ceea ce este, in insasi firea sa, valoare universala si eterna: Binele. Binele deci consta intr-o continua cautare a binelui; la fel Adevarul. Cautarea neintrerupta a binelui si a adevarului da nastere comportamentelor juste si virtuoase. "Nimeni nu face raul in mod voit" - spune Socrate - ci din nestiinta: din faptul ca ignoreaza cautarea binelui si a adevarului. Exista asadar la Socrate o legatura intima intre virtute, stiinta, bine si suflet; caci raspunsurile pe care omul ajunge sa si le dea cautand binele si adevarul trebuie sa vina din suflet, si sa se traduca in actiunile etice si politice pozitive. Aceasta ii va procura omului fericirea sufleteasca - ce consta intr-o comportare moderata, corecta, dreapta, si in respectarea aproapelui, a legilor, cetatii si a zeilor. - Ceea ce trebuie sa caute si sa descopere omul sunt in primul rand valorile etice si raporturile lor cu actul cunoasterii si cu societatea. In aceasta privinta, Socrate nu numai ca a afirmat, dar - cand prietenii sai voiau sa-l salveze de la moarte, ceea ce el a refuzat - a si demonstrat, prin exemplul tragicului sau sfarsit, ca omul trebuie sa se supuna legilor, chiar cand acestea sunt nedrepte sau aplicate nedrept. Parintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost "cea mai mare figura a istoriei gandirii grecesti; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filozofiei" (L. Robin). Toate aceste scoli si curente vor suferi, in mod egal, si influenta sofistilor Protagoras si Gorgias, si pe aceea a lui Socrate.



PLATON



Platon (cca 427-347 i.e.n.), nascut intr-o familie nobila si bogata, a studiat pictura, a compus tragedii si a scris poezii nu lipsite de imaginatia si sensibilitatea pe care le vom regasi si in proza dialogurilor sale, ca in aceasta epigrama :

"Lin langa pinul alpin, umbritor si cu limbi fosnitoare,
Fa-ti calatorule drag, un popas, caci sub brizele marii
Curge-un izvor cantaret, cu placute volute de flaut,
Unge-ti cu cantecul lui ostenelile genelor tale !"
(trad. Al. Andritoiu)


A trait in preajma lui Socrate pana la moartea acestuia; a calatorit in Egipt (oprindu-se mai mult la Heliopolis, sediul cu vechie traditie al inteleptilor-preoti egipteni, la Taranto si, de trei ori, la Siracuza. Aici, ca invitat al tiranului Dionysios I, Platon ar fi dorit sa vada aplicate in practica reformele politice pe care le preconizase in utopicul sau stat ideal. In anul 387 i.e.n. la Atena a fondat Academia - cel mai important centru de cultura al Greciei Antice, si care si-a continuat activitatea pana in 529 e.n. Aici si-a desfasurat marele filosof activitatea, predand in mod gratuit lectii timp de 30 de ani.
Opera lui Platon, pastrata probabil in intregime, cuprinde 34 de scrieri in forma de dialog si 13 scrisori. Fiecare dialog este centrat pe o anumita idee sau problema. In cele din prima sa perioada ( Apologia lui Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippias I si II s.a.) Platon polemizeazacu sofistii si ia apararea doctrinei lui Socrate, expusa intr-un fel care face imposibila o distinctie certa intre ideile maestrului si cele ale discipolului. In dialogurile din epoca maturitatii ( Fedon, Symposion, Republica, Fedru) Platon isi expune propria-i doctrina despre Idei; iar despre Fiinta, in dialogurile din ultima perioada ( Parmenide, Teetet, Sofistul, Timeu, Legile).
Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de la metoda maieutica a maestrului sau a ajuns la o forma filosofica noua de comunicare: dialogul. Spre a-si expune propriile sale conceptii - pe care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal in toate dialogurile (cu exceptia Legilor ) - filosoful se confrunta de obicei cu interlocutori care reprezinta ideea comuna, punctul de vedere obisnuit, discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica intr-un mod cat mai adecvat datele problemei si pentru a-i sugera interlocutorului solutiile, Platon se serveste, intr-un fel cu totul original, de mituri - care n-au nimic in comun cu miturile traditionale religioase, in realitate fiind niste alegorii poetice.
Situandu-se pe linia unei anumite traditii filosofice (Pitagora, Heraclit, Parmenide), Platon porneste de la opozitia dintre realitate si cunoastere, dintre aparenta si esenta, dintre opinia comuna si stiinta, dintre simturi si ratiune. Simturile sunt lanturile care il leaga pe om de realitatea sensibila, inferioara, - in timp ce ratiunea il conduce la cunoasterea adevaratei realitati. Experienta simturilor, subiectiva si schimbatoare, nu poate duce la adevarul cert si definitiv. In schimb ratiunea ne ajuta sa patrundem in adevarata realitate a lucrurilor, intr-o lume situata in afara timpului si spatiului, in lumea "ideilor" - care este fundamentul adevarului. Doctrina platonica despre "idei" sta la baza teoriei cunoasterii si a eticii lui Platon.
"Ideile" sunt modelele, prototipurile, formele primordiale, imuabile, eterne ale tuturor fiintelor si lucrurilor existente in lume, si chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sunt realitati obiective, realitati ultime, substante, esente, perfectiuni. In ierarhia lumii ideilor, primul loc il ocupa ideea de Bine. Binele inalta sufletul, raul si nedreptatea il degradeaza; de aceea e mai bine sa induri o nedreptate sa faci un rau. Nu exista om care sa cunoasca binele si totusi sa faca rau ; raul inseamna ignoranta, dupa cum virtutea inseamna cunoasterea binelui. Fericirea consta numai in cunoasterea virtutii. Nedreptatea si savarsirea raului este ca o boala pentru suflet, il fac urat, nemultumit, nefericit. A fi drept inseamna a-ti domina impulsurile si a-ti impune o masura dorintelor; iar stiinta - pentru ca este o adevarata stiinta - practicarii acestor comportamente este virtutea. Aceasta idee suprema, a Binelui, regleaza si explica si mersul Universului, in care totul exista si actioneaza in vederea unui scop - acela al armoniei.
Dupa modelul lumii ideilor a aparut lumea fenomenala, in care fiecare fiinta sau obiect este doar o "umbra", o copie imperfecta a ideii respective perfecte. Ideile sunt eterne - asemenea sufletului nemuritor. Fiecare om a contemplat inainte de a se naste (pe cand sufletul sau strabatea, conform invataturii lui Pitagora, diferite alte vieti) perfecta lume a ideilor; idei pe care apoi, dupa nastere, datorita "inchisorii" trupului imperfect, a simturilor, omul le-a uitat. Dar omul si le reaminteste, in momentul cand cauta si cand gaseste in sine insusi adevarul rational: " a cauta si a invata nu inseamna altceva decat a-ti reaminti" - spune Platon. Iar forta care ne propulseaza spre amintirea acestor idei nobile este iubirea (eros), care in conceptia lui Platon se identifica cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinta, cu atractia exercitata de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevarul, frumosul, dreptatea, valori care genereaza in om actiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci un exercitiu etic, purificator, al sufletului. Scopul filozofiei asadar este de a-l conduce pe om dincolo de realitatea sensibila, in lumea ideilor; de la aparente la esente, de la copie la original, de la imitatie la prototip.
Filozofia duce si la justa intelegere a structurii si a nevoilor unui stat. Si pentru ca numai filosofii poseda adevarata intelepciune si capacitatea de a-i indruma pe oameni spre cunoasterea lumii ideilor, numai ei ar trebui sa conduca statul : "Neamul omenesc nu va fi eliberat de rau pana cand nu vor fi ajuns la putere adevaratii filozofi". Doctrina politica a lui Platon reflecta in mare masura ideologia partidului aristocratilor, caruia filosoful ii apartinea. Societatea perfecta imaginata de Platon (in Republica) trebuie sa fie bazata pe o severa deosebire de casta - in varful piramidei sociale situandu-se clasa conducatorilor-filosofi, urmata de cea a militarilor si ,in fine, de cea a celor care muncesc. Primelor doua caste li se va interzice orice fel de proprietate privata, membrii acestor caste urmand sa fie intretinuti de stat. Statul - un stat prevalent agricol - isi va limita comertul si va abandona politica imperialista.
In functie de doctrina ideilor se articuleaza conceptiile lui Platon si in alte domenii. Astfel, dupa Platon fizica nu are nici o valoare stiintifica, intrucat obiectul sau este studiul aparentelor, al fenomenelor schimbatoare ale naturii, deci a ceea ce nu poate duce la o cunoastere adevarata. Nici arta nu poate duce la o eliberare din aceasta lume instabila si subiectiva a aparentelor. In schimb matematica si astronomia isi pot indeplini nobila functie de a inalta sufletul din lumea aparentelor senzoriale spre lumea ideilor. Arta, dupa Platon, nu este altceva decat o sursa de desfatari usoare, care raman in zona sentimentului, incitand pasiunile in loc de a le purifica, complacandu-se in a imita sau a copia obiecte si fiinte din lumea sensibila - copii ale ideilor eterne corespunzatoare - in felul acesta arta devine o imitatie a imitatiei, o copie a copiei, o aparenta a aparentei.
Dupa cunoasterea stiintifica cea mai inalta, cunoasterea filosofica, ce conduce la esentele ultime, la idei, locul imediat urmator il ocupa pentru Platon cunoasterea matematica. De aceasta tin cele patru discipline: aritmetica, geometria, astronomia si stiinta armoniei, muzica (mai exact acustica matematica). Insasi structura intima a lumii este fondata pe raporturi matematice. In Timeu, Platon "a adunat si sistematizat cu un spirit riguros matematic principalele doctrine ale stiintei grecesti din sec.V i.e.n.. Prin intermediul acestui dialog, care a fost timp de multe secole opera cea mai citita si mai cunoscuta a lui Platon, rezultatele acestei stiinte s-au transmis de-a lungul intregii antichitati si Evului Mediu" (N. Abbagnano). Pe de alta parte, filozofia lui Platon a avut o influenta remarcabila asupra multor conceptii filosofice idealiste europene, din trecut si pana in zilele noastre (fenomenologie, personalism , etc.).







ARISTOTEL


Gandirea filosofica si stiintifica greaca (si a intregii lumi antice) culmineaza in opera lui Aristotel (384-322 i.e.n.).
Nascut in Stagira (un oras din Macedonia), fiu al medicului personal al regelui macedonean, discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru al viitorului cuceritor Alexandru Macedon, caruia i-a trezit interesul pentru stiinta, Aristotel a fondat si condus 13 ani, in gradinile gimnaziului Lykeion, faimoasa sa scoala, care ajunsese sa aiba pana la 2000 de discipoli, un adevarat institut se invatamant superior, dotat cu o mare biblioteca bine organizata si avand un vast program de studii filosofice si stiintifice. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, acuzat de impietate Aristotel a trebuit sa fuga din Atena. A murit la 62 de ani, lasand o opera imensa, aproape 400 de lucrari (multe in colaborare), dintre care ni s-au pastrat 47; o opera constituie o sinteza a tuturor cunostintelor acumulate pana la acea data, in toate domeniile stiintei si filozofiei; o opera a carei influenta in cultura europeana a fost constanta timp de doua milenii.
In operele sale din tinerete (din care au mai ramas doar cateva fragmente) discipolul lui Platon merge pe urmele gandirii maestrului sau, dezvoltand-o si aprofundand-o; maestru de care apoi, criticandu-i teoria ideilor, s-a indepartat, pana la a ajunge pe pozitii opuse platonismului. In primul rand, conceptul de filozofie, care pentru Platon includea toate celelalte stiinte, considerate simple stadii pregatitoare ale cunoasterii , pentru Aristotel era substantial diferit. Fiecare stiinta se ocupa de un aspect particular al realitatii (sub aspectul cantitatii - matematica; sub aspectul miscarii - fizica); in timp ce filozofia are ca obiect ceea ce exista in generalitatea sa, dar folosind si ea metodele celorlalte stiinte: abstractia, axiomele si demonstratia rationala.
Pentru Aristotel, lumea ideilor nu poate fi separata de lumea fiintelor si obiectelor concrete. Intre simturi si ratiune exista o relatie de continuitate. Senzatia este prima treapta a cunoasterii, actul cunoasterii porneste de la senzatie, fara de care ratiunea nu poate ajunge la nici o cunoastere obiectiva. Dar in timp ce simturile nu pot depasi limitele perceptiei, ratiunea depasind perceptia ajunge la concept, printr-un proces de abstractizare. A doua distinctie o opereaza Aristotel, pentru a face inteligibila miscarea, intre cele doua aspecte inerente unui obiect: potentialitate si act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficienta - care initiaza miscarea - si cauza finala, cu alte cuvinte, telul spre care se indreapta, scopul insusi al miscarii, al devenirii. Aristotel distinge si intre substantele (sau realitatile) imobile - cele cunoscute numai ratiune, si anume realitatile divine - si substantele in miscare, apartinand lumii fizice, percepute de simturi . Primele fac obiectul teologiei; celelalte, al fizicii.
Obiectul fizicii este lucrul in miscare. Fizica lui Aristotel fiind in fond o teorie a miscarii, filosoful stabileste patru tipuri de miscare: substantiala, calitativa, cantitativa si locala. Miscarea locala este o miscare de deplasare in spatiu, iar cea circulara este proprie numai lumilor sublunare. Universul este unic, finit , perfect si etern: n-a avut un inceput si nu va avea un sfarsit. Eterne sunt si elementele lumii, si specia umana, si speciile animale.
Dupa filozofie si fizica, a treia si ultima stiinta teoretica este matematica, stiinta care studiaza cantitatea numerica (aritmetica) sau cantitatea in sensul extensiunii, plane sau in spatiu (geometria). Infinit, pentru Aristotel nu exista, decat un infinit "potential". Totul este "divizibil in parti divizibile la randul lor": aceasta definitie aristotelica sta la baza calculului infinitezimal.
Aristotel a modelat si structura logicii (pe care el o numeste "analitica") dupa structura matematicii: ca o stiinta perfect demonstrativa. Lucrarile sale in domeniul logicii sunt cunoscute sub numele generic de Organon ("instrument", de cercetare stiintifica). Dand acestei discipline o sistematizare unitara si intr-un spirit foarte riguros, el stabileste cele 10 "categorii" sau determinari ale fundamentale ale gandirii (esenta, cantitate, calitate, relatie, loc, timp, posibilitate, etc.); cele 4 tipuri fundamentale de propozitii ( combinand distinctiile "afirmativ-negativ" si "universal-particular"); cele 3 principii fundamentale ale logicii (principiul identitatii, al non-contradictiei si al tertiului exclus); inductia li silogismul - cu cele 3 figuri si cele 3 tipuri de silogism; in fine, principiile logice ale oricarei stiinte (definitiile, axiomele, ipotezele si postulatele), totul in logica lui Aristotel este formulat cu o precizie si o claritate matematica.
In mod deosebit l-a pasionat pe Aristotel biologia. Cercetare asupra animalelor, Partile animalelor si Generatiunea animalelor sunt primele opere cu adevarat stiintifice de zoologie. Aristotel formuleaza aici conceptul de organ si stabileste principiul corelatiilor dintre organe, al conditionarii lor reciproce. In clasificare sistematica si in observatiile sale el face continuu comparatii intre diferite animale pe care le-a disecat, fundand astfel si anatomia comparata si embriologia comparata. Aristotel doar aminteste sistemul muscular si cel nervos, iar organul central pentru el era inima; in schimb cunostea fenomenul atavismului. El a formulat si teoria, acceptata timp de multe secole, despre "generatia spontanee", aparitia vietuitoarelor din materia umeda in descompunere; teorie care n-a putut fi infirmata, experimental, decat doua mii de ani mai tarziu.
In seria lucrarilor de biologie poate fi inclus si Tratatul despre suflet, intrucat Aristotel considera sufletul ca fiind in parte o forma a organismului fizic (prin functia sa vegetativa si prin functia senzitiva), in parte a intelectului (prin functia intelectiva a sufletului rational). Aceste trei grade ale sufletului - vegetativ, senzitiv, intelectiv - fiind trei forme ale unei unitati indisolubile, evident ca nu se poate sustine, dupa Aristotel, teza despre imoralitatea sufletului. Pe de alta parte, anumite consideratii ale lui Aristotel despre suflet se extind si in domeniul propriu-zis al psihologiei. Pe langa cele 5 simturi el concepe si un organ de simt comun, care distinge intre perceptiile unor simturi diferite (de exemplu, distinge un sunet de o culoare). De asemenea, Aristotel vorbeste de imaginatie - care produce imagini independent de perceptiile simturilor - si de opinii, care sunt tot niste produse ale imaginatiei, dar intarite de o credinta ferma in realitatea lor. Imaginile furnizate de imaginatie sunt apreciate de intelect ca fiind adevarate sau false, bune sau rele, apreciere in functie de care sufletul intelectiv le aproba sau le respinge. Aristotel deosebeste simpla "capacitate" de a intelege ( intelect potential) de totalitatea notiunilor ce pot fi cunoscute de intelectul actual.
Cu etica, parasim - dupa Aristotel- domeniul stiintelor teoretice, al stiintelor adevarate, deci al stiintelor "necesarului", pentru a trece in domeniul "posibilului", deci al activitatii practice, al activitatii umane (domeniul caruia ii apartine, apoi, si politica). Activitatea umana poate fi "actiune" - care isi are scopul in sine insasi (ca etica sau politica); sau poate fi "productie" - activitate in vederea realizarii unui bun, unui obiect, chiar si artistic (ca, de exemplu, poezia). Orice activitate are un scop. Sunt scopuri urmarite in vederea altor scopuri; dar scopul care trebuie urmarit pentru el insusi este binele, care procura fericirea; iar supremul bine - totodata si datoria specifica, proprie omului - este exercitarea ratiunii; ceea ce inseamna practicarea stiintei, a artei, a prudentei, a intelepciunii, a prieteniei, cu alte cuvinte - virtutea. Virtutea, dupa el inseamna alegerea si urmarea caii de mijloc intre doua extreme daunatoare, ambele rele. Virtutea superioara este justitia, deci supunerea la legi. Iar forma suprema a virtutii este a te edifica cercetarii stiintifice, activitate care ii asigura celui intelept o viata senina.
Dar omul nu poate atinge forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii. Omul nu poate fi cunoscut si definit decat in cadrul si in functie de interesele societatii, caci omul este prin definitie o fiinta sociala. Stiinta vietii sociale - politica- ii stabileste Statului si atributia de a se ocupa de educatia morala a cetatenilor sai. Aceasta educatie trebuie sa fie asigurata in mod egal tuturor (cu exceptia sclavilor), si sa vizeze realizarea unei vieti pacifice si virtuoase. Cele trei forme de guvernare prezinta si riscul eventualelor degenerari: monarhia in tiranie, aristocratia in oligarhie, democratia in demagogie. Oricare din aceste forme este buna - daca evita aceste degenerari. O formula unica, de stat ideal - asa cum a imaginat-o Platon - nu poate fi propusa. Cea mai buna forma de guvernare este cea care se adapteaza conditiilor istorice respective si firii oamenilor. De retinut este ca Aristotel, ajutat de discipolii sai, a fost cel dintai care a studiat si a expus constitutiile a 158 de state grecesti (s-a pastrat numai scrierea sa asupra constitutiei ateniene). Aceasta cercetare a stat la baza teoriilor expuse in lucrarea sa Politica.
Aristotel, autorul Poeticii, din care s-a pastrat doar prima carte, referitoare la teatru, are si in problema artei o pozitie fundamental opusa pozitiei platonice. In loc sa condamne arta, cum facuse Platon, pentru ca s-ar limita doar sa copieze fiintele, faptele si lucrurile, deci sa "copieze copiile" ideilor eterne, Aristotel sustine ca arta - care este o reprezentare transfigurata de artist a realitatii, avand un scop si un efect moralizator - il ajuta pe om sa vada legatura dintre lucruri si sa patrunda sensul profund al faptelor. Prin aceasta, arta - cum este cazul tragediei - "savarseste purificarea" de patimi, "starnind in sufletul spectatorului mila si frica". Artistul sesizeaza si prezinta relatiile intime ideale existente intre lucruri. "Rostul poetului nu este de a povesti lucruri intamplate cu adevarat, ci de a povesti ceea ce s-ar putea intampla" - precizeaza Aristotel. Istoricul si poetul se deosebesc "prin aceea ca unul povesteste intamplari care au avut loc, iar celalalt, intamplari care ar putea sa se petreaca. De aceea, poezia este mai filosofica si mai aleasa decat istoria; caci poezia povesteste mai mult ceea ce e general, pe cand istoria, ceea ce e particular" (Poetica ,9,1451 b).
Influenta lui Aristotel de-a lungul veacurilor a fost exceptionala. Scoala sa, Lyceul, a continuat sub conducerea lui Teofrast (cca 371- cca 288 i.e.n.) si a lui Eudem din Rodos, comentator al lui Aristotel si autor a trei Istorii - a geometriei, a aritmeticii si a astronomiei. Adunat in sec. I e.n., operele lui Aristotel au fost studiate de renumiti comentatori din urmatoarele veacuri. In epoca Renasterii influenta lui Aristotel a cedat locul lui Platon; dar in unele domenii (al stiintelor naturale, al poeticii, al teoriei cunoasterii si in special al logicii) autoritatea teoriilor aristotelice s-a mentinut chiar pana acum doua secole.




SURSA: http://www.scritub.com/sociologie/filozofie/Socrate-Platon-si-Aristotel35976.php

latan.elena
24.11.2016, 17:58
VIATA SI ACTIVITATEA LUI ARISTOTEL - ISTORIA IDEILOR POLITICE



VIATA SI ACTIVITATEA LUI ARISTOTEL - ISTORIA IDEILOR POLITICE




Cel mai celebru dintre discipolii lui Platon de la Academie a fost Aristotel, care parea cel mai potrivit pentru a prelua conducerea scolii. Aristotel s-a nascut in 384 i.Hr., in Stagira, un oras din Macedonia, in nordul Greciei. Tatal lui, Nicomachus, era medicul de curte al lui Amyntas, bunicul lui Alexandru cel Mare. Experienta lui de viata la curte, de atunci si de mai tarziu, poate explica dezgustul sau fata de printi si curte.




Medicina, si atunci ca si acum, este adesea o profesie de familie si nu este exclus ca el sa fi dobandit interesul pentru biologie si medicina de la tatal sau. Avea doar 17 ani cand i-a murit tatal si Aristotel s-a mutat la Atena, devenind student la Academie unde avea sa-si petreaca urmatorii 20 de ani. La Academie a inceput analiza argumentelor utilizate in diferite discutii ale lui Socrate, care au dus la primul sistem al Logicii, prezentate in 'Organon'. Unul dintre dialogurile lui Platon, 'Parmenide', scris la scurt timp dupa intoarcerea lui din Sicilia, mentioneaza evolutia lui Aristotel.
Insa dupa moartea lui Platon, Aristotel nu i-a luat locul, probabil pentru ca un om care nu era cetatean al statului nu putea detine proprietati. Brusc, el a parasit Atena si s-a stabilit la Assus, de cealalta parte a Marii Egee, unde discipolii lui Platon infiintasera o noua academie. Probabil ca aici Aristotel a scris primele 12 capitole din 'Politica' in care sustine ca principalul scop al polis-uui este sa formeze conducatori in stare sa traiasca respectand valori filozofice. Tot acolo a scris si o lucrare, ce s-a pierdut, despre domnie in care afirma - in contradictie cu Platon - ca era mult mai bine pentru domnitor sa nu fie un filosof si cerea un rol independent pentru cel din urma.
Dupa trei ani petrecuti in Assus, unde s-a si casatorit, s-a mutat in insula Lesbos si si-a indreptat atentia asupra biologiei. In acest timp a scris 'Despre suflet': daca Platon sugerase ca sufletul era inchistat in trup si trebuia sa lupte pentru a se putea elibera, Aristotel descrie sufletul ca fiind dominant dar si in armonie cu corpul.
Intre 343-42 Aristotel a fost invitat de Filip II al Macedoniei sa devina tutorele fiului sau, Alexandru, si s-a mutat la curtea din Pella. Viziunea sa politica se opunea cu cele ale angajatorilor lui, deoarece imperiul in expansiune al lui Filip si Alexandru insemna sfarsitul statului-oras. In 335 i.Hr. Aristotel s-a intors la Atena si a infiinfat o scoala, Lykeion, langa templul lui Apollo Lyceus. Aici se studiau logica, medicina; biologia, istoria si cursurile se predau in peripatos, o alee acoperita (de unde si termenul de peripatetic).

Lucrarea finala a lui Aristotel
Aristotel si-a scris ultima lucrare, 'Despre filosofie', in 348 i.Hr. Incepand cu acea data el s-a implicat in cercetare, predare si scrierea de tratate tehnice. Ele demonstreaza o abordare critica asupra opiniilor trecute si a celor prez 616e43g ente, utilizarea unor rationamente deductive provenite din principii auto-evidente sau a descoperit adevarurile si utilizarea formelor logice pe care le-a inventat.
Chiar daca lucrarile lui au ajuns la noi doar fragmentar, adesea intr-o forma modificata de editorii antici, exista ramasite ale celor 30 de lucrari importante. Vreme de mai bine de o mie de ani 'Logica' lui a fost considerate lucrarea definitiva asupra acestui subiect. Aristotel a propus si a definit multe concepte care au ramas valabile si astazi: subiect si predicat, energie si potential, substanta si esenta, cantitate si calitate, genuri si specii dar si atom.
In 323 i.Hr., la moartea lui Alexandru cel Mare, in Atena a existat o revolta anti-macedoniana. Aristotel, ingrijorat ca ar putea avea aceeasi soarta ca Socrate, a parasit orasul si a plecat pentru a trai pe proprietatea mamei sale situata pe insula Euboea, unde a murit cand avea saizeci de ani.

Compara teoriilor politice ale lui Platon si Aristotel

Platon si Aristotel, doi filosofi ai celui de-al IV-lea secol, au avut viziuni aflate la poli opusi, privind politica si filosofia in general. Acest fapt a fost foarte ingenios ilustrat de pictorul Raphael in opera sa "Scoala de la Atena", unde Platon e portretizat privind catre formele superioare, iar Aristotel se uita in jos, pentru ca este adept al stiintelor naturale.
Intr-o discutie despre politica, punctual de plecare al fiecarui filosof devine un factor esential. Nu este o coincidenta faptul ca Platon sustine in "Republica" ca cei care trebuie sa fie conducatorii unei cetati sunt regii filosofi, cei care poseda cunostinte despre notiunea de bine. Interesul sau pentru metafizica este demonstrat in "Republica" de nenumarate ori: de exemplu, alegoriile pesterii, soarelui, liniei si teoria formelor. Pentru ca este atat de implicat in metafizica, ideile lui politice sunt mai mult teoretice. Aristotel, spre deosebire de Platon, considera ca politica este arta guvernarii si de a fi guvernat. In "Politica" el incerca sa evidentieze o forma de guvernare care ar fi ideala pentru un stat din timpul sau. Echilibrul este un element fundamental, atunci cand il avem in considerare pe Aristotel pentru ca el crede ca acesta este un element necesar pentru a crea un guvern stabil. Viziunea lui mai putin metafizica asupra politicii il face pe Aristotel putin mai apropiat de lumea moderna, desi el este departe de a fi modern. Conceptia lui Platon despre ceea c ear trebui sa fie politica si guvernarea este un rezultat direct al credintei sale in teoria formelor. Teoria formelor practice afirma ca exista o forma superioara pentru orice lucru din lumea noastra. Fiecare lucru material este o reprezentare a lucrului real reprezenat de forma. Potrivit lui Platon, majoritatea oamenilor nu pot vedea formele, ei vad doar reprezentarile sau umbrele acestora, ca in alegoria pesterii. Doar cei care iubesc cunoasterea si contempleaza asupra realitatii lucrurilor vor reusi sa vada formele. Filosofii, care prin definitie sunt iubitori de intelepciune, sunt singurele fiinte care pot ajunge la cunoasterea adevarata. In "Republica" Paton afirma ca filosofii ar trebui sa fie conducatorii cetatii, din moment ce ei sunt singurii care detin cunottinte asupra formei binelui.
Pentru a compara teoriile politice a doi mari filosofi, trebuie mai intai examinata fiecare teorie in parte. Palton este considerat de multi experti drept primul scriitor de filosofie politica, iar Aristotel este recunoscut ca fiind primul om de stiinta politica. Amandoi au fost mari ganditori. Fiecare a avut idei despre cum pot fi imbunatatite societatile din vremea lor. Este necesar sa privim fiecare teoria lor in parte, pentru a descoperi diferentele dintre ele.
Principala preocupare a lui Platon este societatea perfecta. El creeaza un proiect pentru o societate utopica, in "Republica", in afara dispretului sau fata de tensiunea vietii politice . Acest proiect este o schita a unei societati in care el credea ca toate problemele care erau prezente in societatea sa din lumea reala ar fi usurate. Platon a tins sa vindece atit chinurile societatii umane, cat si pe cele ale personalitatii umane . Esentialul a ceea ce Platon dorea sa obtina este societatea perfecta.
Aristotel, spre deosebire de Platon, nu este preocupat de perfectiunea societatii. El doreste doar sa imbunatateasca societatea deja existenta. In loc sa faca schita a unei societati perfecte, ca Platon, Aristotel sugereaza in "Politica" faptul ca societatea in sine ar trebui sa tinda catre cel mai bun sistem politic ce poate fi atins.Platom s-a bazat pe metoda deductiei, in timp ce metoda folosita de Aristotel este inductia . Utopia este o solutie abstracta, o solutie care nu pleaca de la o problema concreta. Nu extsta asemenea dovezi potrivi carora toate societatile din vremea respectiva aveau novie de o asemenea reforma drastica, asa cum sugereaza Platon. Aristotel, in schimb, observa ca tot ce era mai bun posibil fusese deja atins. Tot ceea ce se putea face era sa se incerce o imbunatatire a ceea ce deja exista.
Aristotel, in lucrarile sale, este adeptul ideii ca oamenii de la natura sunt animale politice, adica fiinte care traiesc numai in societate, si ca societate. Recunoaste si la animale forme de viata sociale, dar omul insa este "o fiinta mai sociala" avand "simtul binelui si al raului, al dreptului si al nedreptului si al tuturor starilor morale" (in "Politica"). In timp ce albinele sau furnicile raman la stadiul de solidaritate instinctuala, oamenii o depasesc in forme din ce in ce mai rafinate de la familie (ghenos), ajungandu-se la sat (Kome) si gasindu-si implinirea in cetate (polis), singura suficienta siesi, si de aceea forma perfecta.
Comunitatea este o asociatie in vederea unui bine. Ea este temeiul sigur si singurul cadru posibil pentru om. Cetatea este implinirea acestei comunitati, ultima si forma perfcta a comunitatii (vazuta de Stagirit a fi intruchipata de statul sclavagist atenian).
Sociabilitatea este innascuta, conaturala. De aceea, in sens logic (si nu temporal) comunitatea este anterioara individului. Fara sa analizeze sau sa explice in ce consta sociabilitatea in concret, Aristotel lasa gandirii politice o provocare care nu este lipsita de importanta istorica, fiind considerata una dintre cele mai mari deschideri catre intelegerea esentei umane.
Este de remarcat la Aristotel, ideea ca "asociatia politica este cea mai buna cand este formata din cetateni cu avere mijlocie" pentru echilibrul social, solidaritatea si stabilitatea sociala. Ideea a fost preluata de gandirea politica moderna, si de cea economica.
Tendintele naturale ale omului se indreapta spre comunitate si Stagiritul afirma ca omul este un animal politic (zoon politikon) care isi atinge scopurile in asociatia politica ("koinonia poltike" - o sintagma care va face cariera, pentru ca modernii o va identifica ca punct de plecare a "societatii civile") (1).
Din acest punct de vedere politica nu este o creatie de arta ci o realitate "naturala".
Polis-ul este fondat pe diviziunea muncii- manuale si intelectuale.Autoritatea politica apartine cetatenilor care sunt eligibili unei functii politice, barbatii liberi". Daca Platon a vazut existenta unei cetati dominata de dreptate, Aristotel pune deasupra ei "Binele".

Cetatea este definita mai intai ca o "anumita comunitate" Ca toate comunitatile omenesti ea izvoraste din necesitatea fiintelor umane de a se asocia in vederea anumitor scopuri. Fiecare comunitate poate fi astfel definita prin cauza ei. Satul la Aristotel, element material care intra in componenta cetatii, este o "colonie a familiei", "extensie a sistemului familial" si nu o organizatie propriu- zisa. Aceasta comunitate este condusa de un rege de unde rezulta ca monarhia este forma de guvernare proprie unei comunitati care inca nu s-a desavarsit. (2)
Scopul cetatii este Binele suprem. Cetatea nu are vreun tel special, nici vreun scop care sa fie el insusi un alt scop, ci scopul ultim"
"Daca ratiunea, cauza finala a cetatii, este Binele suprem care este cautat pentru el insusi, si nu ca mijloc pentru a atinge un scop exterior lui, care este cauza materiala a cetatii?" se intreaba Denis Collin. Celelalte comunitati sunt materia cetatii: "Comunitatea desavarsita formata din mai multe sate este o cetate". Cum stim daca comunitatea este desavarsita? Raspunsul lui Aristotel este conform cu fizica sa: o fiinta desavarsita este o fiinta care poate sa traiasca prin ea insasi, care nu are nevoie de alta; comunitatea desavarsita este cetatea, pentru ca a atins nivelul autarhiei, adica poate sa fie suficienta siesi. Deci marimea optima pentru o cetate este cea care permite autarhia. Dincolo de ea nu exista decat grupari artificiale, fara consistenta (uniuni de cetati, federatii etc).
Cetatea este scopul unui proces material, care porneste din nevoia elementara a individului in viata si se dezvolta urmandu-si propria dinamica. Dezvoltarea ei este intrucatva spontana (3). Ideea unei "stari naturale", tipica teoriilor moderne, este profund straina gandirii lui Aristotel. Un om in stare naturala, adica un om care ar sta in mod natural in afara cetatii, ar fi "fie o fiinta degradata, fie o fiinta supranaturala"
(1) Alexandru Dutu, "Histoire de la pensee et de mentalites politiques europeennes", Editura Universitatii din Bucuresti, 1997 (2)(3) Denis Collin, "Marile notiuni filosofice.2.Societatea, puterea, Statul", Institutul European, 1999


"Modelul lui Aristotel este cetatea greaca, iar expresia cea mai inalta a acesteia este democratia ateniana. El inca nu permite sa distingem in cadrul cetatii specificitatea statului modern ca pe un corp aparte, al magistratilor si al diverselor clase sociale, iar

chestiunea autoritatii guvernantilor ramane in umbra, intr-atat Aristotel pare sa o reduca la problema guvernarii drepte".
Idei social - politice. Le gasim in "Politica" - 8 carti. Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de individual. Apare in aceeasi lucrare - ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei actuale - ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei societati organizate, a unui polis - oras, stat, cetatean).Aceasta celebra teza exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat. Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor. Aristotel - primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza critica facuta , filosofia lui Platon. Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect de el si filosofia sa.


Aparitia si evolutia istorica a democratiei politice Problema formei de guvernamant, a mecanismelor detinerii si exercitarii ei, a principiilor si valorilor pe care aceasta se intemeiaza, a grupurilor si claselor sociale ce pot participa la actul conducerii sociale a constituit o tema permanenta de meditatie si disputa in gandirea si practica vietii sociale, ea fiind prezenta inca din antichitate. In aceste societati, in special in cea greceasca ateniana, disputele politice in jurul puterii privind detinerea si exercitarea ei au generat doua grupari social-politice distincte, aristocratia si democratia, precum si doua din cele mai importante forme de guvernamant ale acestei societati, aristocratica si democratica. Primele conceptii teoretice si practice in legatura cu democratia dateaza inca din antichitatea ateniana, de unde deriva si sensul etimologic al termenului demos-popor si kratos-putere, autoritate, adica detinerea si exercitarea puterii de catre popor. Sensul etimologic al democratiei, de guvernare a poporului de catre acesta, continutul sau social-politic, nu a fost acelasi in toate perioadele si societatile, el a cunoscut o evolutie continua in functie de formele si principiile in care acesta si-a gasit intruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de acceptiunea data notiunii de popor si insasi democratiei. O prima analiza teoretica despre democratie o realizeaza Aristotel in lucrarile sale Politica, Etica si Constitutiile. Dominat de ideea realizarii Binelui general, el asociaza guvernamantul cu Constitutia, considerandu-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient sa cercetam cine si in folosul cui guverneaza, pentru a sti ce fel de guvernamant are statul respectiv si ce constitutie ii corespunde.
In Politica, vorbind despre formele de guvernamant, Aristotel considera democratia o forma impura, fiind identica sau aceeasi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democratiei isi are explicatia in conceptia pe care o da notiunii de popor si cetatean. Pentru el notiunea de cetatean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulti dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari. Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si oligarhia cu bogatia. Iata cum rezuma el acest fapt: "Ceea ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; oriunde puterea este in mana bogatilor este oligarhie; oriunde puterea este in mana saracilor, este demagogie".
Fiind asimilata cu saracia si demagogia, democratia apare pentru Aristotel o forma de guvernamant impura sau corupta la fel ca tirania. Asa cum a fost conceputa si aplicata, democratia ateniana a avut o serie de limite, cum ar fi: -Ea era aplicata in cadrul unei comunitati mici-oras, cetate, rezumandu-se la Atena si zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretica decat practica, ea nefiind o forma de guvernamant a practicii politice. Democratia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale.
-In actiunea ei practica, democratia ateniana se baza pe egalitatea reala a cetatenilor, data de proprietate, fiind conceputa si bazata pe proprietate. Ea avea o sfera relativ ingusta de cuprindere a vietii sociale, inclusiv a notiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau exclusi din cadrul sau si deci si de la exercitarea puterii;
-Alegerea magistratilor, a celor ce urmau a exercita functiile publice se facea prin tragere la sorti, fapt ce ii diminuau din forta, capacitate, eficienta, intrucat unii din cei desemnati puteau sa nu aiba nici o inclinatie sau competenta in exercitarea functiilor, facand astfel din democratie o forma de guvernamant ineficienta, incapabila de a rezolva in cele mai bune conditii problematicile vietii sociale. Cu toate aceste limite, democratia sclavagista ateniana care a fost cea mai reprezentativa pentru aceasta perioada istorica, avea sa conserve principii de baza pentru conturarea democratiei moderne si a caror valabilitate s-a pastrat si astazi si nu pot lipsi din continutul acesteia, cum ar fi: egalitatea tuturor cetatenilor in exercitarea puterii; alegerea reprezentantilor puterii; posibilitatea revocarii acestora, etc.
In feudalism, ca urmare a dominarii sale de absolutismul monarhic si de dogma teologica, democratia a cunoscut o perioada de regres. Ca forma de guvernamant si guvernare ea dispare, ceea ce se mentine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente in cadrul obstilor satesti sau a republicilor orasenesti. Nici sub aspect teoretic, democratia nu a cunoscut evolutii remarcabile in perioada feudala, abia in secolul al XVII-lea, odata cu descompunerea acestei formatiuni sociale si afirmarea reprezentantilor dreptului natural si a tezei contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democratia realizeaza progrese. Prin continutul laic al dreptului natural si promovarea conceptiei de egalitate intre oameni, a dreptului participarii tuturor cetatenilor la actele conducerii sociale, democratia cunostea o consolidare a continutului si a statutului sau.
La randul sau, teoria contractualista, prin modul de concepere a constituirii statului- un contract incheiat intre cetateni si autoritate pe baza bunei intelegeri- dar mai ales prin posibilitatea si legitimitatea inlaturarii acestuia in cazul cand autoritatea nu-si indeplineste obligatiile contractuale, fapt ce echivala cu inlocuirea puterii, face ca democratia sa constituie deja o alternativa politica de guvernare, de impunere a ei de catre cetateni, de popor.
Adevarata dezvoltare atat din perspectiva conceptual, teoretica, dar mai ales din perspectiva practicii politice, o va cunoaste democratia politica odata cu societatea moderna capitalista, cu elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul, conservatorismul sau social-democratia. In noile conditii democratia este identificata cu principiul suveranitatii poporului, exprimata in dreptul sau de a desemna si controla guvernarea natiunii, care este realizata de pe principii si valori noi.
O asemenea concepere a democratiei venea in intampinarea aspiratiilor si intereselor noii clase sociale burghezia, a conceptiilor acesteia de restructurare si reorganizare pe baze si principii noi, democratice a puterii si a vietii politice.
http://www.scritub.com/files/matematica/683_poze/image001.jpg


BIBLIOGRAFIE









http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel
Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor la Aristotel, ed.Academiei. Bucuresti, 1968
http://www.eumed.net/ecorom/Mari%20economisti/aristotel.htm
http://www.aristotel.ro/index_files/Page818.htm
http://www.aristotel.ro/index_files/Page670.htm
http://preferatele.com/referat-Istorie-Aparitia-si-evolutia-istorica-a-democratiei-politice-16-5397.html
Alexandru Dutu, "Histoire de la pensee et de mentalites politiques europeennes", Editura Universitatii din Bucuresti, 1997
Denis Collin, "Marile notiuni filosofice.2.Societatea, puterea, Statul", Institutul European, 1999

latan.elena
24.11.2016, 18:04
EXISTENTIALISMUL SI SENTIMENTUL ABSURDULUI

Dupa cum nu exista un "absurdism", o scoala literara a absurdului, tot astfel nu a aparut înca - si e putin probabil sa apara, cu toate încercarile în acest sens, îndeosebi ale lui Albert Camus - o gândire filosofica sistematica absurda. De altfel, însusi Camus, care în Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif) a dat, cel dintâi, "un eseu asupra absurdului", arata ca nu exista o "filosofie absurda". Cei pe care ne-am obisnuit sa-i consideram parintii spiritualitatii absurde - Jean-Paul Sartre si Albert Camus - sunt de fapt, unul, filosof existentialist, altul, gânditor si scriitor care a pornit de la meditarea problemelor existentei. Gândirea lor - oricum s-ar defini ei însisi pe sine - e placen*tar legata de existentialism. Absurdul e, în fond, o tema de gândire a filosofiei existentialiste.


Am vazut ca Georg Luckŕcs - si nu numai el - îi încadreaza pe Kierkegaard, Heidegger, Jaspers, filosofii existentei, în seria gândi*torilor irationalisti. Într-adevar, nascut din aversiunea lui Kierke*gaard fata de dialectica hegeliana, existentialismul ia o atitudine pole*mica fata de ratiune. Dupa Martin Heidegger, "apelul la ratiunea umana sanatoasa da gres", metafizica fiind "un refugiu care demon*streaza cât de disperata e cauza ratiunii"21. Existentialismul consti*tuie, de asemeni, o reactiune împotriva rationalismului cartezian. Hei*degger îl critica pe Descartes care a încercat sa defineasca cogito-ul, dar "n-a încercat sa degajeze pe sum". Cogito (gândirea) nu poate sesiza pe sum (existenta). Ratiunea, dupa existentialisti, nu poate surprinde, în universalitatea abstracta a conceptelor & 333d39d #351;i deductiilor sale, singulari*tatea concreta a individualului. Ratiunea, cu legile sale necesare si absolute, falsifica existenta contingenta si finita, ea rupe fiinta de actul de reflexie asupra fiintei, obiectivând lucrurile, ne înstraineaza de intimi*tatea lor. Existentialismul creeaza deci între ratiune si realitate o prapastie de netrecut. În aceasta prapastie se va instala absurdul. Putem considera paradoxul la Soeren Kierkegaard drept o prima aparitie a temei absurdului pe tarâmul filosofiei existentiale. Cunoas*tem predilectia lui Kierkegaard pentru ideea absurdului22. Desigur, paradoxul e o unire de termeni contradictorii - cum ar fi eternul si temporalul, libertatea si necesitatea - în aceeasi realitate, ori într-o formula a acelei realitati. "E vorba de a gândi un lucru, si în aceeasi clipa de a avea în sine ceea ce e mai opus acelui lucru, de a gândi în acelasi timp punctele extreme de opozitie si de a le uni în existenta"23. Kierkegaard descopera paradoxuri estetice, etice, religioase. Astfel, a uni pateticul si comicul, care par incompatibile, e apanajul paradoxului estetic. Dintr-un paradox nu poti întelege, dupa Kierkegaard, decât un singur lucru, si anume, ca el nu poate fi înteles si explicat, caci a-l explica înseamna a-l desfiinta ca paradox. Singura "explicatie" legitima a unui paradox consista în a-l sesiza tot mai profund ca paradox24. Exista un fel de pasiune a inexplicabilului: "Paradoxul e pasiunea gândirii, un gânditor fara paradox e ca un amant fara pasiu*ne"25. Dar, pentru Kierkegaard, tarâmul cel mai apropiat aplicarii paradoxului, cel pe care paradoxul e contingent cu absurdul, este tarâmul religios. Kierkegaard îndeamna gândirea rationala sa riste, sa se sacrifice pe sine, sa se supuna credintei care e fundamentul absurd, conform formulei medievale: Credo quia absurdum (cred, cu toate ca e absurd). El ne îndeamna sa ne lasam mintea prada absurdului, sa credem în absurditatea pe care o contine paradoxul credintei26. Pentru a crede, trebuie sa elimini, dupa el, orice consideratii ale ratiunii, orice proba, orice rationament, dialectica însasi, si sa vezi absurdul în toata claritatea sa, crezând într-însul27. Sunt absurde, în spiritul lui Kierkegaard, atât obiectul credintei, cât si actul credintei. Credinta absurda se naste din disperarea ratiunii. Ea e o solutie disperata. Anxietatea, cutremurarea în fata necunoscutului care ne înconjoara, disperarea, sunt categorii kierkegaardiene ce ne conduc la absurd. Aceasta legatura a absurdului cu anumite teorii existentiale apare si în filosofia existentialista din secolul nostru. Deplasând accentul de pe cogito pe sum (Kierkegaard afirma ca, cu cât gândesti mai mult, într-un mod obiectiv, cu atât esti mai putin), existentialistii resping existenta abstracta, proiectata de ratiune ca o esenta obiectivata de gândire a existentei, si se apleaca asupra unui a fi concret, asupra unui act de a exista hic et hunc. Dupa existentialisti, nu se poate, asadar, specula asupra existentei, din afara ei. Sensul existentei - preocuparea de capetenie a filosofiei existentialiste - se reveleaza doar dinauntrul ei, din existenta concreta pe care noi însine o constituim. Problema lui a fi se reduce la faptul de a exista al acestei fiinte concrete care e omul. Dupa existentialisti (Heidegger, Jaspers, Sartre, Gabriel Marcel etc.), caracterul fundamental al existentei umane e finitudinea ei28. Ţine de realitatea umana, faptul de a fi într-o lume. Or, cel care exista în lume e azvârlit în ea, existenta e o dejectiune (Geworfenheit, Verfallenheit, la Heidegger). Lumea e, în acest sens, o lume existential traita, o lume a obstacolelor si uneltelor, o lume a grijii, mai degraba decât o modalitate a gândirii. Existenta în lume se reveleaza în si prin acele sentimente existentiale revelatoare (Enthüllende Gefühle - Heidegger) cum sunt anxietatea, plictiseala, disperarea si, la existentialistii fran*cezi, îndeosebi, sentimentul absurdului. Existenta apare în si prin aceste sentimente, fie în totalitatea ei, fie în neantul ei, în capacitatea "de-a-putea-sa-nu-fie". O fenomenologie a absurdului, o tratare filosofica sistematica a sa apare în existentialismul francez, în opera lui Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Desigur, la acesti gânditori, relatia kierkegaardiana între absurd si credinta dispare. Ramân însa, potentate chiar, aspec*tul irational al absurdului si delimitarea clara a unui sentiment al absurdului. Ne vom opri putin asupra prezentei absurdului în opera filosofica-eseistica a lui Sartre si Camus, urmând sa analizam modul în care apare absurdul în scrierile lor literare, în capitolele care le sunt consacrate. Jean-Paul Sartre e de acord cu toti existentialistii ca: "fiinta e ireductibila la cunoastere"29. Daca Sartre îl aproba pe Kierkegaard care refuza sa fie depasit ca om de un act al ratiunii, pe Kierkegaard care socotea ca, prin cunoasterea rationala, o nefericita constiinta indi*viduala nu se elibereaza, el se apropie si de Karl Marx pentru care "cunoasterea alienarii (chiar si prin cauzele ei) nu suprima alienarea însasi"30. Temele centrale ale existentialismului sartrian se nasc, de fapt, nu numai din problematica unei constiinte zbuciumate (ca si în cazul lui Kierkegaard), ci si din reflectia asupra crizei societatii capi*taliste contemporane. Sartre e constient ca filosofia sa e o meditatie asupra impasului existentei, într-o lume în criza, lume pe care el însusi o considera si o declara absurda. La reflectia sa se adauga revolta împotriva absurditatii acelei lumi, afirmarea puterii omului de a se smulge din haos, de a-l depasi, de a conferi haosului un sens, o ordine. "Au trebuit sa treaca doua secole de criza, criza a credintei, criza a stiintei, pentru ca omul sa recupereze acea libertate creatoare pe care Descartes i-o atribuia lui Dumnezeu, si pentru ca sa se banu*iasca, în sfârsit, acest adevar ca o baza esentiala a umanismului"31. Absurdul se iveste în opera filosofica (si, cum vom vedea mai târziu, literara) a lui Jean-Paul Sartre, nu numai din dezacordul ratiunii cu realitatea umana, ci si ca o urmare a pozitiei speciale pe care o are constiinta umana în lume. Omul exista într-o lume a lucrurilor inerte. Constiinta umana se naste din contactul cu "aceasta lume inerta"32 pe care ea o observa, pe care o descopera treptat, si care este lucrul. Totalitatea lucrurilor inerte, sistemul global al realitatii brute e lipsit de orice justificare rationala. Acest sistem, constituind în-sinele reali*ta*tii, e, dupa Sartre, absurd, adica lipsit de sens. Astfel, vorbind des*pre o lume în-sine (l'en-soi), careia constiinta umana nu i-a atribuit nici o semnificatie, Sartre afirma ca lumea aceasta e absurda. Dar în aceasta lume absurda a lucrului în-sine, intervine constiinta umana. Constiinta, constituind în terminologia sartriana pentru-sinele (le pour-soi), se misca în interiorul acestei realitati a lucrurilor inerte. Luata în sine, constiinta e un vid. Ea devine ceva doar proiectata spre ceva "ce nu este constiinta"33. Considerând constiinta în afara raporturilor cu realitatea, ea nu e - în perspectiva sartriana - mai putin absurda decât realitatea în afara relatiilor ei cu constiinta. Ca si lucrurile, constiinta în sine e inerta. De altfel, o asemenea limita negativa a constiintei, se poate spune, nu e de conceput. Primul act al constiintei e acela de a se surprinde pe sine. Constiinta nu îsi înde*plineste functia sa, nu devine constiinta cu adevarat, decât proiec*tându-se asupra realitatii exterioare. "Ea se surprinde pe sine întâi în deplina ei gratuitate, fara cauza si fara scop, necreata, nejustifi*cata..."34, deci absurda. Din haosul lucrurilor, constiinta detaseaza anumite forme carora le da sensuri. Astfel, dintr-o aglomerare fara semnificatie de lucruri, apar anumite obiecte determinate. Pentru a le detasa unele de altele, pentru a da sensuri lucrurilor, a le trans*forma în obiecte, constiinta trebuie sa se detaseze ea însasi de lumea lucrurilor. Aceasta actiune de detasare si de decupare a realitatii pe care o exercita constiinta umana Sartre o numeste neantizare. Con*stiinta "neaga" oarecum lucrurile, se desprinde de ele, pentru a da sens realitatii si pentru a dobândi ea însasi un sens. Caci obligatia de a da sensuri se conjuga cu libertatea de a alege orice sens, libertatea omului de a-si alege felul de a vedea lumea. Asadar, conform filosofiei lui Sartre, exista o dubla absurditate: pe de o parte, aceea a unei lumi care nu a primit o semnificatie din partea constiintei umane ("lumea e absurda" afirma el), pe de alta parte, aceea a constiintei care nu-si exercita functia de a conferi sensuri realitatii care ramâne, ca un lucru inert, prinsa în "facticitatea" ei ("existenta noastra - a constiintei - e fara scop si fara ratiune"35)


Absurdul nu poate fi depasit decât prin comunicarea dintre con*stiinta si obiectele constiintei, între om si lume, între pentru-sine si în-sine. si aici apare sursa celei de a treia categorii a absurdului. Într-adevar, între cele doua regiuni ontologice, între în-sine si pentru-sine, între constiinta si lumea obiectelor exista o incomunicabilitate. Desi constiinta exista doar raportându-se la realitate, desi realitatea dobândeste un sens doar prin raportarea constiintei la ea, nu exista, totusi, sensuri acordate de constiinta realitatii, sensuri care sa cuprinda, sa posede realitatea în întregul ei. Am vazut ca Sartre (ca si ceilalti existentialisti, de altfel) nu crede în adecvarea totala a cunoasterii rationale ca mijloc de cuprindere a realitatii. Semnificatia, sensurile pe care constiinta le acorda realitatii sunt adeseori inadecvate. Revenim astfel la prapastia pe care existentialismul o sapa între ratiune si realitate. În aceasta prapastie spuneam ca se instaleaza absurdul. De fapt, însasi aceasta prapastie, aceasta incomunicabilitate între ratiune si realitate, între constiinta si lucruri, constituie absurdul.

Caci absurdul e, în mod esential, un divort. Nici ratiunea, nici rea*li*tatea asupra careia ea se apleaca spre a o cunoaste nu sunt ab*surde. Absurdul ia nastere, dupa Albert Camus - teoreticianul cel mai sistematic al absurdului - din discrepanta între dorinta de clari*tate a ratiunii umane si irationalitatea, obscuritatea lumii reale, între nostalgia unitatii si diversitatea haotica a lucrurilor si a vietii, între elanul omului spre eternitate si caracterul finit al existentei sale. Repetam, absurdul consta în divortul dintre nevoia de a întelege si de a explica, proprie ratiunii, si caracterul presupus ireductibil, irati*o*nal al lumii si al existentei. Plecând de la acest iremediabil conflict al existentei si ratiunii în interiorul constiintei umane, epitetul de "absurd" se aplica fiecarui lucru care exista, întrucât e singular, unic si, deci, refuza înglobarea în categoriile ratiunii. Mai mult decât atât, lumea devine absurda prin faptul ca nu poate fi circumscrisa, iar ratiunea însasi devine absurda prin radicala sa incapacitate de a stapâni rational situatia în care se gaseste. Absurdul a fost obsesia de o viata a lui Camus. Dovada ne sunt acele Carnets ale sale, publicate postum. Vom urmari, mai târziu, meandrele gândirii si simtirii "absurde" în viata si opera acestui scriitor. Ne oprim aici doar asupra contributiei sale la o filosofie a absurdului, la o ideologie careia, fara îndoiala, el i-a fost cel mai însemnat si, în acelasi timp, cel mai contradictoriu profet. Desi, într-un preambul la eseul sau Mitul lui Sisif, el declara ca în aceasta lucrare se ocupa cu "o sensibilitate absurda care se poate gasi în secolul nostru"36 si nu ofera o filosofie absurda pe care timpul nostru, la drept vorbind, n-a cunoscut-o, acest eseu este singura introducere la o filosofie a absurdului, pe care o avem pâna astazi. Autorul Mitului lui Sisif si-a avut, desigur, dascalii sai literari, în ce priveste problematica absurdului. Dostoievski, Kafka, Malraux, Montherlant, Melville sunt - cum vom vedea - cei mai importanti printre acesti precursori ai sai. Dar, afara de acestia, Camus, a avut contacte mai mult ori mai putin profunde cu gândirea filosofica a lui Kierkegaard si Nietzsche, cu fenomenologia lui Husserl, cu existen*tialismul37. Paradoxul kierkegaardian îl atrage îndeosebi. De aseme*nea, meditatiile lui sestov cu privire la nelegitimitatea ratiunii în con*tact cu incoerentele lumii38. Totusi, Camus nu este existentialist. Dim*potriva, el nu pierde nici un prilej pentru a face o declaratie anti*existentialista. "Nu, nu sunt existentialist"39, a declarat el într-un interviu ce i s-a luat în 1945. În Mitul lui Sisif el pretinde ca critica filosofia existentialista40. În realitate, cu toate criticile pe care le aduce existentialismului, tema sa face parte din sfera preocuparilor acestei filosofii, solutiile sale fiind înrudite cu cele - de pilda - ale lui Sartre. Dar înrudirea nu înseamna identitate, si vom avea prilejul sa facem numeroase disocieri între ideile celor doi scriitori. Camus considera, în eseul sau, absurdul drept un punct de plecare. El intentioneaza sa ofere o descriere în stare pura a unei "maladii a spiritului"41. El nu vrea sa edifice o metafizica ci, repetam, sa descrie o fenomenologie a absurdului. Problema absurdului e în strânsa legatura cu problema sensului vietii. "Nu exista decât o problema filosofica cu adevarat serioasa: sinuciderea. A judeca daca viata merita sau nu sa fie traita, înseamna a raspunde la întrebarea fundamentala a filoso*fiei"42. Sinuciderea implica o recunoastere a absentei oricarei ratiuni de a trai, pierderea oricarei iluzii, oricarei încrederi în lume. În lu*mea absurda, omul se simte un strain, un exilat. E vorba, de fapt, într-un asemenea caz de "un divort între om si viata sa, între actor si decorul sau"43. În acest divort rezida, dupa Camus, "sentimentul absurditatii"44. Desigur, între acest sentiment si o anum ita aspiratie spre neant, spre anihilarea de sine, exista un raport direct. Este oare sinuciderea o solutie a absurdului? - se întreaba Camus. Pentru el - gânditor si scriitor aspirând sa dea un sens vietii care sa o legitimeze în fata constiintei, care sa determine atitudinea, actiunea umana - ceea ce trebuie împacat e o contradictie fundamentala pe care a trait-o în toate fibrele unei naturi pasionale: a admite absurditatea si a nu capitula totusi în fata ei. Or, sinuciderea înseamna o capitulare. La început, Camus constata un climat al absurdului care duce, trep*tat, la constituirea unui univers absurd. Numeroase experiente ne introduc într-un climat al absurditatii, provoaca în noi un sentiment al absurdului. Viata de toate zilele, înainte de toate, ofera prilejuri pentru revelarea absurdului. Uneori, omul devine constient de ceea ce e strain, e straniu în el însusi. Alteori, plictiseala (trairea asupra careia au meditat existentialistii) ori un soc oarecare, face ca decorurile între care se desfasura pâna atunci o viata banal-cotidiana, masinala, sa se prabuseasca, si omul sa-si dea seama de conditia sa reala. Un sentiment apropiat care genereaza absurdul e "greata" (la nausée) sartriana, pe care o resimti în fata inumanitatii omului (de pilda, în fata aspectului mecanic al gesturilor, al pantomimei lipsite de sens). Tot ce ne apare ca strain în natura, în lume, tot ce e straniu, poate sa reveleze absurdul. Aceasta îndeosebi atunci când omul se descopera pe sine strain de sine însusi, într-o lume indescifrabila, populata cu elemente irationale pe care se straduieste sa le înteleaga, sa le reduca la categoriile cunoscute ale lumii sale obisnuite. Dar adeseori în zadar: din confruntarea omului cu lumea, nu apare decât un sentiment al absurdului. Nu lumea în sine e absurda, accentueaza Camus, dupa cum - fireste - nici efortul uman, rational, spre întele*gere, nu e absurd. Absurdul depinde însa tot atât de mult de om, cât si de lume. Irationalitatea lumii, nostalgia ratiunii umane, care tinde spre cuprinderea ei, si absurdul care apare din întâlnirea lor, iata "cele trei personaje ale dramei absurde"45. Descrierea fenomenologica a unui sentiment al absurdului e o introducere la analiza gândirii absurde. Camus se constituie pe sine debitorul filosofiilor irationaliste, asociind îndeajuns de necritic, ele*mente nietzscheene, fenomenologice si existentialiste. Departe de a se declara, în acest sens, antiexistentialist, el îi elogiaza pe repre*zentantii filosofiilor existentei, de a fi prezentat "un univers în care domneste contradictia, antinomia, anxietatea si neputinta"46. Între o lume populata de factori irationali, pe de o parte, si eforturile ratiunii pe de alta parte, e o incompatibilitate. "Absurdul e în mod esential un divort"47, declara Camus. Înclinat, prin structura, spre explicatii în care factori opusi întretin o tensiune ireductibila, Camus vede în absurd o confruntare, o lupta fara încetare, fara speranta. Fara îndo*iala, refuzul unei sperante iluzorii nu e identic cu disperarea. Absurdul nu e un motiv de renuntare, o sursa de pasivitate. Ira*tionalitatea lumii nu trebuie sa împiedice asaltul ratiunii asupra ei. "Absurdul n-are sens, decât în masura în care nu consimtim la el"48. În mod paradoxal, experienta absurditatii incita la actiune si pre*supune chiar lupta contra absurdului. În fata acestei experiente, Camus proiecteaza trei atitudini posi*bile. În primul rând, cel care-si da seama de absurditatea existentei, si-o poate suprima. Sinuciderea - dupa Camus - e o solutie a omului con*stient de absurd. Dar e o solutie care, fugind de constiinta absur*dului, elimina însasi constiinta. Solutia sinuciderii nu e, asadar, o solutie. Apoi, experienta absurdului se poate eluda printr-o metafi*zica consolatoare. Desi Camus se arata de acord cu existentialistii care au "barat drumul regal al ratiunii"49, el îi acuza de a nu fi fost consecventi cu premisele lor, de a fi cautat o mângâiere filosofica, o evadare din universul închis si limitat pe care-l constata. Astfel, ei si-au pus, nejustificat, o preaumana speranta tocmai în ceea ce oprima omul. "În esecul sau, scrie Kierkegaard, credinciosul îsi afla triumful"50. În acest fel, anti*nomia, paradoxul devin pentru Kierke*gaard criteriile divinului. Ese*cul ratiunii, dupa Jaspers, deschide posibilitatea transcenderii. Iar sestov afirma: "Singura iesire se afla tocmai acolo unde nu mai e iesire"51 pentru judecata omeneasca. Existentialistii fac din absurd Dumnezeul lor, un Dumnezeu care nu se sustine decât prin negarea ra*tiunii umane. Omul se mântuieste, dupa ei, prin irational. Dar, aceas*ta atitudine existentiala, aceasta evaziune din absurd în transcedent este, dupa Camus, identica cu o "sinucidere filosofica". Cele doua modalitati de sinucidere (cea reala si cea filosofica) fiind excluse, singura solutie legitima ar fi aceea a mentinerii conflictului, a trairii în divortul constiintei permanente a absurdului, dar si a necon*simtirii la absurd, a revoltei. Absurdul nu poate fi suprimat, negându-se unul din termenii sai sau evadând din el într-o trans*cedenta mistic-filosofica; el e însasi ratiunea lucida care îsi constata limitele sale. Camus nu neaga în mod absolut ratiunea. El o socoate eficace în experienta umana, dar absurdul se naste mereu - dupa el - la întâl*nirea acestei ratiuni limitate cu irationalul. Omul absurdului ar fi omul revoltei contra absur dului; el nu dispretuieste ratiunea, desi ad*mite irationalul. Revolta - tot atât de esentiala la Camus ca si absur*dul - înseamna mentinerea termenilor opusi ai experientei absurde într-o tensiune continua, lucida. Astfel, plecând de la o descriere a unui sentiment al absurdului - întemeiat pe analizele existentiale - trecând prin constatarea unei gândiri absurde, bazata pe o filosofie irationalista dar negând transcenderea existentialista, Camus ajun*ge la propunerea unei etici absurde, gasind sensul vietii omului ab*surd în revolta. Încercând sa se legitimeze, filosofia absurdului trece, astfel, de pe planul epistemologic-ontologic, pe acela al filosofiei valorilor si, în special, pe acela al eticii si esteticii.




SURSA:http://www.scritub.com/sociologie/filozofie/EXISTENTIALISMUL-SI-SENTIMENTU933392.php